Euro ca strategie politică

Bogdan Glăvan

Bogdan Glăvan

Profesor universitar de economie, autor al site-ului Logica Economică (www.logec.ro).
Bogdan Glăvan

Ultimele postari ale lui Bogdan Glăvan (vezi toate)

În acest articol caut să demonstrez că proiectul unificării monetare europene nu este justificabil teoretic şi, în esenţă, nici nu este motivat în acest fel. Apariţia euro este, istoric vorbind, ultima consecinţă majoră a intervenţiei statului asupra monedei. Politizarea monedei are la bază urmărirea sporirii veniturilor statului. Concurenţa  inter-statală duce, în ultimă instanţă, la centralizarea mondială a producţiei de monedă. Apariţia cartelurilor monetare gen UME decurge firesc din logica acestei evoluţii.

Introducere

Procesul integrării monetare europene a dat naştere la un imens volum de literatură dedicat condiţiilor, efectelor, avantajelor şi dezavantajelor monedei unice europene. În ciuda eforturilor analiştilor, nu există un punct de vedere unitar asupra semnificaţiei naşterii euro. Deşi unii ar putea pune neînţelegerile pe seama complexităţii fenomenului discutat, în opinia mea, dezacordurile persistente sunt cauzate de modul diferit de a privi integrarea monetară europeană.

“Adoptarea monedei unice în Europa reprezintă poate cea mai temerară încercare din toate timpurile a unui grup numeros şi divers de state suverane de a capta câştigurile de eficienţă rezultate din folosirea unei monede comune” [1]. Această declaraţie este elocventă pentru ceea ce am putea numi perspectiva utilitaristă asupra uniunii monetare europene. Această abordare, care se reflectă cu generozitate în textele economice academice, este concurată de perspectiva politică, mai puţin evidentă, sintetizată în următoarele cuvinte: “Introducerea euro nu este economică în nici un fel. Ea reprezintă doar un pas politic… Semnificaţia istorică a euro este aceea de a construi o economie bipolară în lume” [2].

Observatorii au punctat numeroase deficienţe în constucţia Uniunii Monetare Europene, precum absenţa cordonării politicilor fiscale în cadrul uniunii, neclaritatea politicii Băncii Centrale Europene, incongruenţa dintre zona euro şi zona monetară optimă etc. Deşi multe din slăbiciunile evidenţiate fac dovada unei intuiţii corecte, lipseşte încă o analiză comprehensivă a unificării monetare, pe baza căruia să putem oferi un verdict pertinent în cazul uniunii monetare europene. Analiza mea îşi propune să suplinească acest neajuns şi să situeze edificarea UME într-o perspectivă mai amplă, care să favorizeze înţelegerea corectă a fenomenului discutat şi a implicaţiilor acestuia.

Cât de bună este unificarea monetară ?

Odată ajuns la capitolul dedicat Uniunii Europene, discipolul relaţiilor monetare internaţionale este ţinta unui noian de aprecieri elogioase la adresa integrării monetare europene. Aceste aprecieri subliniază importanţa monedei unice europene pentru promovarea schimburilor comerciale, a investiţiilor şi a mobilităţii forţei de muncă între state. În opinia susţinătorilor integrării europene, reducerea numărului de monede a eliminat riscul valutar datorat fluctuaţiei cursurilor de schimb precum şi cheltuielile neproductive ocazionate de contractele de acoperire a acestui risc.

Existenţa monedei facilitează schimbul comerţul, producţia şi adâncirea diviziunii muncii. Prin urmare, s-ar părea că există motive întemeiate pentru folosirea unei monede unice. Sloganul “o piaţă unică, o monedă unică” s-a făcut des auzit în dezbaterile care au premers naşterea euro. Referitor la aceasta, este emblematică poziţia lui H. H. Hoppe, care afirmă că “orice lucru mai puţin decât o monedă universală… contrazice însuşi scopul primordial al monedei… Un sistem monetar cu monede rivale este încă un sistem de barter parţial…pe care, dacă ar fi lăsat liber, omul l-ar abandona imediat… Monedele concurenţiale nu sunt rezultatul pieţei libere, ci invariabil rezultatul coerciţiei, al obstacolelor impuse de guvern în calea conduitei economice raţionale” [3].

Din această perspectivă, argumentul integraţionist este foarte tentant. Totuşi, o idee proastă nu nu devine mai puţin greşită doar pentru că este des repetată.

Impresia că reducerea numărului de monede şi, la limită, unificarea monetară, are beneficii indiscutabile se datorează (din nou) în bună măsură confuziei dintre etaloanele de măsură din fizică şi rolul jucat de monedă. S-ar părea că, tot aşa cum evaluarea corectă a distanţelor şi greutăţilor întâmpină dificultăţi din cauza neuniformizării sistemului de măsurare, la fel calculul economic nu se poate desfăşura în mod optim în absenţa unei monede unice. Analogia nu surprinde însă esenţa deosebirii dintre monedă şi etaloanele de măsură. Poate cel mai relevant pentru clarificarea prezentei discuţii este observarea faptului că, în timp ce uniformizarea sistemului de măsuri fizice aduce beneficii evidente, prin uşurarea transmiterii informaţiei specifice între diverşi indivizi, omogenizarea sistemului monetar nu prezintă astfel de avantaje pentru economie, din două motive. În primul rând, calculul economic nici nu presupune comunicarea între agenţii economici, nici nu este realizat în acest scop. Puţini oameni de afaceri ar dori să facă publice modul în care îşi calculează rentabilitatea sau rezultatele acestor calcule. În al doilea rând, randamentele diverselor activităţi pot fi transmise şi comparate, oriunde pe glob, indiferent de numărul monedelor utilizate în calculul lor, deoarece informaţia esenţială pentru luarea unei decizii în legătură cu adoptarea unei investiţii nu este dată de o sumă absolută – care în mod firesc trebuie exprimată într-o monedă – ci de un raport (rata profitului).

Nu doresc să contest că existenţa mai multor monede aduce un spor de incertitudine acţiunii antreprenoriale, faţă de situaţia unui sistem monetar unificat. La fel de adevărat este şi corolarul acestei afirmaţii, anume că reducerea numărului de monede diminuează incertitudinea, deoarece întreprinzătorii nu ar trebui să mai acorde atenţie variaţiei cursurilor de schimb. În acelaşi mod însă, extinderea gamei de produse disponibile pe piaţă, diversificarea bunurilor – în fond, adâncirea specializării producţiei – sporeşte incertitudinea. Tot aşa cum nici un economist nu consideră că reducerea diversităţii promovează bunăstarea societăţii (prin diminuarea incertitudinii), ar trebui să ne îndoim de valoarea argumentului că unificarea monetară facilitează calculul economic şi creşterea avuţiei. Indivizii nu doresc în mod necondiţionat reducerea incertitudinii prin standardizarea mijloacelor acţiunii umane. Istoria economiei ilustrează mai degrabă că indivizii acordă mai multă importanţă diversităţii, chiar dacă lumea înconjurătoare devine mai “complicată” în consecinţă. Pe o piaţa liberă, întreprinzătorii vor încerca să răspundă cu maximă acurateţe cerinţelor populaţiei, oferindu-i bunurile pe care aceasta le doreşte (inclusiv bani), în sortimentul, cantitatea şi calitatea dorite.

Deoarece moneda nu diferă în principiu de celelalte bunuri căutate pe piaţă, concurenţa monetară nu este sortită încheierii, la fel cum competiţia între producătorii de detergenţi nu pare să tindă către un final previzibil [4].

Euro: unificare monetară sau centralizare monetară ?

Am văzut că unificarea monetară nu poate fi justificată economic a priori şi că doar prin mecanismul pieţei putem descoperi care este moneda optimă. Totuşi, evidenţierea slăbiciunilor argumentului bunăstării în favoarea monedei unice nu este suficientă pentru a răsturna pledoaria susţinătorilor euro. După cum am arătat în preambulul lucrării, cei mai importanţi apărători ai integrării monetare europene nici nu contestă lipsa fundamentului economic al euro. Pentru aceştia, unificarea monetară nu este importantă decât ca mijloc pentru atingerea altui obiectiv – unitatea politică. Deoarece ideea unificării politice nu se bucură deocamdată de simpatia publicului, euro poate fi privit drept un instrument de modelare a opiniei publice în sensul cultivării în rândul maselor a “identităţii europene”.

Putem observa, aşadar, nu doar absenţa demonstraţiei teoretice a avantajelor unificării monetare, ci şi devierea discuţiei pro şi contra euro din zona argumentului politic în cea a argumentului economic. În ultimă instanţă, reliefarea slăbiciunilor ideii unificării monetare în contextul european actual este inutilă. Deficienţa fundamentală a pledoariei în favoarea integrării monetare europene stă în confuzia dintre unificarea monetară şi centralizarea monetară.

Unificarea (sau integrarea) monetară reprezintă procesul de reducere a numărului monedelor până când, eventual, o singură monedă ajunge să triumfe pe piaţă. Acest proces se poate derula în două moduri radical diferite: prin acordul voluntar survenit între utilizatorii monedei sau prin impunerea violentă de către o organizaţie (statul) tuturor celorlalţi.
Unificarea se poate realiza pe două căi: pe cale economică sau pe cale politică. Calea economică reflectă procesul de interacţiune voluntară al indivizilor care urmăresc satisfacerea mai bună a propriilor interese. Pentru “cale economică” putem folosi ca sinonim termenul mai cunoscut “proces de piaţă”. Calea politică reflectă folosirea mijloacelor de constrângere de către exponenţii statului care urmăresc satisfacerea mai bună a propriilor interese. Pentru aceasta putem folosi ca sinonim termenul “planificare centrală” sau mai simplu, “centralizare”.

Din această perspectivă, naşterea euro reprezintă nu desăvârşirea unificării monetare europene, ci ultimul stadiu al centralizării monetare pe bătrânul continent. În continuare, voi analiza mai îndeaproape condiţiile şi efectele acestui proces.

Cartelul monetar

Coexistenţa mai multor state readuce în prim-plan rolul concurenţei în dejucarea tentativelor de expansiune monetară. Statele se regăsesc în situaţia experimentată de băncile private libere (sistemul free-banking cu rezerve fracţionare) înainte de instituirea băncii centrale. Fiecare stat este interesat în sporirea masei monetare, dar acest lucru atrage devalorizarea propriei monede. Astfel, statul care inflaţionează cel mai mult riscă să fie eliminat de competitorii săi mai reticenţi, deoarece publicul va abandona moneda slabă în favoarea celor mai sănătoase. Reducerea cererii pentru moneda slabă înseamnă scăderea veniturilor obţinute de emitentul acesteia; creşterea cererii pentru monedele mai stabile înseamnă sporirea veniturilor încasate de producătorii acestora. Din acest motiv, concurenţa inter-statală în producţia de monedă constrânge fiecare stat să acorde mai multă atenţie cerinţelor utilizatorilor propriei monede şi, în consecinţă, reduce perspectivele creşterii inflaţiei globale.

Bineînţeles, statele sunt motivate ca şi indivizii privaţi să obţină cât mai multe resurse. Urmărirea maximizării profitului determină statele să formeze alianţe monetare, care să le ajute în tentativa sporirii masei monetare. Cu alte cuvinte, cartelizarea producţiei de monedă devine tentantă.

Cartelul presupune stabilirea unor cote de producţie pentru fiecare membru al acestuia. Cartelul monetar înseamnă stabilirea cotelor de piaţă prin fixarea cursurilor de schimb ale monedelor statelor membre. Teoria economică demonstrează însă că, în absenţa barierelor la intrarea pe piaţă a unor noi competitori, cartelul este o instituţie instabilă. Pe de o parte, intrarea într-un cartel este mai puţin avantajoasă pentru producătorul monetar cu cea mai largă cotă de piaţă, adică pentru statul care emite cea mai stabilă monedă. Pe de altă parte, asocierea reprezintă cea mai avantajoasă opţiune pentru producătorii monetari minori, adică pentru statele care practică cea mai ridicată rată a inflaţiei. Acestea speră ca prin cartelizare să “împrumute credibilitatea” emitenţilor mai serioşi sau, după cum li se mai spune, a “statelor ancoră”. În paralel cu această intenţie, statele cu monedă slabe vor fi mereu tentate să fraudeze alianţa şi să producă mai multă monedă decât le permite aranjamentul monetar în vigoare.

Contradicţiile interne şi presiunile externe demonstrează ceea ce experienţa ilustrează amplu, anume, că istoria cartelurilor este firavă. Pentru ca un cartel să aibă succes, acesta trebuie să îndeplinească un număr minim de condiţii.

În particular, un cartel monetar poate fi eficient dacă următorii factori sunt prezenţi:

  • numărul producătorilor monetari este minim;
  • cartelul este dominat de un producător monetar important sau de câţiva competitori de mărime egală; aceasta sporeşte şansele unei coordonări reuşite între membri cartelului;
  • buna coordonare necesită o conduită transparentă, astfel încât comportamentul necooperant – expansiunea maseimonetare de către un stat – să poată fi descoperit şi pedepsit cu uşurinţă;
  • diferenţa dintre produse (monede) este minimă; la limită, existenţa unui singur bun (omogen), adică a unei monede unice, este de natură să sporească gradul de coordonare între producătorii acestuia.

Cazul Uniunii Monetare Europene

Cel mai faimos exemplu de cartelizare fiscală şi monetară din ultimele decenii este oferit de unificarea monetară europeană [5]. Aceasta a debutat în anii ’60 prin formarea Sistemului Monetar European (SME).

SME este de obicei tratat în manualele de economie ca o specie “europeană” a sistemului monetar în general. Ca atare, studentul economiei monetare este ghidat să înţeleagă că SME se distinge de alte sisteme monetare nu prin natura sa, ci prin detaliile de funcţionare. Această perspectivă asupra organizării monetare s-a generalizat datorită confuziei induse de folosirea recurentă a termenului “sistem monetar”. Un sistem monetar este un ansamblu de instituţii care guvernează producţia de monedă. Semnificaţia exactă a unui sistem monetar derivă din natura instituţiilor pe baza cărora acesta este construit. Mai multe sisteme monetare pot fi imaginate, dar toate se reduc în esenţă la două tipuri principale: 1) sistemul monetar bazat pe libertatea antreprenorială în producţia de monedă cu respectarea proprietăţii private şi 2) sistemul monetar bazat pe preluarea gestiunii monetare de către stat în scopul maximizării veniturilor bugetare.

SME a reprezentat o încercare nefinalizată de cartelizare a producătorilor monetari europeni, la fel cum OPEC reprezintă un cartel al producătorilor de petrol. Acest lucru trebuie clar înţeles în ciuda impreciziei termenului “sistem monetar european”. Mai exact, SME a constituit o asociere tacită între producătorii monetari europeni care căutau, pe de o parte, să beneficieze de pe urma desfiinţării concurenţei monetare inter-statale dar, pe de altă parte, nu erau pregătiţi să renunţe la suveranitatea monetară. O asemenea asociere tacită este mult mai fragilă decât coordonarea dintre membri unui cartel. Este mai fragilă într-ucât toate stimulentele de a trişa sunt prezente, în vreme ce vigilenţa organizată împotriva trişării este absentă.

SME nu a fost un cartel deoarece nu s-a bazat pe stabilirea unor cote de producţie monetară (cursuri fixe) pentru membri săi. “SME nu a fost un sistem de cursuri de schimb fixe, întrucât lipsea elementul esenţial, şi anume obligativitatea din partea băncilor centrale de a cumpăra alte monede. Dacă aceasta ar fi fost situaţia, SME ar fi funcţionat ca un fel de plasă de siguranţă pentru guvernele inflaţioniste, ce ar fi putut astfel să fie periodic salvate de către celelalte bănci centrale. Consecinţa inevitabilă ar fi fost o hiperinflaţie la scară europeană” [6].

Guvernele occidentale au speculat lipsa de consistenţă a SME şi şi-au încălcat angajamentele de a nu deteriora valoarea monedelor, mărind care mai de care propria ofertă de bani. Acest fenomen catalogat în limbajul uzual “trişare” a fost denumit în declaraţiile academice “devalorizare competitivă”. Indiferent ce vocabular folosim, un lucru este clar: fiecare stat a încercat să se îmbogăţească în detrimentul celorlalte state producând mai mulţi bani. În urma contradicţiilor inerente dintre interesele statelor membre ale SME, intenţia iniţială a autorilor proiectului integrării europene a clacat sub noianul de “reajustări” succesive ale cursurilor de schimb. În cele din urmă, la începutul deceniului trecut, după ce câteva din principalele monede europene (în frunte cu lira sterlină şi francul francez) au suferit devalorizări majore, SME a fost de facto abandonat prin lărgirea marjei de fluctuaţie de la 2,5% la 15%.

În 1999, 11 state au participat la “etapa finală” a unificării monetare europene, convenind să cedeze suveranitatea monetară nou-createi BCE. Această “etapă finală” a marcat de fapt formarea unui veritabil cartel monetar. Cartelizarea monetară europeană a fost posibilă datorită îndeplinirii condiţiilor esenţiale pentru funcţionarea unui cartel. Uniunea s-a construit în jurul unui producător monetar cheie – Germania. Numărul membrilor cartelului a fost selectat cu atenţie, evitându-se lărgirea uniunii prin încorporarea unor potenţiali trişori – state cu datorii ridicate, cel mai tentate de inflaţie. La insistenţele Germaniei, centralizarea monetară a fost însoţită de semnarea unui acord – Pactul de Stabilitate – al cărui scop este responsabilizarea membrilor cartelului faţă de obiectivul comun; practicile de subminare a eficienţei acţiunii colective (creşterea inflaţiei sau perspectiva creşterii acesteia datorită sporirii deficitului bugetar) pot fi descoperite şi pedepsite. Nu în ultimul rând, monedele europene diferite s-au omogenizat, contopindu-se într-un produs unic – euro.

Viitorul UME depinde în mod esenţial de soliditatea angajamentului convenit. Două posibilităţi de evoluţie viitoare sunt posibile. Pe de o parte, UME poate fi consolidată de unificarea politică a statelor membre, care constituie singura modalitate de a evita slăbiciunile inerente ale oricărui cartel. Pe de altă parte, UME poate sucomba din cauza stimulentelor perverse care influenţează în special statele mai slabe financiar [7]. Chiar pilonul principal de susţinere a Uniunii, Germania, dă semne de stânjeneală în respectarea angajamentelor asumate. Deja Pactul de Stabilitate este considerat de mulţi decidenţi politici “depăşit”, şi se doreşte “flexibilizarea” acestuia. Efectul ar fi diminuarea solidarităţii membrilor cartelului şi creşterea perspectivei dezintegrării organizaţiei. În condiţiile în care se întrevede extinderea zonei euro către Est, numărul statelor slabe financiar şi, prin urmare, tentate de inflaţie, va creşte, ceea ce va eroda şi mai mult consistenţa Uniunii.

Concluzii

În această lucrare mi-am propus să demonstrez că proiectul unificării monetare europene nu este justificabil teoretic şi, în esenţă, nici nu este motivat în acest fel. Apariţia euro este, istoric vorbind, ultima consecinţă majoră a intervenţiei statului asupra monedei. Politizarea monedei are la bază urmărirea sporirii veniturilor statului. Procesul concurenţial inter-statal duce, în ultimă instanţă, la centralizarea la scară mondială a producţiei de monedă. Apariţia cartelurilor monetare de genul UME decurge firesc din logica acestei evoluţii.

Note

[1] G. Tavlas, 2004, “Benefits and Costs of Entering the Eurozone”, p.1, Cato Journal 24(2)
[2] R. Prodi, 2002, citat de V. Klaus, 2004, The Future of the Euro: An Outsider View, p.1, Cato Journal 24(2)
[3] H. H. Hoppe, 1990, “Banking, Nation States, and International Politics: A Sociological Reconstruction of the Present Economic Order”, în Review of Austrian Economics 4, p. 56.
[4] Vezi discuţia mai largă pe care o face J. G. Hülsmann, 2003, “Optimal Monetary Policy”, lucrare prezentată la Austrian Scholar’s Conference şi disponibilă la www.mises.org, în special p. 20, precum şi motivele pentru care indivizii ar considera drept optimă situaţia coexistenţei mai multor monede enumerate de R. Vaubel, 1993, “Competing Currencies: The Case for Free Entry”, în L. White, ed., Free Banking, vol. 3, Aldershot, Edward Elgar.
[5] Vezi şi analiza întreprinsă de P. Salin, 1984, “Monetary Europe Today: A Cartel of Central Banks”, în P. Salin ed. Currency Competition and Monetary Union, Martinus Nijhoff Publishers, Hague.
[6] J. G. Hülsmann, 2000, “Euro – o interpretare rothbardiană a evoluţiei monetare recente”, articol apărut ca postfaţă la traducerea în limba germană a cărţii lui M. Rothbard What Has Government Done to Our Money, disponibil pe site-ul www.misesromania.org.
[7] Vezi scandalul generat de descoperirea fraudării condiţiilor de acces în UME de către Grecia.

Publicat iniţial pe site-ul Centrului pentru Economie şi Libertate – ECOL

Articole similare

Top