Ninel Ganea
Ultimele postari ale lui Ninel Ganea (vezi toate)
- Divizia și omul C.A. Rosetti - 4 septembrie 2018
- Cruciații modernității - 25 mai 2018
- Educația de acasă a lui Dostoievski - 18 aprilie 2018
Într-o carte și un film cult al anilor ’90, “Trainspotting”, conformismul burghez avea parte de o condamnare aplicată fără vreo urmă de compasiune. “Alege viața. Alege o slujbă. Alege o carieră. Alege o familie. Alege un televizor al naibii de mare (…) Dar de ce aș vrea să fac așa ceva?”
Întrebarea lovea în plin ticurile și prejudecățile clasei de mijloc. O generație imatură, stimulată artificial de fiorul revoluției culturale, sexuale și politice, nu putea găsi vreun reproș acelui rechizitoriu. Dar nu era ceva nemaîntâlnit. De mai bine de un secol, înainte chiar de explozia afluentă a modernității, scriitorii și artiștii, oricare le-ar fi fost opțiunile politice, îl luaseră la țintă pe burghez. “E meschin, urât, hoț, obtuz, cazanier (…) e parvenitul lui Balzac, pramatia lui Stendhal, filistinul lui Marx”, rezuma acuzele Francois Furet în “Trecutul unei iluzii”. Și lucrurile au continuat, până astăzi, în aceeasi direcție. Plictiseala, lipsa de imaginație, praful gros așternut peste viața clasei de mijloc stârneau iritarea firilor rebele. Respectabilitatea, de suprafață sau nu, constituia contrastul suprem pentru decadența boemei. Iar de la stânga la dreapta toată lumea cultivată era înspăimântată de rutina aberantă a vieții moderne. “A crowd flowed over London Bridge, so many/ I had not thought death had undone so many” (T. S. Eliot, “The Waste Land”). Triumful democratic al maselor, egalitarismul obsesiv, evaporarea distincțiilor, prăbușirea civilizației occidentale sub presiunea gloatelor înspăimântau naturile conservatoare, altfel suspicioase la alternativele subculturii.
Singurele voci ridicate în apărarea burgheziei și a modernilor proveneau din rândurile unor economiști liberali sau al unor istorici Whig, dar impactul lor era nesemnificativ, în comparație cu șarjele artistice.
În imaginarul public, lucrurile au funcționat multă vreme pe o structură dialectică, convențiilor terne ale vieții burgheze fiindu-le opus romantismul, în nenumăratele sale reîncarnări. În fața oamenilor comuni se ridică omul revoltat, care sparge convențiile, înfruntă prejudecățile, “șochează burghezul”, trăiește clipa dincolo de calculele meschine, caută necunoscutul, Absolutul, plăcerile joase, plăcerile înalte, șamd. Figura sa era și este omniprezența în literatură, în cultura pop, în reclame și reprezintă, în bună măsură, modelul de înflorire umană al (post)modernității.
Opoziția “genetică” dintre cele doua tipuri umane a fost descrisă, printre alții, de Ezra Pound: “The artist has no longer any belief or suspicion that the mass, the half educated simpering general… can in any way share his delights… The aristocracy of the arts is ready again for its service. Modern civilization has bred a race with brains like those of rabbits, and we who are the heirs of the witch-doctor and the voodoo, we artists who have been so long despised are about to take control”.
Dincolo de fanteziile lui Pound, asaltul susținut asupra omului comun a produs, în cele din urmă, fisuri ireparabile în acea imagine, iar astăzi nu sunt foarte mulți cei care și-ar mai contura identitatea în termenii respectabilității burgheze. O parte din idealurile boemei, evazionismul, de pildă, a fost integrat în rutina “vieții de familie”. Prea puțini mai au curajul de a se defini ca “mainstream”, fiecare tânjind după o fărâmă de nebunie, de celebritate, măcar 15 minute, dacă e să-i dăm crezare lui Andy Warhol. Splendoarea calpă a noului context narativ (Holywood + MTV) a alimentat frustrările și resentimentele oamenilor de la mijloc, sufocați de reguli neinteligibile și de plicitisul insuportabil al modernității. Evazionismul lor ia de cele mai multe ori forma unor evadări în paradisul artificial al filmelor sau în escapadele sexuale (vezi “A bout de souflle”), singurele remedii la îndemână împotriva tiraniei mecaniciste. Noul burghez-decadent iși trăiește, de regulă, momentele de glorie la sfârșitul săptămânii, când iși redescoperă sinele său cel mai profund sub influența alcoolului și, uneori, a drogurilor ușoare. Dacă nu, are oricum la îndemână bagheta magică a telecomenzii sau lumea virtuală a rețelelor sociale. După care urmează duminica, “everyday is like Sunday/everyday is silent and gray”, când depresia incontrolabilă a fericirii inaccesibile se instaurează total, pentru ca la final să urmeze eterna reîntoarcere în uniformitate.
Mottoul “work hard/play hard” concentrează perspectiva celor tot mai mulți, care vor să ia ce e mai apetisant din cele doua lumi (în esență, securitatea financiară și “eliberarea de constrângeri”). Sinteza dialectică între cele două filozofii e practic o suprapunere a celor două figuri emblematice ale Genevei, Rousseau și Calvin, descrise admirabil de Eric von Kuehnelt-Leddihn într-un eseu pe cât de scurt, pe atât de relevant. Pe de o parte, nonconformism și nihilism, de cealaltă parte, reguli arbitrare, epurate de orice context istoric sau cultural.
Experimentul antropologic sună, în aparență, bine dar, în realitate, produce personalități schizoide, rupte între lumi care nu reușesc și nu au cum să capete sens, pentru că ambele filozofii reprezintă, în fapt, niște simulacre de viață reală, bazate pe presupoziții statice, false despre natura umană. Mai mult, sinele este secționat între roluri distincte, fără vreo legatură între ele. Serviciul, casa, prietenii, toate presupun o altă raportare individuală, iar ceea ce lipsește este o unitate care să dea sens tuturor acestor interpretări, după cum a intuit Alasdair MacIntyre: “(…)many agents exhibit no awareness of responsibilities beyond those assigned to them by their roles in each particular sphere of activity, while in their practical reasoning they admit as premises only those considerations sanctioned in each context by the norms defining and governing those roles. Their lives express the social and cultural order that they inhabit in such a way that they have become unable to recognize, let alone to transcend its limitations”.
Nu există cale de mijloc aici și nici vreo șansă de salvare cu două antropologii la fel de găunoase. Mariajul lor nu aduce flexibilitate, ci doar o incoerență teribilă cu repercusiuni dureroase în plan personal. În fața acestei alternative, singura posibilitate care ii mai trezește atenția intelectualui dezabuzat este nihilismul destructiv, indiferent de variantele sale. Morrissey, cand invoca Argmaghedonul (“This is the coastal town/ That they forgot to close down/ Armageddon – come armageddon!”), nu face altceva decât să se înscrie pe o tradiție începută de Nietzsche și continuată de discipolii săi britanici (“I think it would be good to die, because death would be a clean land with no people in it”, D.H. Lawrence ). Odată ce intri în dialectica vieții moderne, opțiunile devin din ce in ce mai sumbre.
Publicat inițial pe Karamazov
FOTO: sergi_nog/Flickr
