Experimentul latino

Ninel Ganea

Ninel Ganea

Membru asociat al Institului Ludwig von Mises România, a studiat filozofia la Universitatea Bucureşti şi ştiintele politice la SNSPA. Fost jurnalist, el a scris în ultimii ani pentru portalul Karamazov (www.karamazov.ro), iar in prezent lucrează într-o firmă de comunicare şi relaţii publice.
Ninel Ganea

Ultimele postari ale lui Ninel Ganea (vezi toate)

„Nu-ți face griji pentru colorați. Îi flatez pentru că am nevoie de ei. Democrație pe buzele mele, aristocrație aici”, îi declara, arătând spre inimă, Simon „El Libertador” Bolivar prietenului său, Franciso Iturbe, care se arăta neliniștit de anumite puseuri democratice ale revoluționarului. Într-o singură frază, de o sinceritate terifiantă, Bolivar a reușit să condenseze modernismul politic. Vechiul regim, demantelat de elite autoproclamate, cu lozinci goale pe post de ciocan. Trebuie doar să înlocuim „colorați” cu „proletari”, „minorități”, „luptători ai libertății” și alte categorii utile pentru a ajunge rapid în prezent și a înțelege modelul de funcționare al schimbărilor politice.

Născut într-o familie de creoli, proprietari de sclavi din Caracas, cu sânge de indian și negru, „eliberatorul” și-a făcut ucenicia intelectuală la școala iluminismului francez. Cu un stagiu obligatoriu prin societăți oculte și îndopat cu lecturi din Rousseau, Helvetius, Holbach, destinul de revoluționar îi era asigurat. Dacă mai punem în aceasta mixtură, specifică epocii, și o doză consistență de bonapartism, găsim toate premisele unei tragedii moderne. Istoria priviliegiază învingătorii, iar narațiunea convulsiilor de secol XIX nu face excepție. Bolivar întruchipează prototipul eroului idealist, într-o luptă disproporționată cu un imperiu tiranic si decrepit. De partea sa spune că are poporul, în timp ce adversarii nu sunt decât reziduurile istoriei. În față așteaptă viitorul, în spate iadul. Alegerile se impun de la sine, iar dacă ele nu merg așa cum ar trebui, atunci omul providențial al istoriei, revoluționarul de profesie, intervine. „Dacă natura ni se opune, vom lupta impotriva ei și o vom forța să ni se supună”, declara ritos „El Libertador”.

Însă nimic din toată această mitologie perpetuată din secolul XIX și până astăzi nu rezistă la o evaluare cât de cât critică. Așa-numitele revoluții liberale sau naționale, cu toată cohorta lor de supereori, poeți, compozitori și artiști faliți, nu conțin absolut nimic sănătos în ele și doar o propagandă vicioasă a făcut ca, în locul unei evaluări oneste, să avem de facto o religie a romantismului politic. Astfel, poporul a fost aproape în toate cazurile împotriva revoluționarilor; când nu a avut în cap ideea de a deveni dictatori peste noapte, avangarda mișcărilor a intreținut un colectivism tranșant (potrivit catehismului „carbonarilor”, proprietatea privată reprezenta „un scandal împotriva drepturilor rasei umane”); liberalismul, ca întotdeauna, a servit un scop util în tehnicile de propagandă, nimeni nu și-ar fi dorit să fie etichetat drept opresor al libertății, dar atat; revoluțiile nu au dus în niciun caz la o imbunătățire economică, ba chiar dimpotrivă, și nicăieri acest lucru nu a fost mai clar decât în America de Sud.

Pentru același Bolivar, „spaniolul vomitat pe coasta Columbiei a transformat cea mai frumoasă regiune a lumii într-un vast și odios imperiu de cruzime și jaf”. Asta deși regiunea înregistra deja vreo trei secole de pace și prosperitate, cu care nu avea să se mai întâlnească vreodata. Dar datele fruste nu intră decât rareori în atenția revoluționarului. Obiectivele lui sunt așteptări religioase, traduse într-un dialect modern, atunci când nu sunt doar pretextele unei aventuri personale născute din capriciu. Ca urmare, purificarea etnică, socială sau religioasă, pentru pregătirea mileniului, face parte obligatorie din biblia revoluționarului. În Proclamația din Iunie 1813, „El Libertador” împărțea radical apele: „Spanioli și canarieni, puteți fi siguri de moarte chiar dacă sunteți neutri, asta dacă nu ajutați efectiv cauza libertății americane! Americani, fiți siguri de viață, chiar dacă sunteți vinovați”. Și moarte groaznică a urmat pentru mulți nevinovați. Prizonierii erau uciși în mod barbar, cu macete și bolovani sfărâmați în cap pentru a economisi cartușe, petreceri oribile precedau execuții, peste tot haos și pustiire în urma războiului revoluționar care devasta America de Sud. „Caracas nu mai exista, dar cenușa, monumentele, pământul pe care sta, au rămas cu strălucirea libertății și acoperite de gloria martiriului. Acest gand compensează toate pierderile”, îi scria Bolivar unchiului său, oripilat de anarhia latino.

Cum poporul nu a sprijinit independența, ajutorul interesat a provenit ca de obicei din partea establishmentului anglo-saxon. Oficial, s-a mers pe cartea neutralității, dar în realitate toți cei implicați erau conștienți de sprijinul oferit de Londra. Numărul mercenarilor englezi, deși nu foarte mare, era consistent, întrucât nicio bătălie cu trupele loialiste nu a implicat o desfășurare de forțe mai mare de 3000 de persoane. Armele au fost cumpărate de un consorțiu de comercianți britanici, iar bănci precum Barings sau Rothschilds au refuzat orice împrumut pentru regele Spaniei, Ferdinand, în timp ce comercializau obligațiunile insurgenților. Pe mare, navele americane și engleze s-au asigurat că flota spaniolă va fi distrusă în Pacificul de Est și, astfel, incapabilă sa ofere vreun ajutor. Pe planul relațiilor publice, bătălia a fost câștigată prin tot felul de falsuri, care aveau drept scop sa demonizeze Spania. Strategia adoptata s-a dovedit un succes până într-acolo încât Keats, cu sănătatea la pământ, iși dorea să plece la război în Venezuela.

 

banner-articol-wallstreet

 

 

 

Imperiul spaniol s-a destrămat, dar în urma sa a rămas doar cenușa. State artificiale, retorică bombastică, sclavie economică, neocolonialism și retardare. „Trei secole de cultură, iluminism și prosperitate au dispărut”, s-a lamentat Bolivar, ajuns dictator peste un continent, cu puteri mai mari decât oricare vicerege spaniol, dar dezamăgit de turnura evenimentelor și recepția publică. Oamenii au dat drumul la artificii și au sărbătorit plecarea sa, iar ultimele sale cuvinte înainte de a muri au fost: „Lăsați-ne să plecăm, oamenii nu ne vor aici”. „El Libertador” a dispărut dar moștenirea sa e intactă pe continent.

Același scenariu a fost și este repetat cu mici adaptări, în funcție de context, în toată modernitatea politică. Garibaldi, Mickiewicz, Kossuth, Herzen, alături de Bolivar, au fost vedetele mișcării revoluționare din sec XIX, iar numele lor au devenit imortalizate în cartea naționalismului, însă singurul rol pe care l-au jucat cu succes a fost de subversiune a tronului și altarului. Unii demoni, alții doar idioți utili, toți aveau o filozofie simplă, rezumată de Garibaldi, din postura de dictator al Siciliei: „Libertatea trebuie din când în când impusă oamenilor pentru binele lor viitor”. Iar în rest, mult haos și anarhie.

Publicat inițial pe Karamazov

Mult mai multe despre Revoluția Modernă la seminarul Demonii de la Academia Privată

 


 

 

ANACRONIC și-a propus să reînvie misiunea de edificare a cărții. Însă această misiune ar fi de la bun început sortită eșecului, dacă nu am avea în vedere și rolul sanitar pe care trebuie să îl joace o carte în zilele noastre. Așa că întregul nostru proiect editorial țintește simultan restabilirea coordonatelor unei tradiții și demitizarea idolilor modernității. Cărțile Anacronic sunt alese cu grijă și cu intenția de a forma o colecție, o veritabilă bibliotecă pierdută. Le găsiți pe Magazin Anacronic.

 

banner-articol-gatto

 

Articole similare

Top