Noua eră „întunecată”. Școala de la Frankfurt și „corectitudinea politică” (II)

frankfurt

Prima parte aici

Traducere şi preambul de Mircea Tănase după Michael Minnicino, ediția iarnă, 1992 a „FIDELIO Magazine”

 

III. Creând „opinia publică”: „Personalitatea autoritară”. Bogeyman şi Biroul pentru Servicii Strategice (OSS)

 

Eforturile conspiratorilor Proiectului Radio de a manipula populaţia a dat naştere pseudo-ştiinţei moderne a sondării opiniei publice în vederea creşterii controlului asupra metodelor pe care aceştia le dezvoltaseră.

Astăzi, sondajele de opinie publică, asemeni ştirilor televizate au fost complet integrate în societatea noastră. Un „studiu ştiinţific” despre ceea ce se spune că ar crede oamenii în legătură cu o problema poate fi produs în mai puţin de 24 de ore. Unele campanii pentru birourile politice de nivel înalt sunt total structurate de către sondaje. În realitate, mulţi politicieni încearcă să creeze „problematici” ce, în esenţă, sunt lipsite de importantă, dar despre care se ştie că vor arată bine în sondaje, pur şi simplu pentru a-şi întări imaginea şi popularitatea. Importante decizii politice sunt luate în funcţie doar de sondaje, ignorându-se votul cetăţenilor sau al Parlamentului. Ziarele chiar vor scrie ocazional editoriale moralizatoare, chemând oamenii să gândească independent, în acelaşi timp însă trimiţând cecuri grase organizaţiei locale de sondare a opiniei publice.

Ideea „opiniei publice” nu este nouă. Platon a scris împotriva ei în dialogul „Republica”; Alexis de Toqueville a scris pe larg despre influenţa acesteia asupra Americii la începutul sec. al XIX-lea. Dar nimeni nu s-a gândit să măsoare opinia publică înainte de sec. XX şi nimeni nu s-a gândit înainte de anii ’30 să folosească aceste 4 măsurători pentru luarea deciziei.

Este util să reflectăm puţin asupra conceptului. Credinţa că opinia publică poate fi un determinant al adevărului este o patologie filozofică. Ea se opune ideii unei minţi individuale raţionale. Fiecare minte individuală este un dar divin, putând fi capabilă de descoperiri raţionale, ştiinţifice şi de înţelegerea descoperirilor celorlalţi indivizi. Mintea individuală e unul dintre puţinele „lucruri” ce nu pot fi aduse la o „medie” de tip matematic. Spre exemplu, în momentul unei descoperiri, este posibil, poate chiar probabil, ca omul de ştiinţă ce a făcut descoperirea să fie singurul care să deţină acea „opinie” asupra naturii, în timp ce toţi ceilalţi pot avea o opinie diferită sau niciuna. Ne putem imagina lesne ce „cercetare ştiinţifică” va fi fost aceea a modelului sistemului solar a lui Kepler, imediat după publicarea „Armoniei lumii”: 2% pentru, 48% împotriva, 50% nici o opinie.

Aceste tehnici de cercetare psihoanalitice au devenit standardul nu numai pentru Şcoala de la Frankfurt, dar şi pentru majoritatea departamentelor de ştiinţe sociale din SUA, în special după sosirea ICS în America. Metodologia aceasta a fost baza de cercetare în cadrul celui mai renumit proiect al Şcolii de la Frankfurt: „Personalitatea autoritară”. În 1942, directorul ICS, Max Horkheimer a luat contactul cu Comitetul Evreiesc American, care l-a însărcinat cu stabilirea unui Departament de Cercetare Ştiinţifică în cadrul Institutului. Comitetul i-a oferit, de asemenea, un grant consistent pentru studierea anti-semitismului în populaţia american[. „Scopul nostru”, nota Horkheimer în introducerea studiului „nu este studierea prejudecăţilor, ci explicarea lor cu scopul de a fi eradicate. Eradicarea înseamnă reeducare, ştiinţific planificată pe baza înţelegerii la care s-a ajuns ştiinţific”.

 

Scala A-S

În cele din urmă, 5 volume au fost produse pentru acest studiu de-a lungul anilor 40. Cel mai important a fost ultimul volum – „Personalitatea autoritară”, scris de Adorno cu ajutorul a trei psihologi sociali ai Universităţii Berkely din California.

În anii ’30, Erich Fromm a întocmit un chestionar pentru a evalua psihoanalitic lucrătorii germani în cadrul a mai mulţi parametri: „autoritar”, „revoluţionar”, „ambivalent”. Centrul studiului lui Adorno a fost, din nou, scala psihoanalitică a lui Fromm, având, însă finalul pozitiv schimbat din „personalitate revoluţionară” în „personalitate democratică” – pentru a face că lucrurile să fie mai bine primite pentru audienţa de după război.

Nouă trăsături de personalitate au fost testate şi măsurate, incluzând:

  • Convenţionalismul – aderenţa rigidă la valorile convenţionale ale clasei de mijloc;
  • Agresiune autoritară – tendinţa de a supraveghea, condamna, respinge şi pedepsi acei oameni ce încalcă valorile convenţionale;
  • Proiectivitate – dispoziţia de crede că lucruri neobişnuite şi periculoase se petrec în lume;
  • Sex – grijă exagerată privind problemele de natură sexuală.

Pe baza acestor măsurători au fost construite mai multe scale:

  • Scala E – Etnocentrism
  • Scala CPE – conservatorism politico-economic
  • Scala A-S – antisemitism
  • Scala F – fascism

Folosind metodologia lui Rensis Lickerts a măsurării rezultatelor, autorii au fost capabili să „asambleze” o definiţie empirică a ceea ce Adorno a denumit „noul tip antropologic”-personalitatea autoritară. Înşelăciunea constă, ca în cazul majorităţii studiilor psihopolitice, în ipoteza unei tipologii weberiene. O dată ce tipologia e statistic determinată, tot comportametul poate fi explicat. Dacă o personalitate anti-semitică nu acţionează într-un mod anti-semitic, persoana va avea totuşi un motiv ulterior pentru a acţiona ca atare sau persoana este discontinuă în acţiune. Ideea că mintea umană este capabilă de transformare este total ignorată în această clasificare.

Rezultatele acestui studiu pot fi interpretate în moduri diametral opuse. Cineva poate afirma că studiul a demonstrat că populaţia SUA era, în general, conservatoare, nu dorea abandonarea economiei capitaliste, credea într-o familie puternică, iar promiscuitatea ar trebui pedepsită. De asemenea, că lumea postbelică era un loc periculos, având totodată temei şi suspiciuni legate de evrei. Pe de altă parte, se puteau lua aceleaşi rezultate şi demonstra că pogromurile anti-evreieşti şi raidurile de la Nurenberg „mocneau” încă, aşteptând un nou Hitler pentru a le reaprinde. Oricare din cele două interpretări ar fi acceptată, alegerea este una de natură politică şi nu de natură ştiinţifică.

Horkheimer şi Adorno credeau cu tărie că toate religiile, inclusive iudaismul erau „opiul maselor”. Scopul lor nu era acela de a proteja evreii de prejudecăţi, ci de a crea o definiţie a antisemitismului şi a autoritarismului ce putea fi exploatată pentru a forţa „reeducarea planificată ştiinţific” a americanilor si europenilor în îndepărtarea lor de la principiiile şi civilizaţia iudeo-creştină pe care Şcoala de la Frankfurt le dispreţuia. În scrierile teoretice ale acelei perioade, Horkheimer şi Adorno au dus teza aceasta până la concluziile cele mai paranoide: precum capitalismul era inerent fascistoid, filosofia creştină în sine este sursă a anti-semitismului. Aşa cum Horkheimer şi Adorno aveau să scrie împreună în 1947 în „Elemente de anti-semitism”, „Hristos, Spiritul devenit carne, este vrăjitorul îndumnezeit”.

Auto-reflecţia omului în absolut, umanizarea lui Dumnezeu prin Hristos reprezintă „proton-pseudos”, falsitatea primordială. Progresul dincolo de iudaism este îngemănat cu presupoziţia că omul Iisus a devenit Dumnezeu. Aspectul reflexiv al creştinismului, „intelectualizarea magicului”, reprezintă „sursa răului”.

În acelaşi timp, Horkheimer a putut scrie într-un articol mai popularizat, intitulat „Antisemitismul – o boală socială”, că „în prezent, singură ţară unde nu pare să mai existe nici un fel de anti-semitism este Rusia”. Această încercare personală de a maximiza paranoia a fost ajutată mai târziu de Hannah Arendt, care avea să popularizeze „personalitatea autoritară”, în a sa celebra „Orginile totalitarismului”. Arendt a adăugat, de asemenea, faimoasa sa înfloritură retorică despre „banalitatea răului” în scrierea ulterioară „Eichmann la Ierusalim”: chiar şi un simplu proprietar de magazin ca Eichmann se poate transforma într-o bestie nazistă în anumite circumstanţe psihologice – fiecare gentilom este suspect din punct de vedere psihoanalitic.

Versiunea extremă a tezei personalităţii autoritare aparţinând Hannei Arendt este astăzi filosofia operantă a „Cult Awareness Network – C.A.N”, un grup ce lucrează, printre altele cu Departametul de Justiţie al SUA şi Liga Antidefăimare a Lojei B’naiB’rith. Folosind metoda standard a Şcolii de la Frankfurt, C.A.N identifică grupurile politice şi ideologice ce reprezintă inamicii săi politici, apoi le „redenumește” drept „grupare” pentru a justifica apoi operaţiunile împotriva lor.

 

Explozia opiniei publice

În pofida tezei sale centrale nedemonstrate a „tipurilor psihanalitice”, metodologia cercetării interpretative a Şcolii de la Frankfurt” a devenit dominantă în ştiinţele sociale, rămânând în acest fel şi astăzi. În fapt, adoptarea acestei noi pseudo-ştiinţifice tehnici în anii ’30 a determinat folosirea pe scară largă a cercetărilor privind „opinia publică”, mare parte din ele fundamentate de către agenția Madison Avenue. Majoritatea sondajelor de opinie – A.C Nielsen, George Gallup, Elmo Roper – au început la mijlocul anilor ’30, folosind metodologia ICS, având în vedere succesul programului de analiză Stanton-Lazersfeld. Până în 1936, activitatea de sondare a opiniei publice a devenit suficient de răspândită pentru a justifică o asociaţie comercială: Academia Americană a Cercetării Opiniei Publice din cadrul Universităţii Princeton, condusă de Lazersfeld; în acelaşi timp, Universitatea din Chicago a creat Centrul Naţional de Cercetări ale Opiniei Publice. În 1940, Biroul de Cercetare Radio a devenit Biroul de Cercetare Socială Aplicată – o divizie a Columbia University, avându-l că director pe neobositul Lazersfeld.

După cel de-al Doilea Război Mondial, Lazeresfeld a proiectat în mod special folosirea cercetărilor pentru a analiza psihologic comportamentul de vot al oamenilor şi, până la alegerile prezidenţiale din 1952, agenţiile de advertising Medison Avenue controlau deplin campania lui Dwight Eisenhower, folosind rezultatele lui Lazersfeld. 1952 a fost, de asemenea, anul în care alegerile s-au desfăşurat pentru prima dată sub influenţa televiziunii, care, aşa cum Adorno prevăzuse cu 8 ani înainte, într-un interval scurt de timp crescuse enorm în influenţă.

Batten, Barton, Durstine & Osborne – celebra agenţie de advertising BBD&O, a proiectat întreaga campanie de apariţii pentru TV la fel de minuţios ca raidurile lui Hitler de la Nuremberg; spoturi de 1 minut au fost produse pentru a se mula perfect pe nevoile votanţilor, determinate de cercetări. De atunci, strategia a continuat fără încetare.

Întreaga dezvoltare a televiziunii şi a advertisingului din anii ’50 şi ’60 a fost condusă de oameni „antrenaţi” în tehnicile de alienare în masă ale Şcolii de la Frankfurt.

 

banner-articol-gatto

 

Frank Stanton avea să devină, începând cu „Proiectul Radio” cel mai important „leader” al televiziunii moderne. Principalul „rival” al lui Stanton din perioada formativă a TV-ului a fost Sylvester „Pat” Weaver de la NBC. După un doctorat în „comportamentul de audiţie”, Weaver a lucrat cu programul de analiză la finalul anilor ’30, înainte de a deveni vice-preşedintele reţelei. Carierele lui Stanton şi Weaver sunt tipice pentru dezvoltarea TV-ului. Astăzi, oamenii care conduc reţelele de televiziune, agenţiile de publicitate şi organizaţiile de sondare a opiniei publice, chiar dacă nu au auzit de Theodor Adorno, cred cu tărie în teoria acestuia că mass-media poate şi trebuie să transforme tot ce atinge în „fotbal”. Televizarea în 1991 a războiului din Golf ar trebuie să confirme acest lucru.

Tehnica mass-media şi advertising-ului dezvoltată de Şcoala de la Frankfurt controlează acum în mod efectiv campanile electorale din SUA. Acestea nu mai sunt bazate pe programe politice, ci pe alienare.

Fețele pline de milă şi fricile iraţionale sunt acum identificate de cercetările psihoanalitice pentru a fi transpuse în „probleme de rezolvat”. Problemele ce vor determina viitorul civilizaţiei actuale sunt în mod sistematic reduse la oportunităţi fotografice şi bit-uri radio, ca în cazul transmisiunilor radio ale lui Ed Murow din anii ’30 – unde efectul dramatic este maximizat şi conţinutul de idei este redus la zero.

 

Cine este inamicul?

Parte a înşelătoriei personalităţii autoritare din zilele noastre derivă, de asemenea, din faptul că Şcoala de la Frankfurt şi teoriile sale au a fost acceptate oficial de către guvernul SUA în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cominterniştii fiind responsabili de definirea inamicilor SUA, atât pe timp de război, cât şi după aceea.

În 1942, Biroul pentru Servicii Strategice – OSS, rapid constituitul serviciu american de spionaj şi operaţiuni sub acoperire, l-a însărcinat pe fostul preşedinte al Universităţii Harvard, James Baxter să formeze o Unitate de Cercetare şi Analiză în cadrul Diviziei de Intelligence a OSS. Până în 1944, Unitatea a reuşit să adune un numeros şi prestigios grup de tineri cercetători emigrant, încât Stuart Hughes, pe atunci doctorand, declara că „a lucra pentru Unitate era asemeni a două absolviri universitare”, pe cheltuiala guvernului. Secţiunea central-europeană a fost condusă de către istoricul Carl Schorske; sub conducerea acestuia a acţionat ca şef de secţie Franz Neumann, avându-i ca şi colaboratori pe veteranii ICS Herbert Marcuse, Paul Baran şi Otto Kirchheimer. Leo Lowenthal a condus secţiunea de limbă germană a Biroului Informaţiilor de Război.

Sophie Marcuse, soţia lui Herbert Marcuse a lucrat la Oficiul Naval de Informaţii. De asemenea, la Unitatea de Cercetare şi Analiză mai activau: Siegfried Kracauer, profesorul de filosofie kantiană a lui Adorno, acum în postura de teoretician de film; Norman O. Brown, care avea să devină celebru în anii ’60 graţie combinării teoriei hedoniste a lui Marcuse cu terapia cu orgon a lui Wilhelm Reich în vederea popularizării „perversităţii polimorfice”; Barrington Moore Jr., profesor de filozofie în anii următori, co-autor al unei cărţi cu Marcuse; Gregory Bateson – soţul antropologistei Margaret Mead (cea care a scris jurnalul Şcolii de la Frankfurt) şi Arthur Schlesinger – istoricul care s-a alăturat Administraţiei Kennedy.

Prima însărcinare a lui Marcuse a fost aceea de a conduce o echipă în vederea identificării atât a celor ce urmau să fie judecaţi drept criminali de război după încheierea conflagraţiei, cât şi a celor ce puteau fi lideri potenţiali ai Germaniei postbelice. În 1944, Marcuse, Neumann şi Kirchheimer au elaborate „Ghidul de denazificare”, care avea să fie diseminat ofiţerilor forţelor armate americane, care ocupau Germania, pentru a-i ajuta pe aceştia în identificarea şi eliminarea comportamentelor pro-naziste.

După armistiţiu, Unitatea a trimis reprezentanţi pentru a lucra ca ofiţeri de legătură cu diferitele puteri ocupate. Marcuse a fost însărcinat cu zona de ocupaţie a SUA, Kirchheimer cu cea a Franţei, iar Barrington Moore cu cea sovietică. În vara lui 1945, Neumann şi-a părăsit poziţia petru a deveni şeful departamentului de cercetare a tribunalului Nuremberg. Marcuse a rămas în continuare până la începutul anilor 50 în zona intelligence-ului american, ajungând şef al Diviziei Central Europene din cadrul Biroului de Informaţii al Departamentului de Stat American, un Birou însărcinat oficial cu „planificarea şi implementarea unui program pozitiv de cercetare în intelligence în vederea îndeplinirii cerinţelor de informaţii a CIA şi ale altor agenţii autorizate”.

În timpul mandatului său ca oficial guvernamental american, Marcuse a sprijinit divizarea Germaniei în RDG şi RFG, insistând că aceasta va preveni o alianţă între nou eliberatele partide de stânga şi forţele vechi, conservatoare, industriale şi de afaceri. În 1949, el a elaborat un raport de 532 de pagini, intitulat „Potenţialităţile unui comunism mondial” (declasificat abia în 1978), care sugera că stabilizarea economică a Europei prin Planul Marshall va limita potenţialul de recrutare a partidelor comuniste vest-europene până la un nivel aceeptabil, determinând o perioadă de co-existenţă ostilă cu URSS, marcată de confruntări doar în locuri îndepărtate, precum America Latină sau Indochina – o predicţie, de altfel, surprinzător de bună. Marcuse a părăsit Departamentul de Stat pentru un grant oferit de Fundaţia Rockefeller în vederea colaborării cu diversele departamente de studiu al URSS înfiinţate de universităţile de top americane după război, în majoritate de către veterani ai Unităţii de Cercetare şi Analiză. În acelaşi timp, Max Horkheimer avea să-şi aducă o contribuţie şi mai semnificativă. Că parte a proiectului de „denazificare” a Germaniei, sugerat de UCA, Înaltul Comisar American pentru Germania – John J. McCloy, având la dispoziţie fonduri discreţionare, l-a rechemat pe Horkheimer în Germania în vederea reformării sistemului universitar german. McCloy chiar a solicitat preşedintelui Truman şi Congresului SUA aprobarea unui grant, avându-l că beneficiar pe Horkheimer, care avea să devină astfel un cetăţean cu dublă cetăţenie – americană şi germană.

Pentru o scurtă perioadă, Horkheimer a fost singura persoană din lume ce deţinea cele două cetăţenii. În Germania, el a început revigorarea completă şi rapidă a Şcolii de la Frankfurt, la sfârşitul anilor ’50, incluzând pregătirea unei noi generaţii de bursieri angrenaţi în distrugerea civilizaţiei occidentale, precum Hans-Georg Gadamer sau Jurgen Habermas – care vor avea o influenţă aşa de distructivă în Germania anilor ’60. Într-o perioadă a istoriei americane când unii indivizi erau târâţi în şomaj şi suicid pentru „dulcea aromă a stângismului”, veteranii Şcolii de la Frankfurt, toţi cu extraordinare „garanţii” ale Cominternului, trăiau vieţi încântătoare. America „înmânase”, într-o măsură foarte extinsă, definirea propriilor inamici ai naţiunii în mâna celor mai înversunaţi adversari ai săi.

 

IV. Erosul aristotelian: Marcuse şi contracultura drogurilor promovate de CIA

 

În 1989, Hans Georg Gadamer, unul dintre protejaţii lui Martin Heidegger şi ultimul din generaţia originală a Şcolii de la Frankfurt a fost rugat să ofere o apreciere a propriei munci de către ziarul german Frankfurter Allgemeine Zeitung. El a declarat: „Cineva trebuie să conceapă etica aristoteliană ca reprezentând adevărata împlinire a provocării socratice, pe care Platon a plasat-o în centrul dialogurilor sale asupra interogaţiei binelui”.

Platon descrie ideea de bine că fiind ultima şi cea mai înalta idee, ce se presupune a fi cel mai înalt principiu al existenţei pentru Univers, Stat şi sufletul uman. La polul opus acestui principiu, Aristotel opune o critică decisivă, sub formula celebra „Platon este prietenul meu, dar adevărul este prietenul meu şi mai mult”. El a respins ideea că binele este principiul universal al existenţei, presupus a opera în acelaşi fel atât pentru cunoaşterea teoretică, cât şi pentru cunoaşterea practică şi activitatea umană.”

Această afirmaţie nu numai că enunţă succinct filozofia subiacentă a Şcolii de la Frankfurt, dar sugerează, de asemenea, un punct de inflexiune în jurul căruia putem ordona o mare parte a disputei filozofice a ultimelor două milenii. În termini simpli, corecţia aristoteliană adusă lui Platon ascunde fizica de metafizică, relegând Binele la un simplu obiect al speculaţiei, asupra căruia „cunoaşterea noastră rămâne la nivelul ipotezei” – în cuvintele lui Wilhelm Dilthey – filozoful favorit al Şcolii de la Frankfurt.

Cunoașterea noastră asupra „lumii reale”, aşa cum cum Dilthey, Nietzche şi alţi precursori ai Şcolii au dorit să sublinieze, devine erotică, în sensul cel mai larg al termenului, ca fixaţie obiectuală. Universul devine o colecţie de obiecte care fiecare operează pe baza naturii proprii (în sens generic) şi a interacţiilor reciproce (mecaniciste). Ştiinţa devine deducerea categoriilor specifice ale acestor naturi şi interacţii. Din moment ce mintea umană este aproape în exclusivitate un aparat senzorial, aşteptând mărul newtonian „să plonjeze” în deducţie, relaţia umanităţii cu lumea (şi viceversa), devine un ataşament erotic legat de obiecte. Înţelegerea universalului – încercarea minţii de a fi o imagine vie a Dumnezeului celui Viu, este, prin urmare, iluzorie. Acest „universal” fie nu există, fie există incomprehensibil ca „deux ex machina”. Altfel spus, Divinul există că supra-adăugare (superadiționare) la universul fizic – Dumnezeu este că un adevărat Zeus – aducând trăsnete asupra lumii dintr-o locație exterioară acesteia. Sau, chiar mai clar: Dumnezeu este cu adevărat Cupidon, lansând săgeţi de aur pentru a face că obiectele să se atragă sau să se respingă.

Cheia întregului program al Şcolii, începând cu originarul Luckacs, este „eliberarea” erosului Aristotelian pentru a face starea de spirit a indivizilor una primară din punct de vedere psihologic.

 

 

Când liderii ICS au ajuns în SUA, la mijlocul anilor ’30, au fost foarte exaltaţi, deoarece acest loc nu avea nici un fel de apărare filosofică adecvată împotriva a ceea ce aceştia numeau Kulturpessimismus – pesimism cultural. În orice caz, cu toate că Şcoala a „săpat” multe drumuri interioare în viaţa intelectuală Americană înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, această influenţă era în mare parte exercitată în cercuri academice şi la radio; cu toată importanţa sa, radioul nu avea încă influenţa sa covârşitoare asupra vieţii sociale atinsă în timpul războiului. Mai mult, mobilizarea pentru război şi victoria împotriva fascismului au deraiat agenda Şcolii. În 1945, America era foarte optimistă, cu o populaţie ferm convinsă că o republică mobilizată şi susţinută de ştiinţă şi tehnologie putea realiza aproape orice.

Cei 15 ani de după război au cunoscut dominaţia vieţii de familie de către radio şi televiziune, ambele conturate de Şcoala de la Frankfurt, într-o perioadă de eroziune politică, în care potenţialul pozitiv al Americii a degenerat într-o poziţie pur negativă la adresa ameninţării reale şi uneori manipulate a URSS. În acelaşi timp, sute de mii de tineri, aşa-numiţii „baby boomers” intrau la colegiu şi aveau să fie expuşi la otrava Şcolii, direct sau indirect. Este exemplificator faptul că, în 1960, sociologia a devenit cel mai popular curs în universităţile americane. Într-adevăr, dacă cineva observă primele manifestaţii de protest studenţeşti de la începutul anilor ’60, cum ar fi Mişcarea pentru Libertatea Cuvântului de la Universitatea Berkeley sau Declaraţia de la Port Huron, care a fondat organizaţia Studenţi pentru o Societate Democratică, va fi izbit de lipsa de conţinut real a acelor discursuri.

E multă anxietate în a fi determinat să te conformezi sistemului. „Sunt o fiinţă umană! „Nu mă încătuşa şi mutila!”, suna un slogan iniţial al Universităţii Berkeley, dar este clar că „problemele” citate derivau mai mult din manualele de sociologie decât din nevoile reale ale societăţii.

 

Revoluţia psihedelică a CIA

Neliniştile mocnite din campusurile anilor ’60 se poate să fi trecut sau să fi avut un rezultat pozitiv. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre traumatica „decapitare” a naţiunii prin asasinarea lui Kennedy şi introducerea simultană pe scară largă a consumului de droguri. Drogurile au fost dintotdeauna un „instrument analitic” al Romantismului secolului al XIX-lea, ca în cazul simboliştilor francezi, şi au fost populare în cadrul elitelor boeme europene şi americane de după cel de-al Doilea Război Mondial. Dar, în a doua jumătate a anilor ’50, CIA-ul şi serviciile aliate de intelligence au început experimentarea extensivă cu halucinogenul LSD, pentru a investiga potenţialul său de control social. Este acum un fapt bine documentat că milioane de doze au fost produse şi distribuite sub „egida” operaţiunii CIA MK ULTRA.

LSD a devenit un drog recreaţional chiar în cadrul Agenţiei, fiind chiar distribuit la liber între prietenii „familiei”, incluzând un număr substanţial de veterani ai OSS. De exemplu, veteranul Diviziei de Cercetare şi Analiză al OSS, Gregory Bateson, a fost cel care l-a „aprins” pe poetul stilului Beat, Allen Ginsberg, în cadrul unui experiment LSD al US Navy de la Palo Alto, California. Nu numai Ginsberg, ci şi nuvelistul Ken Kesey, precum şi membrii iniţiali ai trupei rock Greatful Dead au „deschis” uşile percepţiei la US Navy. Guru-ul revoluţiei psihedelice, Timothy Leary a descoperit pentru prima dată drogurile halucinogene în 1957 prin intermediul revistei Life (al cărei publisher, Henry Luce, a fost iniţiat chiar de Guvern, asemeni multor altor formatori de opinie) şi şi-a început cariera ca angajat contractual al CIA.

La reuniunea din 1977 a pionerilor halucinogenelor, Leary a admis deschis că „Tot ceea ce sunt datorez viziunii CIA”. Halucinogenele au ca efect unic transformarea victimei într-o persoană asocială, centrată în totalitate pe sine şi preocupată de obiecte. Chiar şi cele mai banale obiecte ajung să aibă o „aura”, despre care Benjamin vorbise iniţial. Victimele devin atemporale şi profund deziluzionate. Cu alte cuvinte, halucinogenele determină instant o stare de spirit identică cu cea prescrisă de teoriile Şcolii de la Frankfurt. Popularizarea acestor droguri a creat o vastă labilitate psihologică în vederea transpunerii în practică a acelor teorii. De aceea, situaţia de la începutul anilor ’60 a reprezentat o strălucită re-intrare în scenă a Şcolii de la Frankfurt, fiind exploatată la maxim. Una din ironiile „Generaţiei Acum”, de la 1964 încoace este că, în pofida tuturor protestelor sale la adresa modernităţii, nici una din ideile sau realizările sale nu avea mai mult de 30 de ani vechime. Teoria politică a fost rezultatul exclusiv al Şcolii de la Frankfurt.

Lucien Goldmann, un radicalist francez şi fost profesor-invitat al Universităţii Columbia în 1968, avea absolută dreptate, când, în 1969, spunea despre Herbert Marcuse: „Mişcările studenţeşti au găsit în munca sa şi numai în ea formularea teoretică a problemelor şi aspiraţiilor lor”. Părul lung, sandalele, comunităţile „iubirii libere”, mâncarea macrobiotică, stilul de viaţă „eliberat”, toate au fost elaborate la începutul secolului, fiind în întregime testate de diferite experimente sociale conectate la Şcoala de la Frankfurt, precum „comuna” din Ascona, din jurul anului 1920. Chiar sfidătoarea formulare „Niciodată să n-ai încredere în cineva de peste 30 de ani”, a lui Tom Hayden, a fost aproape o versiune mai puţin urbană a cărţii lui Rupert Brooke din 1905, intitulată „Nu merită să vorbeşti cu cei de peste 30 de ani”. Planificatorii sociali ce au conturat anii ’60, s-au bazat, pur şi simplu, pe materiale deja existente.

 

Eros şi civilizaţie

Documentul fondator al contraculturii anilor ’60 şi care a adus „mesianismul revoluţionar” al Şcolii de la Frankurt din anii ’20 în contextul şi prim-planul anilor ’60 a fost lucrarea „Eros şi civilizaţie” a lui Herbert Marcuse. Publicată iniţial în 1955 cu finanţare din partea Fundaţiei Rockefeller, documentul sintetizează ideologia Kulturpessimismus a Şcolii de la Frankfurt în forma conceptului de „dimensionalitate”. Într-una dintre cele mai bizare pervertiri filozofice, Marcuse pretinde să derive acest concept din Friedrich Schiller. Schiller, a cărui moştenire de gândire Marcuse intenţionat o perverteşte, este identificat ca moştenitor al lui Kant. Conform gândirii acestuia, umanitatea cunoaşte două dimensiuni: o dimensiune a instinctelor senzuale şi una a impulsurilor către formă/organizare. Schiller pledează către armonizarea celor două instincte în interiorul fiinţei umane sub formă instinctului creativ de joc (interacţiune). Pentru Marcuse, pe de altă parte, singura speranţă de scăpare din monodimensionalitatea societăţilor moderne industriale este eliberarea părţii erotice din om, a instinctului senzual, rebeliunea faţă de „raţionalitatea tehnologică”. După cum va spune în 1964 în a sa carte „Omul unidimensional”: „O confortabilă, fină, acceptabilă şi democratică lipsă de libertate prevalează în civilizaţia industrial avansată, un jeton al progresului tehnologic”. Această eliberare erotică este greşit identificată de Marcuse cu instinctul de interacţiune al lui Schiller, care mai degrabă decât a fi erotic este o expresie a carităţii, concept mai înalt al iubirii, asociat cu adevărata creativitate.

Teoria contrară, a eliberării erotice a lui Marcuse, este implicită în opera lui Sigmund Freud, nefiind, însă, explicit scoasă în evidenţă, cu excepţia freudienilor renegaţi, precum Wilhelm Reich sau, până la un punct, Carl Gustav Jung. Fiecare aspect al culturii în Occident, inclusiv raţiunea însăşi, spune Marcuse, acţionează pentru a-l reprima.

„Universul totalitar al raţionalităţii tehnologice este ultima transmutaţie a ideii de raţiune”, sau „Auschwitz-ul continuă să bântuie, nu memoria ci realităţile omului: zborurile spaţiale, rachetele şi navetele cosmice, frumoasele maşinării electronice.”

Această eliberare erotică trebuie să ia forma „Marelui Refuz”, o respingere totală a monstrului capitalist şi a realizărilor sale, incluzând „raţionalitatea tehnologică” şi „limbajul ritual autoritar”.

Ca parte a „Marelui Refuz”, omenirea trebuie să dezvolte un „ethos estetic”, transformând viaţa într-un ritual estetic, într-un „life-style” ( un non-sens care a apărut în limbaj în 1960 sub influenţa lui Marcuse).

O dată cu Marcuse, ca punct de referinţă, anii 60 au fost plini de justificările intelectuale obtuze ale rebeliunii sexuale adolescentine lipsite de conţinut.

„Eros şi civilizaţie” a fost retipărită în 1961 într-un format ieftin de buzunar şi a continuat în câteva ediţii. În prefaţa la ediţia din 1966, Marcuse a adăugat că noul slogan „Make love not war” era exact ceea ce dorea să exprime. „Lupta pentru eros este o lupta politică”. În 1969, el nota că până şi folosirea obsesivă de către Noua Stângă a obscenităţilor în manifestele sale era o parte a „Marelui Refuz”, numindu-l „o sistematică rebeliune lingvistică ce loveşte contextul ideologic în care cuvintele sunt folosite şi definite”.

Marcuse a fost ajutat de psihanalistul Norman O. Brown, protejatul său din cadrul OSS, contributor la opera „Viaţă împotriva morţii” – 1959 şi „Corpul iubirii” – 1966, chemând bărbatul să-şi lepede confortabila „armură” a egoului şi să îl înlocuiască cu un ego corporal dionisiac, care va îmbrăţişa realitatea instinctuală a perversităţii polimorfice şi va face să aducă omul „înapoi” la „unirea cu natura”.

Cărţile lui Reich, care pretindeau că nazismul a fost cauzat de monogamie, au fost re-editate. Reich a murit într-o închisoare din America, fiind închis pentru banii luaţi în schimbul promisiunii vindecării cancerului prin „recanalizarea” „energiei orgonice”.

Educaţia primară a devenit dominată de succesorul principal al lui Reich, A.S. Neil, un militant ateist, membru al cultului teozofic din anii ’30, ale cărui teorii educaţionale cereau că elevii să fie învăţaţi să se revolte împotriva profesorilor, care erau, prin natura lor „autoritari”.

Cartea lui Neil „Summerhill” s-a vândut în 24.000 de exemplare în 1960, ajungând în 1968 la 100.000 de exemplare şi la 2 milioane în 1970. Până la acest an, a devenit o lectură obligatorie în 600 de universităţi, devenind astfel una din cele mai influente texte educaţionale ale perioadei, fiind un punct de referinţă pentru scriitorii actuali ai domeniului.

Marcuse a deschis calea pentru revenirea în prim-plan a tuturor celorlalţi teoreticieni ai Şcolii de la Frankfurt, reintroducându-l în America pe mult-uitatul Lukacs. Marcuse însuşi a devenit „toiagul luminat” al atacurilor la adresa contraculturii, fiind constant contestat de diferite surse, precum periodicul sovietic Pravda şi, apoi, de guvernatorul Californiei, Ronald Reagan. Singura critică adevărată a venit din partea Papei Paul al VI-lea, care, în 1969, l-a denunţat pe Marcuse (un pas extra-ordinar, aşa cum Vaticanul obişnuieşte pentru denunţarea formală a indivizilor în viaţă), împreună cu Freud, pentru justificarea „dezgustătoarei, desfrânatei exprimări a erotismului” şi a denumit teoria eliberării „o teorie care deschide calea pentru libertinaj camuflat în libertate, o aberaţie a instinctului”.

Erotismul contraculturii a însemnat mult mai mult decât „iubirea neîngrădită” şi atacul violent la adresa familiei nucleare. A însemnat totodată legitimarea eros-ului la nivel filozofic. Oamenii au fost obişnuiţi să se perceapă ca pe nişte obiecte, determinate de natura lor. Importanţa omului ca persoană dăruită cu chip divin şi har creativ, capabilă să acţioneze la nivelul întregii civilizaţii umane, a fost înlocuită de ideea că persoana este importantă graţie faptului că el/ea este negru/neagră, este de sex feminin sau are impulsuri homosexuale. Acest fapt explică deformarea mişcării drepturilor civile în mişcări de tipul „puterea negrilor” şi transformarea problemelor legitime legate de drepturile femeilor în feminism. Discursul privind drepturile civile ale femeilor a fost forţat în a se transforma într-un alt „cult al eliberării”, completat cu alte ritualuri de tipul sau închinate zeiţei Astarte.

Un rezumat al cărţilor „Politica Sexuală” a lui Kate Millet (1970) şi „Femeia eunuc” a lui Germaine Geer (1971) demonstrează complotul fundamentat pe lucrările lui Marcuse, Fromm, Reich şi alţi extremişti freudieni.

O călătorie „rea”

Această popularizare a vieţii ca ritual erotic pesimist nu a scăzut, ci dimpotrivă, s-a accentuat pe parcursul ultimilor 20 de ani. Ea reprezintă baza mizeriei pe care o vedem în jurul nostru. Urmaşii lui Marcuse şi Adorno domină complet universităţile, învăţând studenţii să înlocuiască raţiunea cu exerciţiile ritualice ale corectitudinii politice. Sunt puţine lucrări teoretice astăzi în domeniile artei, literelor sau lingvisticii publicate în SUA sau Europa care să nu recunoască introductiv „moştenirea” datorată Şcolii de la Frankfurt.

„Vânătoarea de vrăjitoare” din campusurile universitare de astăzi reprezintă implementarea conceptului de „toleranţă represivă” a lui Marcuse – toleranţă faţă de mişcările de stânga şi intoleranţă faţă de mişcările de dreapta, impusă de către studenţii Şcolii de la Frankfurt, numiţi acum profesori de studii feministe şi afro-americane. Cel mai erudit purtător de cuvânt al programelor de studii afro-americane, profesorul Cornell West, de la Princeton University, admite public că teoriile sale sunt derivate din George Lukacs. În acelaşi timp, urâţenia, atât de atent cultivată de „pesimiştii” Şcolii, a corupt cele mai înalte realizări culturale.

Cineva, cu greu mai poate găsi o reprezentaţie a operei lui Mozart care să nu fie cu totul deformată de către un director care, urmându-i lui Benjamin şi ICS, să nu dorească „eliberarea subcontextului erotic”. Nu poţi cere unei orchestre să-I interpreteze pe Schonberg şi Beethoven în cadrul aceluiaşi program şi să păstreze integritatea partiturii în spiritul ei. Şi, în momentul în care, cele mai înalte valori culturale devin inoperante, cultura populară devine în mod deschis bestială. O imagine ultimă: Copiii americani şi europeni urmăresc filme precum „Coşmarul de pe strada Elm” sau „Memorie totală” ori emisiuni tv asemănătoare acestora. O scenă tipică include figure hidoase ce ies din ecran, a căror piele de desprinde de pe faţă, având lame pe post de degete, ce cresc până la dimensiuni groteşti, ca apoi să fie topite de acid. Acesta nu e divertisment. Acesta e un episod halucinogen paranoid indus de LSD. Ceea ce a fost mai rău în anii ’60, acum e disponibil „la liber” în fiecare zi.

 

V. Tinerii hippy de factură nazist-comunistă ai anilor ‘20

O parte considerabilă a filozofiei şi producţiei artistice a contraculturii americane, la care se adaugă non-sensul culturii New Age al zilelor noastre derivă pe scară largă dintr-un experiment social realizat în Ascona, Elveţia, între anii 1910-1935. Iniţial, o staţiune a membrilor cultului teozofic al Elenei Blavatsky, mica localitate elveţiană a devenit „raiul” sectelor oculte, stângiste şi rasiale ale mişcării New Age iniţiale de la începutul secolului XX. La sfârşitul Primului Război Mondial, Ascona era identică cu ceea ce Haight-Ashbury va deveni mai târziu – un loc plin de magazine healty food, cărţi oculte de tipul „I Ching”, „Naturmenschen”, oameni cu barbă şi părul lung, umblând în sandale şi purtând robe, în vederea „întoarcerii la natură”. Influenţa dominantă a zonei venea din partea doctorului Otto Gross, student al lui Freud şi prieten al lui Carl Jung, fost membru al cercului creat în jurul lui Max Weber, la momentul la care George Lukacs era, de asemenea, membru. Gross a împins teoriile lui Jackob Bachofen către limitele lor logice şi, potrivit cuvintelor unui biograf al său, „s-a spus că a adoptat Babilonul şi civilizaţia sa, în opoziţie cu cea iudeo-creştină a Europei… Dacă Isabela nu ar fi fost înfrântă de către Elia, istoria umanităţii ar fi fost diferită şi mai bună. Isabela a fost, de fapt Babilonul, „religia iubirii”, Astarte, Ashtoreth; „ucigând-o, moralismul monoteist iudaic a înlăturat plăcerea din lume”.

Soluţia lui Gross a fost recrearea cultului Astartei pentru a declanşa o revoluţie sexuală şi a distruge familia patriarhală burgheză. Printre membrii cultului se numărau Frieda şi H.D. Lawrence, Franz Kafka, Franz Werfel, nuvelistul care mai târziu avea să ajungă la Hollywood şi care a scris „Cântecul Bernadettei”, filozoful Martin Buber, Alma Mahler – soţia compozitorului Gustav Mahler (şi, mai târziu, persoana ce asigura legătura cu Walter Gropius), Oskar Kokoschka şi Franz Werfel.

Ordinul ocult „Ordo Templis Orientalis”, OTO, fraternia satanistă a lui Aleister Crowley, avea singura lojă feminină în Ascona. Este revelator să constaţi numărul mare de intelectuali, în prezent idolatrizați ca „eroi culturali” care au fost influenţaţi de nebunia New Age din Ascona, incluzând aproape toţi autorii care au cunoscut o revitalizare majoră în America în anii ’60 şi ’70. Locaţia şi filozofia ei se află la loc de cinste nu numai în operele lui Lawrence, Kafka şi Werfel, dar şi în cea a laureaţilor premiilor Nobel Gerhard Hauptmann şi Hermann Hesse, H.G Wells, Max Brod, Ştefan George, precum şi a poeţilor Rainer Maria Rilke şi Gustav Landauer.

În 1935, Ascona devine cartierul general al Conferinţei anuale Eranos, organizată de Carl Jung pentru popularizarea Gnosticismului. Ascona a fost locul de creaţie a ceea ce numim astăzi dans modern, precum şi cartier general peentru Mary Wigman şi Rudolf von Laban – creatorul celui mai popular sistem de notaţie a dansului. Isadora Duncan a fost, de asemenea, o vizitatoare frecventă. Laban şi Wigman, asemeni Isadorei Duncan, au căutat să înlocuiască geometria formală a baletului clasic cu re-creaţii ale dansurilor cultice, capabile să trezească ritualic memoria rasială primordială a spectatorilor. Când naziştii au venit la putere, Laban a devenit primul oficial de rang înalt al Reich-ului în materie de dans, el şi Wigman creând programul ritualic de dans pentru Jocurile Olimpice din 1936, de la Berlin, filmat de regizorul personal al lui Hitler, Leni Reifensthal, fosta studentă a lui Wigman. Ciudata psihanaliză ocultă, populară în Ascona, a fost, de asemenea, decisivă în dezvoltarea majorităţii artei moderne. Mişcarea dadaistă şi-a avut originea în apropierea Zurich-ului, dar toate figurile sale iniţiale erau de factura mişcării Ascona, în special Guillaume Apollinaire – un adept aparte a lui Otto Gross.

Documentul fondator al suprarealismului a venit tot din Ascona. Doctorul Hans Prinzhorn, psihiatru din Heidelberg, s-a mutat în Ascona, unde a devenit iubitul lui Mary Wigman. În 1922 el a publicat o carte intitulată „Lucrările artistice ale celor bolnavi mental”, bazată pe picturile pacienţilor săi psihici, fiind acompaniată de o analiză ce pretindea că procesul creativ arătat în acest tip de artă este mai „eliberator” decât cel al vechilor Maeştri.

Cartea lui Prinzhorn a fost citită pe scară largă de către artiştii moderni ai momentului, istoricii recenţi numind-o „biblia suprarealismului”.

 

VI. Schimbarea de paradigmă New Age

Sondajul iniţial din 1930 al Şcolii de la Frankfurt, ce includea „Personalitatea autoritară”, a avut la bază categoriile psihanalitice elaborate de către Eric Fromm. Fromm a dedus aceste categorii din teoriile lui Bachofen – colaborator al lui Nietzche şi Richard Wagner, ce pretindea că civilizaţia umană a fost iniţial „matriarhatul”. Această perioada primordială a „democraţiei genocratice” şi dominaţia cultului „Magnei Mater” – „Marii Mame”, afirmă Bachofen a fost „scufundată” de dezvoltarea „patriarhatului raţional, autoritar, ce include şi religia monoteistă”.

Mai târziu, Fromm a utilizat această teorie pentru a pretinde că sprijinul acordat familiei nucleare era o dovadă a tendinţelor autoritare.

În 1970, la 40 de ani de la prima proclamare a importanţei teoriei lui Bachofer, Şcoala de la Frankfurt, prin intermediul lui Fromm, avea să cerceteze evoluţia lucrurilor. El a listat o serie de şapte „schimbări socio-psihologice”, care indicau avansul matriarhatului asupra patriarhatului.

Printre acestea se numărau:

  • Revoluţia femeilor.
  • Revoluţia copiilor şi adolescenţilor – având la bază munca lui Benjamin Spock şi a altora, revoluţie ce permitea copiilor căi adecvate şi inovative pentru a-şi manifesta rebeliunea.
  • Amorsarea mişcărilor radicale de tineret, care îmbrăţişează în întregime viziunea lui Bachofen, incluzând accentul pus pe relaţiile sexuale de grup, anularea structurii familiale şi însuşirea de comportamente şi vestimentaţie unisex.
  • Creşterea utilizării, de către profesionişti, a teoriilor lui Bachofen, pentru a corecta excesiva folosire a analizei sexuale freudiene asupra relaţiei mamă-fiu, în felul acesta făcând freudismul mai puţin ameninţător şi mai acceptabil pentru marea masă a populaţiei.
  • Viziunea unui paradis al consumatorilor. În această viziune, tehnica asumă rolul şi caracteristicile.

Marii Mame – o „mamă” tehnică în locul uneia naturale, care îşi „hrăneşte” şi „linişteşte” copiii cu neîncetate „cântece de leagăn”, sub forma radioului şi televiziunii. În acest proces, omul devine emoţional şi infantil, simţindu-se sigur, în speranţa că „sânul” mamei îi va furniza din belşug lapte, iar deciziile nemaifiind necesar a fi luate la nivel individual.

 

VII. Teoria personalităţii autoritare

Şcoala de la Frankfurt a împărţit profilul personalităţii autoritare pentru a fi folosit că armă împotriva inamicilor săi politici. Frauda rezidă în prezumţia că acţiunile personale nu sunt importante; mai degrabă, problema este atitudinea psihologică a autorului, aşa cum e determinată de scientiştii sociali ai Şcolii de la Frankfurt.

Conceptul este diametral opus ideii de lege naturală şi principiilor juridice republicane pe baza cărora SUA au fost fondate. El este, în cele din urmă, fascist şi identic cu ideile „crimăganditului” – descrise de George Orwell în a sa distopie „1984” şi celei de „crimă volitivă”, dezvoltată de judecătorul nazist Roland Freisler la începutul anilor ’30.

Când Şcoala de la Frankfurt s-a aflat în faza deschis pro-bolşevică, teoria sa autoritară a fost menită să-i identifice pe aceia insuficient de revolutionari, astfel încât ei să poată fi re-educaţi. Când însă şi-a extins cercetările după cel de-al Doilea Război Mondial, la ordinul Comitetului Evreiesc American şi al Fundaţiei Rockefeller, scopul ei nu a mai fost să identifice antisemitismul; acesta a fost numai o acoperire. Obiectivul a fost, de fapt, să măsoare aderenţa la valorile fundamentale ale civilizaţiei creştine, astfel încât aceste valori să poată fi etichetate drept „autoritare” şi apoi discreditate.

Pentru conspiratorii Şcolii de la Frankfurt, cea mai mare crimă era credinţa că fiecare individ era dăruit cu o raţiune suverană independentă, care să-i permită să discearnă ce e bine sau rău pentru întreaga societate. De aceea, a spune oamenilor că ai o idee raţională în baza căreia ar trebui să acţioneze este considerat gest „autoritar”, paternalist şi extremist.

După aceste standard, judecătorii lui Socrate şi ai lui Hristos aveau dreptate în a-i condamna.

Măsura actualului colaps al culturii noastre este dată de acceptarea de către majoritatea cetăţenilor a acestei definiţii a autoritarismului, ea fiind liber folosită în operaţiunile politice ale Ligii Anti-Defăimare sau al Cult Awareness Network, pentru a-şi demoniza inamicii politici.

Acaparat de Şcoala de la Frankfurt şi conspiratorii săi, Occidentul se înscrie într-o călătorie urâtă, din care nu i se mai permite să coboare.

 

banner-articol

 

Principiile pe care a fost fondată civilizaţia iudeo-creştină nu mai sunt dominante în societatea noastră. Ele supravieţuiesc asemeni unei mişcări subterane de rezistenţă. Dacă rezistenţa este într-un final scufundată, atunci civilizaţia nu va supravieţui şi, în epoca noastră marcată de pandemii şi arme nucleare, colapsul civilizaţiei occidentale va trage şi restul omenirii împreună cu ea în iad.

 

Ieşirea o reprezintă renaşterea civilizaţiei creştine. Deşi sună grandios, este ceea ce este necesar. Renaşterea e echivalentă cu un nou start; cu respingerea răului şi a sistemului inuman şi stupid şi întoarcerea la vechile idei ale umanităţii care au permis creşterea în libertate şi bunătate. Îndată ce am identificat miezul acestor valori putem începe reconstrucţia civilizaţiei.

În final, o nouă Renaştere se va baza pe adevăraţi oameni de ştiinţă, artişti, compozitori, dar, în primul rând ea va depinde de oamenii obişnuiţi, care vor trebui să apere chipul lui Dumnezeu şi raţionalitatea lui aflată în fiecare dintre noi. Având în vedere succesul Şcolii de la Frankfurt şi sponsorii Noii Ere întunecate, oamenii obişnuiţi ce au încredere în raţiune şi spirit de discernământ vor deveni nepopulari. Dar, nici o idee bună nu a fost la început populară.

FOTO: James Cridland/ Flickr

Articole similare

Top