Domnul Goe face revoluție

Ninel Ganea

Ninel Ganea

Membru asociat al Institului Ludwig von Mises România, a studiat filozofia la Universitatea Bucureşti şi ştiintele politice la SNSPA. Fost jurnalist, el a scris în ultimii ani pentru portalul Karamazov (www.karamazov.ro), iar in prezent lucrează într-o firmă de comunicare şi relaţii publice.
Ninel Ganea

Ultimele postari ale lui Ninel Ganea (vezi toate)

Dacă metafizica vremurilor noastre este progresivismul, atunci elogiul tinereții și disprețul senectuții sunt atitudini raționale. Pe scara evolutivă, cine se află mai în față își căștigă a priori superioriatea. În societățile tradiționale, bătrânii conduc comunitatea, asigură coeziunea polisului și încarnează principii morale. În societățile moderne, bătrânii fac temenele în fața tinerilor, își proclamă incapacitatea și așteaptă mântuirea sau moartea din mâinile lor. Experiența, istoria sau tradiția nu valorează cât o ceapă degerată (Henry Ford), deoarece lumea se mișcă în mod necesar ascendent, așa că modelele, oricum rare, simbolizează inutilitatea. Pentru liderii oricărei mișcări a tinerilor contează doar intuiția inflexiunii timpului, pentru a putea urca pe valul schimbării. În literatura politică, “Demonii” lui Dostoievski exemplifică magistral noua ideologie. Stepan Trofimovici, bătrân intelectual romantic și patronul spiritual al revoluției, se trezește marginalizat de generația nihilistă, ai cărei lideri sunt copiii săi (unul biologic, celălalt spiritual). Însă, așa cum aflăm din roman sau din istorie, de la idealul roz al raiului pe pământ e doar un scurt pas până la casapi siniștri și anarhie sângeroasă.

Urmărind, în ultimul an, tribulațiile generației noi, am asistat la ecloziunea deplină a conștiinței revoluționare. Din universități și cafenele au răsărit avântații României. Dichisiți, cosmopoliți, încrâncenați și radicali, ai noștri tineri nu mai au răbdare cu timpul. Vremea trece fără să le aducă paradisulul promis, iar hăul din ei se lăbărțează înspăimântător afară. Lipsa de sens a vieții (lor) nu o pot extirpa decât prin acțiune politică. În esență, nu sunt altceva decât niște răsfățați ajunși la maturitate fără să fi deprins nimic temeinic, dar vina lor nu trebuie supralicitată. Așa cum remarca Richard Weaver, “copilul răsfățat nu poate vedea legătura dintre efort și recompensă. Vrea lucruri, dar consideră costul drept un impozit sau o expresie a răutății celor care îi refuză acele lucruri”. Astfel cocoloșiți de părinți, iar apoi prinși într-un sistem de educație diabolic, șansele de a scăpa nevătămați erau minime. Părinții le-au spus că lumea li se cuvine (Disney, anyone?), iar școala i-a învățat că reprezintă speranța noastră de mai bine. Intoxicați apoi cu lecturi decadente, adăpându-se din filozofia lui Crowley, transpusă în muzică, tinerii noștri se închipuie arganghelii vremurilor noi, că doar nu degeaba îl citează pe Urmuz.

Unde au eșuat bătrânii, ei vor răzbate, pentru că nu există probleme la care sa nu aibă soluție. Le sunt suficiente pasiunea revoluționară și sufletele imaculate. Nu au nevoie de mai mult. Vor doar moralitate și o lume mai dreaptă, însă la nivel colectiv sau mondial. În plan personal, regula de bază rămâne “fără reguli”. Stânga sau dreapta, nu contează, căci partidele clasice au murit, după cum ne-a amintit recent Monica Macovei. “A venit tăvălugul peste ei, lumea se schimbă, s-a schimbat și viitorul este al tinerilor. Acum tinerii trebuie întrebați, eu asta fac: Cum vrei tu să arate un partid pentru secolul viitor și pentru tine?”.

Problemele acestui tip de gândire sunt legiune. În primul rând, omoară persoana, fiind în întregime totalitare; pun în centrul ideologic o clasă (de vârstă, în cazul acesta) și exclud, astfel, pe oricine se întămplă să fie în afara categoriei respective. Ceilalți probabil vor fi corupți, adică balastul social de care trebuie să purificăm societatea. Din perspectivă metafizică, “partida tinerilor” proclamă determinismul și, pe cale de consecință, abolesc responsabilitatea individuală. Nu trebuie prea multă imaginație ca să descoperi continuarea… Mai mult, daca îi întrebi pe tineri ce vor, așa cum se presupune că face doamna Macovei, ei nu vor putea răspunde decât ceea ce au învățat în ultimii 25 de ani. Îndopați cu socialism, vor tânji după redistribuire și naționalizare. Hrăniți cu un dispreț visceral pentru Biserică, vor dori impozitarea sau demolarea ei. Păcăliți că școala de stat îi învață ceva bun, vor fredona “6% pentru educație” sau gratuitate. Cu patimile stimulate, vor răcni din toți rărunchii: libertate sexuală.

Obiectivul suprem al revoluției tinerilor, nedeclarat explicit, dar implicit în toate manifestele, îl reprezintă modelarea tuturor celor care nu aderă la dogmă; instrumentul ales: statul. În sensul acesta, orice proclamație sau acțiune publică a “generației eu” nu face decât să întărească observația lui David Bradshaw că “oamenii folosesc statul pentru a-și potoli patimile”. Doar statul poate scăpa țara de corupți, opri discriminările, majora salariile etc. Asta vor tinerii noștri și nu trebuie să ne mirăm.

E oarecum comod să ne gândim că revolta actuală a apărut natural, însă ne-am înșela. Când blockbuster-uri ca Hunger Games, reclame la Coca Cola, documetare “alternative” sau staruri mondiale recomandă revoluția, ceva e putred. Când tot ceea ce finanțează fundațiile de pe lângă bănci sunt proiecte de transformare socială și creștere a conștiinței civice (revoluționare), îndoiala capătă consistență. Datele nefirești ale unei generații în fierbere sunt accentuate grosolan de păpușari iscusiți în rele. În revoluție, li se spune tinerilor, “imposibilul devine posibil”, dar în realitate ceea ce li se pregătește este eșafodul pe care vor fi și ei sacrificați. Un satrap cinic probabil ar spune că oricum nu merită ceva mai bun. În fond, obiectivul revoluției e “să nu rămână piatră pe piatră” (Neceaev).

Articol publicat inițial pe Karamazov

Articole similare

Top