Bogdan Glăvan
Ultimele postari ale lui Bogdan Glăvan (vezi toate)
- Liberalismul care îmi place. Educația - 22 mai 2018
- Dar fără stat, cine ar construi tramvaie? - 8 noiembrie 2017
- De ce cresc dobânzile, Mitică? - 11 octombrie 2017
La ora la care scriu acest articol (28 iunie) circulă informația că băncile din Thessalonik, al doilea oraș ca mărime al Greciei, au rămas deja fără bani. E aproape un fapt divers că, în condiții de criză, băncile trag cortina. Dar totuși de ce se întâmplă acest lucru? Știu, e banal, bancherii și autoritățile statului au spus în repetate rânduri: banii deponenților nu sunt păstrați în bancă. Ar însemna să stea degeaba. Ei sunt dați cu împrumut, „ca să circule”, și astfel să aducă un randament deponentului. Astfel, se pare că fragilitatea financiară este o problemă inerentă a sistemului bancar.
Dar banii pot să circule și fără să creeze astfel de probleme. Cum ar arăta un sistem care să asigure canalizarea economisirilor către investiții, dar care să nu prezinte neajunsurile sistemului contemporan, care e gata-gata să crape la cea mai mică pierdere a credibilității?
Ar fi bazat pe distincția dintre depozite și investiții. Ești o persoană care economisește bani și vrea să-i pună spre păstrare la bancă (vorba vine, „păstrare”) ca să facă pui? Atunci trebuie să îți asumi o maturitate a investiției; să te decizi dacă vrei să lași banii la bancă pe 1 an, pe 3 sau pe 5 ani și să admiți din capul locului că nu vei mai putea retrage banii respectivi până la scadență. Eventual, în ipoteza unei piețe de capital funcționale, ai putea avea posibilitatea să vinzi respectivul certificat de depozit sau titlu de proprietate asupra banilor pasați băncii, la prețul pieței, încasând probabil suma pe care ai lăsat-o băncii plus dobânda care se cuvine pentru perioada de timp scursă de la momentul inițial până la momentul vânzării. Spun „probabil”, deoarece orice activ financiar prezintă un risc, dar ne pierdem în detalii.
Dacă nu vrei ca banii tăi „să circule”, dacă vrei ca ei să stea precum murăturile în beciul băncii, atunci, în cel mai legitim și firesc mod, ți-ai păstra dreptul să retragi banii depuși oricând ai chef.
Dacă sistemul bancar ar fi organizat în acest mod, atunci nu am mai asista la episoade de genul celor din Grecia sau Bulgaria. Pur și simplu pentru că populația nu ar avea cum să-și retragă banii – alții decât banii depozitați în conturi curente, ca murăturile (care există, oricum, în rezervele băncilor). Banii propriu-zis economisiți de public sunt investiți de bancă și pot fi recuperați abia la încheierea perioadei pentru care au fost încredințați băncii, la scadența investiției.
Ce s-ar întâmpla dacă sistemul bancar ar folosi economiile populației pentru a acorda, în masă, credite neperformante? Adică, dacă ar investi prost banii? Pe o piață de capital funcțională, această investiție eronată ar fi „marcată la piață”, am vedea cum valoarea de tranzacționare a respectivului certificat de depozit scade sub suma înscrisă pe el, pe măsură ce publicul realizează dimensiunea incompetenței bancherilor. Băncile vor suporta pierderile și, dacă acestea depășesc capitalul propriu, persoanele care au economisit se vor alege cu un haircut. Cu alte cuvinte, la extrem, posesorii certificatelor de depozite suportă riscul, pentru că într-un fel sau altul sunt investitori – chiar dacă de altă speță decât bancherii care le administrează banii.
Observați vă rog, ideea că deponentul este investitor este tot mai vehiculată de când cu criza. De ce? Pentru că criza înseamnă trezirea la realitate: ai pierderi, cine să le suporte? În primul rând bancherii și în al doilea rând populația, că altcineva nu există! Asta cu excepția cazului în care se găsesc binevoitori sau sponsori, dispuși să subvenționeze o întreagă națiune falită. Dar – și aici este un mare DAR – problema sistemului actual, bazat pe rezervă fracționară, este că el invocă ideea deponentului-investitor doar când îi convine! Adică atunci când se constată pierderea banilor! Atunci când apare criza. În vremuri bune, când toată lumea este euforică și optimistă (adică tocmai atunci când se dau credite cu buletinul și împrumuturi ipotecare pentru ultimii șomeri), nimeni – dar absolut NIMENI – nu zice că deponentul este investitor! Nu, nu cred că i-ați auzit pe oficialii BNR, pe cei ai altor bănci centrale sau pe experții FMI spunând așa ceva. Doamne ferește! În vremuri bune, deponentul este deponent și atât. Când însă după atâta euforie stupidă vine criza, brusc tuturor acestor politruci le sclipește un beculeț: deponenții sunt investitori, să suporte și ei pierderile!
Acesta este unul din marile defecte ale sistemului bancar contemporan – acela că întreține o iluzie. Iluzia că poți să depui banii la bancă ca să câștigi dobândă și, în același timp, să-i retragi când vrei. Iluzia că poți face două chestii contradictorii în același timp, ca un mare șmecher. Dar în realitate nu poți să fii și cu sufletul în rai și cu… Mă rog, poate merge șmecheria la nivel micro, dar la nivel macro nu; o națiune nu poate să pretindă dobândă de pe urma banilor economisiți dar, în același timp, libertatea de a-i retrage pe toți când are chef.
Sistemul bancar cu rezervă fracționară este de fapt o schemă de șmecherit populația. Bancherii te îmbie să parchezi banii la ei, îți promit o dobândă, dar de fapt au pregătită (cu ajutorul guvernului, al băncii centrale, al FMI) o mare țeapă, just in case. Evident, bancherii câștigă enorm din faptul că astfel rulează toți banii deponenților, inclusiv pe cei din conturile curente. Procedând astfel nu doar că își fragilizează propriul business (asta nu-i interesează câtă vreme sunt în cârdășie cu statul), dar fragilizează întreaga economie, deoarece folosesc pentru finanțarea unor investiții industriale, agricole sau comerciale inclusiv fonduri al căror scop nu este de fapt investiția. Deponenții care țin bani în conturi curente, pe care îi cheltuie rapid sau pe care vor să-i aibă la dispoziție în orice moment, nu au nici în clin nici în mânecă cu vreo investiție. Dar banii lor sunt folosiți de bănci pentru finanțarea construcției unor cartiere rezidențiale, de exemplu. Așa stând lucrurile, este destul de clar, sper, că cea mai mică panică pune în pericol nu doar banca, ci și dezvoltatorul imobiliar, a cărui finanțare este în realitate extrem de volatilă.
Așa că sistemul bancar trebuie reformat. Acum, dacă îi întrebi pe bancheri și pe politicieni ce părere au despre această problemă, o să te critice din start, afirmând că sistemul actual de multiplicare a banilor (care are același efect cu tipărirea lor) asigură creșterea creditului în economie, crearea de locuri de muncă etc. etc. Dar stai și te întrebi: ce locuri de muncă, dacă sistemul te poartă din criză în criză?! Adevărul este exact pe dos: dacă am renunța la rezerva fracționară, atunci activitatea economică s-ar stabiliza, nu am mai avea cicluri boom-bust, nu am mai asista la bank run-uri și la alte necazuri. Nu am mai avea contracții ale creditului de proporțiile celor înregistrate în istoria modernă și contemporană, care au pus economia pe butuci și au urcat șomajul până la cer.
Publicat inițial pe Logica Economică
FOTO: theglobalpanorama/Flickr
