Anacronic
Ultimele postari ale lui Anacronic (vezi toate)
- Ideile au consecințe. Introducere - 22 februarie 2021
- Anacronic pentru copii – o pledoarie pentru clasic și cultivarea virtuților - 12 august 2020
- Robotul, mutantul și artistul - 27 iulie 2020
Traducere din limba engleză, de Iuliana Nistoroaia, dupa eseul lui Vladimir Moss: Must an Orthodox Christian Be a Monarchist?
Abia ce regimurile comuniste din Rusia și Europa de Est au fost răsturnate și înlocuite cu guverne democratice, în 1989-1991, că aceste popoare au și început să discute chestiunea monarhiei, surprinzând pe mulți. În 1992, un specialist în științe politice din Universitatea Harvard, Francis Fukuyama, a proclamat „sfârșitul istoriei” și triumful definitiv al democrației în toată lumea – și iată! simpatizanții monarhiști deveneau tot mai mulți în Rusia, România, Bulgaria, Serbia și Georgia. De fapt, monarhia a fost repede restaurată – deși doar într-o formă limitată, constituțională – în România, Bulgaria și Serbia, și în prezent (2009) e pe cale să fie în curând restaurată și în Georgia. Spre oripilarea multor occidentali, istoria pare să curgă îndărăt în Europa de Est.
O explicație a acestui fenomen ar putea fi aceea că Estul nu a avut timp să-și consolideze democrația, iar perioadele de tranziție, care sunt întotdeauna dificile, implică adesea nostalgia față de trecut. În plus, spun adepții acestei perspective, tiparele de gândire totalitar-autoritariste încă nu s-au stins de tot în mințile oamenilor din societățile post-comuniste…
Se poate să fie o fărâmă de adevăr în aceste reflecții – dar nu mai mult de o fărâmă. Greșeala lor cea mare constă în echivalarea modurilor de gândire comunist-totalitare cu cele monarhist-autoritariste, când de fapt ele sunt foarte diferite, lucru adevărat mai ales în cazul monarhiei bazate pe creștinismul ortodox. Mai mult, aceste judecăți ne conduc spre ideea că tiparele de gândire totalitar-autoritaristă se vor diminua până la dispariție pe măsură ce se vor ridica noi generații educate în moduri democratice, nu totalitariste. Și totuși, s-ar părea că lucrurile se întâmplă mai degrabă pe dos: pe măsură ce se sting generațiile mai bătrâne, monarhia (și chiar și comunismul) pare să fie tot mai populară, nu mai puțin populară. E limpede că situația trebuie analizată mai profund…
Învățătura Sfinților Părinți din vechime
În scrierile Sfinților Părinți se găsesc două abordări aparent contradictorii ale chestiunii relațiilor dintre Biserică și stat și ale chestiunii atitudinii Bisericii față de diverse tipuri de guvernământ. De o parte sunt cei care afirmă că toată stăpânirea este de la Dumnezeu, că Biserica poate exista și chiar a existat de-a lungul timpului în cele mai variate tipuri de stat, și că, dacă vreun credincios creștin ortodox își exprimă vreo preferință, acesta este strict preferința lui personală, și nu o chestiune de credință. De cealaltă parte găsim pe cei care afirmă că numai puterea monarhică este de la Dumnezeu, că Biserica binecuvântează doar rânduiala monarhică și în primul rând autocrația ortodoxă, și că o concepție asupra vieții și lumii care nu include monarhia nu poate fi cu adevărat ortodoxă.
În încercarea de a rezolva acest paradox, putem porni de la constatarea evidentă dar foarte importantă că Dumnezeu domnește ca un Rege peste tot și peste toate. În Sfânta Taină a Botezului, noul creștin făgăduiește să se închine lui Hristos „ca unui Împărat și Dumnezeu”. Însuși Hristos le-a spus ucenicilor Săi: „Datu-Mi-s-a toată puterea, în Cer și pe pământ” (Matei 28:18). În multe dintre parabolele Lui, Dumnezeu Se înfățișează sub chip de împărat. Așadar, de vreme ce toți suntem supușii Împăratului Ceresc, Care ne cere ascultare desăvârșită, ideea de a ne supune unui domnitor pământesc n-ar trebui să ni se pară nefirească sau respingătoare – desigur cu condiția ca ascultarea față de regele pământesc să nu împiedice în niciun fel ascultarea cea mare față de Împăratul Cerurilor. Oare nu ne-a spus chiar Domnul să dăm Cezarului, care e regele pământesc, ce este al Cezarului (Matei 22:21)? Și n-a zis Apostolul Petru: „ Supuneți-vă, pentru Domnul, oricărei orânduiri omenești, fie împăratului, ca înalt stăpânitor, fie dregătorilor…” (I Petru 2:13-14)? Și n-a spus Apostolul Pavel: „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite…Căci stăpânirea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău” (Romani 13:1-4)?
Deși democrația era cunoscută lumii antice din exemplul Greciei clasice, nu prea era practicată, iar după Nașterea Domnului a fost pretutindeni înlocuită cu monarhia. Această aranjare istorică a fost considerată providențială de către Biserică: „Când Augustus domnea singur pe fața pământului, împărățiile oamenilor și-au aflat sfârșitul; iar când Tu Te-ai întrupat din Preacurata Fecioară, mulțimea zeilor idolatriei a fost nimicită. Cetățile pământului au trecut în stăpânirea unui singur domnitor, iar neamurile toate s-au făcut supuși ai Dumnezeirii Celei Împărătești. Popoarele s-au făcut cetățeni ai lumii prin legea Cezarului, iar noi, credincioșii, ne-am făcut cetățeni ai credinței în numele Dumnezeirii atunci când Tu, Doamne, Te-ai făcut om. Mare este mila Ta: Slavă Ție!” [1]
Când Apostolul scria că „nu este stăpânire decât de la Dumnezeu” și că împăratul este „slujitorul lui Dumnezeu”, el scria ca un supus al statului monarhic către alți supuși ai aceleiași orânduiri, în cadrul căreia autoritatea împăratului asupra dregătorilor și judecătorilor locali (cei din afara Senatului roman) se întemeia pe principiul absolutist. Convertirea Imperiului Roman la creștinism n-a făcut decât să consolideze și mai mult această temelie.
Sfinții Părinți și scriitorii bisericești din acea perioadă acordau unanim sprijin rânduielii monarhice, iar democrația o condamnau din motive religioase. Astfel, episcopul Eusebiu de Cezareea scria: „Acel model de orânduire monarhică este un izvor de putere pentru om. Este un dar pe care Împăratul Ceresc l-a dat doar omului, dintre toate făpturile pământului. Principiul de temelie al autorității regale este modelul unui singur izvor de autoritate căruia trebuie să i se supună totul. Monarhia este superioară oricărui alt tip de guvernare. Căci poliarhia, în care toți se găsesc, egali, în competiție, este în sine anarhie și dezbinare. De aceea este un singur Dumnezeu, nu doi, trei sau mai mulți. Iar rădăcina politeismului este ateismul. Este un singur Împărat, iar Cuvântul Său și legea Sa împărătească sunt una.”[2]
Sfinții Părinți i-au dat dreptate lui Eusebiu. Bunăoară, Sfântul Grigorie Teologul scria: „Ateismul (sau anarhia), politeismul (sau poliarhia) și monoteismul (monarhia) sunt cele mai vechi trei moduri în care oamenii se raportează la Dumnezeu. Copiii Greciei s-au tot jucat cu primele două; să-i lăsăm cu jocurile lor. Căci anarhia este dezordine, iar poliarhia presupune împărțire certăreață, așadar anarhie și dezordine. Amândouă duc la același lucru – la dezordine; iar dezordinea duce la ruină, întrucât dezordinea este preludiul ruinei. Noi cinstim monarhia…” [3]
„Noi cinstim monarhia…” Această exprimare pare a sugera că viziunea ortodoxă include monarhia, chiar dacă niciun Crez nu vorbește despre acest lucru.
Și părinții secolului al cincilea vedeau lucrurile astfel. Arhiepiscopul Teofan de Poltava, de pildă, spune așa: „Sfântul Isidor Pelusiotul, după ce arată că pretutindeni în viața făpturilor cugetătoare și necugetătoare se regăsește rânduiala întemeiată de Dumnezeu a supunerii unora către alții, ajunge la concluzia că: „Așadar, putem spune, fără a greși, că însuși principiul acesta – adică puterea, sau autoritatea și puterea regală – este instituit de către Dumnezeu.
Și iarăși, în secolul al optulea, Teodor Studitul scria: Este un singur Dumnezeu și Dătător de Lege, după cum stă scris: peste toate e o singură stăpânire și un singur principiu Dumnezeiesc. Acest singur principiu este izvorul întregii înțelepciuni, bunătăți și al întregii rânduieli celei bune…, este dat unui singur om…ca să pună în viețile oamenilor rânduieli după chipul stăpânirii lui Dumnezeu. Căci dumnezeiescul Moise, care înfățișează facerea lumii după cele spuse lui de către Dumnezeiasca Gură, pomenește chiar acest cuvânt: „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră” (Geneza 1:26). Așa încât orice putere și orice stăpânire înființată între oameni trebuie să fie unică, cu deosebire în Biserica Domnului: un singur patriarh în una și aceeași patriarhie, un singur mitropolit în fiecare mitropolie, un singur episcop în fiecare episcopie, un singur stareț în fiecare mănăstire, iar în viața mireană, dacă veți vrea să faceți ascultare, un singur rege în țară, un singur general în armată, un singur căpitan pe corabie. Iar dacă toate acestea nu vor fi conduse de câte o singură voință, nu va fi lege și bună rânduială nicăieri, și nu va fi bine, fiindcă o mulțime de voințe aflate laolaltă în lucru vor nărui totul.” [5]
Sfinții Părinți făceau deosebire între monarhia adevărată și tiranie. Căci, scria sfântul Vasile cel Mare, „dacă inima regelui este în mâna Domnului (Pilde 21:1), atunci el este mântuit, nu prin puterea armelor, ci prin călăuzirea Domnului. Dar nu oricine este în mâna Domnului, ci numai cel care este vrednic de numele de rege. S-a spus că puterea regală este stăpânire sau suveranitate legiuită asupra tuturor, slobodă de păcat.” Într-adevăr o definiție care nu lasă loc niciunei nelămuriri! Și iarăși, „deosebirea dintre tiran și rege este aceea că tiranul caută cu orice chip să-și facă numai voia lui, fără să țină seama de supuși. Însă regele caută binele celor peste care domnește”. [6]
Creștinii trebuie să se supună domnitorului dacă legile și rânduielile lui nu sunt împotriva Legii lui Dumnezeu. Dar este o greșeală să te supui tiranului, deoarece stăpânirea lui nu e de la Dumnezeu. Cum scria sfântul Isidor Pelusiotul, „dacă vreun răufăcător ajunge, prin oarecare mijloace nelegiuite, la putere, noi nu-l socotim pe acesta înscăunat de Dumnezeu, ci spunem că este îngăduit, fie ca să iasă la iveală toată viclenia lui, fie ca să pedepsească pe cei care au nevoie să fie îndreptați prin cruzime și suferință, așa cum regele Babilonului i-a pedepsit pe evrei”. [7]
Și nu o dată s-a întâmplat ca întâi-stătătorii Bisericii să refuze să se supună unui tiran. Astfel regele Persiei, Sapor, a început să ucidă clericii, să dărâme bisericile și să le confiște averile. Sfântului Simeon, Episcop de Seleucia și Ctesiphon, i-a oferit toate onorurile și darurile dacă se învoia să se închine soarelui. L-a prevenit că dacă nu se va închina soarelui, creștinismul va fi strivit complet în Persia. Ca răspuns, sfântul Simeon nu numai că nu s-a închinat soarelui, dar nici regelui nu i-a făcut plecăciunea cuvenită, arătând astfel că nu-l recunoaște ca rege. Regele s-a arătat surprins de lipsa acestui semn de reverență pe care sfântul Simeon nu-l mai trecuse cu vederea niciodată. Și sfântul Simeon i-a explicat: „Înainte îți făceam plecăciune fiindcă voiam să te cinstesc ca pe un rege, dar acum am fost adus cu sila înaintea ta, ca să mă lepăd de Dumnezeu și de credința mea. Cum aș putea să fac plecăciune vrăjmașului lui Dumnezeu?” [8]
Și Iulian Apostatul a fost un asemenea tiran. Sfinții Părinți nu numai că nu i s-au supus, dar au și încercat în mod activ să ajute la detronarea lui. De pildă sfântul Vasile cel Mare s-a rugat pentru înfrângerea lui Iulian în războaiele cu perșii; și se pare că datorită acestor rugăciuni apostatul a fost ucis, după cum i-a descoperit Dumnezeu sfântului schimnic Iulian din Mesopotamia. [9] Și prietenul sfântului Vasile, sfântul Grigorie Teologul, scria: „Vă chem la bucurie duhovnicească pe toți cei care ați stăruit în rugăciune, în post și plângere, pe toți cei care și ziua și noaptea ați căutat izbăvire de necazurile ce ne împresuraseră, și care v-ați găsit în nespusa nădejde mângâierea și mântuirea de rele … Ce miriade de oameni și ce arme nenumărate ar fi putut face ceea ce a făcut voința Domnului, mișcată de rugile noastre?” [10] Grigorie l-a numit pe Iulian nu doar „apostat”, ci și „arhivrăjmaș” și „arhiucigaș”, deopotrivă trădător al Romei și trădător al creștinătății [11], tăgăduind fățiș dreptul acestuia de a cere supunere în baza unei consfințiri divine: „Ce gând drăcesc porți în cugetul tău? Dacă orice stăpânire ar fi îndreptățită de chiar existența ei, Mântuitorul Hristos nu l-ar fi numit „vulpoi” pe Irod. Iar Biserica nu s-ar fi ridicat niciodată împotriva domniilor nelegiuite care de-a lungul veacurilor au oblăduit erezii și au prigonit dreapta credință. Fără îndoială, dacă am judeca o stăpânire după puterea ei exterioară, nu după valoarea ei lăuntrică, morală, am fi în pericol să ne închinăm fiarei, adică Antihristului, `a cărui venire va fi…însoțită de tot felul de puteri și de semne și de minuni mincinoase` (II Tesaloniceni 2:9), căruia `i s-a dat stăpânire peste toată seminția și poporul și limba și neamul. Și i se vor închina toți cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise, de la întemeierea lumii, în cartea vieții Mielului celui înjunghiat` (Apocalipsa 13:7-8).” [12]
Tot tiran a fost și împăratul Leon al III-lea iconoclastul, pe care cărțile liturgice bizantine l-au numit „înaintemergător al Antihristului” și pe care Biserica l-a dat anatemei ca pe „chinuitorul, și nu împăratul Leon Isaurianul”. [13] În două texte hagiografice, lui Leon i se dă titulatura apocaliptică de „fiară”. [14] Următorul împărat iconoclast, Constantin Copronimul, a fost și el anatemizat; a fost numit „tiran, nu împărat”. [15] Și mai apăsată a fost anatema aruncată asupra împăratului Leon al cincilea Armeanul: „întâia fiară cea rea, călăul robilor lui Hristos, iar nu împăratul Leon Armeanul”. [16]
Făcând cu mare grijă deosebirea între regii adevărați și tirani, Sfinții Părinți întotdeauna sprijineau instituția monarhiei ca atare, și niciodată nu au cerut sau recomandat vreun tip de guvernământ care să semene a democrație. Astfel, într-o epistolă adresată Patriarhului și împăraților, Sinodul al Șaptelea Ecumenic declara: „Dumnezeu a dat oamenilor cele mai mari daruri: Preoția și puterea imperială; prima păzește și veghează asupra celor cerești, iar a doua pune rânduială celor pământești, slujindu-se de legi drepte.” [17] Epistola descrie în mod concentrat și inspirat relația dintre Biserică și Stat: „Preotul este sfințirea și întărirea puterii împărătești, iar puterea împărătească este tăria și nestrămutarea preoției”. [18]
Prima și ultima manifestare de „democrație” (ca să nu-i spunem comunism) pe tărâm ortodox înainte de revoluția franceză a fost probabil „mișcarea zelotistă” din Tesalonicul mijlocului de secol al paisprezecelea, care s-a stins repede. Ierarhul din scaunul episcopal al Tesalonicului era pe vremea aceea sfântul Grigorie Palama. El a osândit fără echivoc mișcarea, rămânând credincios împăratului bizantin: „Dumnezeu i-a pus pe împărați în vrednicia de a domni peste moștenirea Lui, peste Biserica lui de aici, de pe pământ”. [19] Așadar, în vechimea creștină existau regi și tirani, dar nu exista nicio democrație. Biserica nu binecuvânta nici forme non-monarhice de exercitare a puterii, nici revoluții ori revoluționari…
Biserica și democrația
După căderea Constantinopolului în 1453, bizantinii au intrat sub jugul stăpânirii turcești. Acest jug le-a adus, desigur, multe nenorociri creștinilor. Dar, prin Pronia Dumnezeiască, i-a și ferit de virusul democrației și de cel al protestantismului, care bântuiau Apusul. Dacă sultanul turc era numit uneori ”antihrist” sau „înaintemergător al antihristului”, aceasta se datora religiei lui antihristice, nu faptului că era rege. Regalitatea rămăsese forma de guvernământ normală.
Nici în Rusia nu contesta nimeni legitimitatea puterii monarhice. Nu era contestat nici faptul că existau stăpânitori tiranici care nu erau de la Dumnezeu. Iată ce scria sfântul Iosif din Volotsk: „Sfinții Apostoli spun așa despre regii și ierarhii care nu se îngrijesc și nu le pasă de cei aflați în grija lor: un rege lipsit de evlavie, care nu se îngrijește de supușii săi, nu e rege, ci un călău; iar un episcop rău, nepăsător față de turma lui, nu e un păstor, ci un lup.” [20] Cât privește puterea oarbă a „gloatei pline de revolte”, cum spunea țarul Ivan cel Groaznic, aceasta nu era recunoscută ca autoritate adevărată. Așa că, atunci când englezii l-au decapitat pe regele Carol I și au instituit republica, Rusia moscovită, oripilată, a întrerupt toate legăturile comerciale cu Anglia.
În perioada revoluției franceze, teologii ortodocși au continuat să sprijine principiul absolutist. De exemplu, spre sfârșitul secolului al optsprezecelea, patriarhul Grigorie V al Constantinopolului, ce avea să devină mare mucenic, în al său Îndemn părintesc a luat chiar apărarea puterii nu prea ideale a sultanului turc, în defavoarea ideologiilor revoluționare din vest. Iar mitropolitul Filaret al Moscovei a elaborat o întreagă „teologie politică” în apărarea puterii autocratice ortodoxe: „Dumnezeu a pus împărat pe pământ ca să închipuie prin el Stăpânirea Sa Cerească unică, un monarh absolutist în chipul Atotputerniciei Sale, o monarhie autocratică și ereditară, în chipul Împărăției Sale care nu va trece.” [21]
Dar regii neortodocși nu erau recunoscuți în aceeași măsură și erau recunoscuți doar dacă nu luptau împotriva regilor ortodocși. De pildă, în timpul Războiului din Crimeea între Rusia și turci, ieroschimonahul Ilarie Georgianul, care se nevoia în Sfântul Munte Athos, a osândit pomenirea sultanului turc la Liturghie, sub cuvânt că doar împăratul creștin ortodox este „după chipul lui Hristos Cel Uns, în firea lui ca El și vrednic de a fi numit Țar și Uns al lui Dumnezeu pentru că are în el pe Tatăl cel ce Unge, pe Fiul Cel Uns și pe Duhul Cel prin care se săvârșește Ungerea. Împărații celorlalte neamuri se fac pe sine mari cu nume de cinste, dar Dumnezeu nu Se milostivește spre ei și nu odihnește întru dânșii. Ei domnesc nedesăvârșit, după îngăduința Domnului. Așadar, cel ce nu-și cinstește și nu-și iubește împăratul dat de Dumnezeu nu este vrednic să se numească creștin.” [22]
Din punct de vedere istoric, democrația a apărut pretutindeni ca rezultat al unor mișcări antimonarhice și antiierarhice. De aceea, rădăcina ei este în rău, după cum și roadele ei, revoluțiile socialiste și comuniste, sunt rele. Dar în secolul al douăzecilea esența ei a fost mascată de faptul că democrațiile vestice s-au opus tiraniilor comuniste și au adăpostit milioane de creștini ortodocși fugiți din calea balaurului roșu. Totuși, trebuie să remarcăm că democrațiile vestice au devenit de-al binelea apărători împotriva tiraniilor comuniste abia după ce aceste tiranii s-au consolidat considerabil, și doar când ele au început să constituie o amenințare directă la adresa occidentului. Această simpatie intimă între democrație și comunism s-a manifestat în special prin tendința presei vestice de a ignora atrocitățile lui Lenin și ale lui Stalin, precum și prin alianța dintre democrațiile occidentale și Stalin în timpul celui de-al doilea Război Mondial – alianță pe care Roosevelt, dacă nu chiar și Churchill, a considerat-o firească. A fost considerată firească din pricina tainicei și profundei înrudiri spirituale dintre democrație și comunism, întrucât amândouă sunt vlăstari ai curentului iluminist al secolului al optsprezecelea.
Mai mult, în timp până și diferențele evidente dintre cele două sisteme au tins să dispară. Așa că pe de o parte menținerea unui sistem comunist strict este o imposibilitate psihologică: „comunismului de război” îi urmează inevitabil perioade tot mai lungi de „relaxare” semicapitalistă și semiliberală. Iar pe de altă parte, guvernele democratice, neînfrânate de Biserică sau de vreun sistem moral religios, au tendința de a-și impune, cu tot mai mult zel, propria morală seculară. De aici decurge paradoxul că, pe măsură ce sistemul democratic acordă din ce în ce mai multe „drepturi” și libertăți seculare cetățenilor săi, aparatul de stat necesar impunerii acestor drepturi și libertăți devine din ce in ce mai tiranic – și mai disprețuitor cu drepturile credincioșilor. Așa încât, cum nota și George Orwell în ultimele pagini ale Fermei animalelor, pe măsură ce se dezvoltă, democrația se transformă încetul cu încetul, însă inexorabil, în fratele ei spiritual mai mare, comunismul – fenomen ce stă la rădăcina dezamăgirii pe care atât de mulți occidentali din zilele noastre o resimt față de guvernele democratice, ca să nu spunem față de sistemul democratic însuși.
Ideologia democratică este incompatibilă cu credința creștină, pentru că în democrație suveranitatea supremă nu-I aparține lui Dumnezeu, ci oamenilor. Încât oamenii sunt cei ce hotărăsc în mod ultim ce este adevărat și ce este drept – iar dacă oamenii se răzgândesc și se schimbă în cugetul lor, așa cum se întâmplă atât de adesea, convingerile și standardele statului trebuie să se schimbe și ele în concordanță. Deci, chiar dacă democrația se declară creștină la început, nu există nicio garanție că va rămâne creștină.
Sigur, niciun sistem politic nu poate garanta stabilitate permanentă – neamul omenesc este căzut și nestatornicia îi este acum firească. Însă logica sugerează și istoria demonstrează că monarhiile au fost mult mai statornice decât democrațiile în adeziunea lor la credința creștină și la moralitatea creștină. Istoria democrației de la Revoluția Franceză încoace este marcată de declinul vertiginos al credinței și al moralei, ca și de o tot mai accentuată subminare a relațiilor ierarhice naturale pe care Dumnezeu le-a zidit în societatea umană, fie că vorbim despre relațiile dintre părinți și copii, de relațiile între profesori și învățăcei, ori de cele între conducătorii politici și supușii lor. Iar subminarea acestor relații ierarhice naturale țintește subminarea celei mai importante relații ierarhice dintre toate, și anume aceea dintre Dumnezeu și om. Din contră, monarhia ortodoxă întărește aceste relații, și societatea în ansamblu o orientează spre țeluri spirituale mai degrabă decât spre scopurile exclusiv profane și materiale ale democrației contemporane.
Confirmarea acestor aserțiuni nu trebuie căutată prea departe – o găsim în chiar criza financiară globală actuală. Fareed Zakaria scrie: „Ceea ce trăim noi acum nu este o criză a capitalismului, ci o criză a finanțelor, a democrației, a globalizării, și, în cele din urmă, o criză a eticii…
Trebuie să avem în minte faptul că aproape tot ce ni s-a întâmplat pe plan politic și financiar în ultimii zece ani, în toată lumea, a fost legal. În tot ce au făcut în această perioadă, bancherii au respectat rigorile legii. Politicienii au făcut ceea ce au crezut că le cere sistemul. Birocrații n-au luat mită ca să acorde favoruri. Dar prea puțini oameni au acționat responsabil, onorabil sau nobil (remarcați că până și cuvântul „nobil” a ajuns să sune straniu pentru omul contemporan). S-ar putea ca acestea să pară afirmații banale, dar lucrurile nu stau așa. Niciun sistem – capitalism, socialism, orice altceva – nu poate funcționa fără să pună în miezul său valori și rosturi morale. Orice reforme am vrea să realizăm, fără bun simț, fără judecată sănătoasă și fără un standard etic, ele vor eșua.” [23]
O criză a democrației și o criză a eticii: acestea sunt intim legate una de alta. Democrația își conține germenii propriei distrugeri – voințele milioanelor de oameni se războiesc continuu, neputându-se înțelege asupra vreunei autorități supreme, asupra vreunui criteriu obiectiv al adevărului și al moralității; singurul criteriu îl reprezintă voința majorității, așa cum este ea exprimată în cabina de vot. Și mai totdeauna nici nu poate reprezenta majoritatea, ci doar triumful tehnic și temporar al unei clici…
Din punctul de vedere creștin, este de importanță capitală atitudinea guvernului față de Dumnezeu, față de credință și față de Biserică. De vreme ce democrația declară că puterea ei nu este de la Dumnezeu, ci de la oameni, și că, în consecință, nu are nevoie de binecuvântarea Bisericii, această atitudine nu poate fi decât mai mult sau mai puțin negativă. De exemplu, vedem asta în Uniunea Europeană, a cărei constituție nu conține cuvântul „Dumnezeu” (în ciuda insistențelor Papei) și care a adoptat o serie extinsă de legi anticreștine, dintre care se remarcă legile privitoare la h0m0sexualitate și legile care impun „respectarea” altor religii. Din perioadele timpurii ale democrației occidentale și aproximativ până la al doilea Război Mondial, această contradicție esențială dintre democrație și creștinism a fost mai dificil de observat din pricină că personalitățile, gândirea și modurile de viață creștine predominau în întreaga societate, inclusiv printre politicieni. Însă odată cu declinul credinței creștine, esența fundamental ateistă și antiteistă a democrației a ieșit la suprafață.
Urmează pe cale de consecință că atitudinea creștinilor ortodocși față de democrație trebuie să fie negativă – nu în sensul că guvernele democratice trebuie contestate total (deși în unele privințe s-ar putea să fim datori cu nesupunerea față de ele), ci în sensul că trebuie să conștientizăm că revoluțiile antimonarhice care au instaurat democrația în Anglia, Franța și Rusia au fost nefaste, și că nu există valoare morală inerentă democrației ca atare. Democrația poate fi caracterizată ca „un rău mai mic” – un rău mai mic decât comunismul sau fascismul, de pildă. Dar ea este în mod intrinsec un rău, în măsura în care temelia ei o constituie o teorie falsă, putem spune chiar blasfematoare, a originii puterii politice legitime, și în măsura în care în practică direcția ei (nedeclarată explicit) este, așa cum arăta Alexei Khomyakov vorbind despre democrația ateniană, secularizarea societății, relativizarea moralei și restrângerea manifestărilor credinței și religiei într-o sferă privată din ce în ce mai rarefiată, fără vreo influență asupra educației publice sau asupra vieții politice.
Învățăturile Noilor Sfinți Mucenici ai Rusiei
După revoluția democratică din februarie 1917, predania ortodoxă privitoare la autoritate s-a prăbușit în Rusia. Așa cum știm acum foarte bine din cercetările lui M. Babkin, Sfântul Sinod nici măcar nu a mai susținut principiul monarhic, nici nu a mai chemat poporul, ca în 1612, să se ridice împotriva răscoalei antimonarhice, ci a declarat legitim guvernul masonic democratic, și chiar l-a numit „dreptcredincios” – ceea ce cu siguranță guvernul masonic nu putea fi. Unii liberali din biserică voiau nu numai detronarea țarului și abolirea monarhiei, dar cereau și desființarea însăși ideii de monarhie sacră.
Așa că, în sesiunea din 11-12 martie, Consiliul societății religioase și filozofice din Petrograd decreta: Acceptarea de către Sinod a abdicării Țarului de la tron…nu are sub nicio formă puterea ierurgiei prin care Biserica l-a recunoscut pe Țar ca Unsul lui Dumnezeu în slujba încoronării.
Pentru a emancipa conștiința oamenilor și pentru a preveni posibilitatea restaurației, este necesar ca în numele mai marilor Bisericii să se emită un act corespunzător care să desființeze Taina Ungerii, prin analogie cu actele bisericești ce desființează Taina Cununiei și Taina Preoției. [24]
Comparația dintre Sfânta Taină a Ungerii Întru Domnie și Tainele Cununiei și Preoției este edificatoare. Orice creștin ortodox pricepe că desființarea Tainelor Cununiei și Preoției și înlocuirea lor cu uniunea civilă respectiv pastoratul de tip protestant constituie blasfemie și păcat grav împotriva credinței. Dar dacă e așa, de ce n-ar fi și desființarea de facto prin revoluție democratică a Tainei Ungerii Întru Domnie tot o blasfemie și păcat împotriva credinței?
Deși revoluția din februarie a fost fără nicio îndoială un păcat extrem de grav față de credință, și deși ierarhii s-au făcut părtași la acest păcat într-o anumită măsură, este o exagerare să afirmi, precum fostul Episcop Diomede de Anadyr și Chukotka (Patriarhia Moscovei), că toată Biserica Rusă a căzut în apostazie în momentul în care a mărturisit erezia ”luptei împotriva Țarului” (tsareborchestvo). Potrivit episcopului Diomede, întreaga societate rusă, începând cu Sfântul Sinod, l-a trădat pe Țar în februarie 1917. Așadar, la rigoare, Patriarhul Tihon nu mai era patriarh adevărat, și chiar și mucenicii și duhovnicii din Biserica din Catacombe fuseseră întunecați de apostazia implicită.
Cu toate că episcopul Diomede semnalizează și niște probleme valabile, în ansamblu teza lui este o distorsionare grosolană a adevărului, furnizând astfel, cu sau fără voia lui, o justificare subtilă serghianismului. Au mai fost mulți monarhiști în Biserica Rusă după 1917, iar ruperea de Patriarhia Moscovei a Bisericii din Catacombe și a Bisericii Ruse din Exil (1927) a fost în mare parte motivată de disputa legitimității revoluției din 1917. Patriarhia Moscovei în esență a sprijinit revoluția – și cea democratică din februarie, și cea bolșevică din octombrie – pe când Biserica din Catacombe și Biserica din Exil le-au respins și pe una și pe cealaltă.
De fapt, dragostea (unora, nu a tuturor) întâistătătorilor Bisericii Ruse față de „libertatea” oferită de revoluție a avut viață scurtă – numai cât i-a luat democrației să sucombe în fața bolșevismului. La 11 noiembrie 1917, Consiliul Local al Bisericii Ortodoxe Ruse declara: „Nicio împărăție pământească nu se poate întemeia pe ateism… Căci aceia care pun la temelia puterii lor doar violența unei clase sociale asupra întregului popor, Patria și lucrurile ei sacre încetează să mai existe. Ei au devenit trădători ai Patriei; ei săvârșesc o nemaivăzută trădare a Rusiei și a aliaților noștri credincioși. Dar, spre nenorocirea noastră, încă n-a răsărit o autoritate cu adevărat populară vrednică să primească binecuvântarea Bisericii Ortodoxe…”
În ianuarie 1918, a urmat anatemizarea puterii sovietice, apoi, în iulie, cutremurătoarea predică a patriarhului Tihon, cu ocazia asasinării Țarului Nicolae. Într-adevăr, după cum arată episcopul Diomede, nu a fost niciodată chemat poporul să-l sprijine pe Țar pe când acesta din urmă se afla în închisoare, și nicio personalitate importantă nu a luat apărarea monarhiei în public. Dar această slăbiciune sau lipsă de trezvie a Bisericii Ruse nu a fost totală. Milioanele de mucenici care au înfruntat puterea sovietică sunt marea dovadă a acestui fapt.
Totuși morbul lipsei de trezvie a persistat câțiva ani. Astfel, în unul dintre ultimele sale decrete, emis în data de 2/15 august 1918, Consiliul Local a subliniat refuzul Bisericii de a se implica în politică: orice membru al Bisericii era liber să participe la activități politice în măsura și în modurile în care îi permitea conștiința lui creștină, dar nimeni nu avea dreptul să silească pe vreun alt membru al Bisericii, prin mijloace ecleziastice directe sau indirecte, să se alăture vreunui anume curent politic. Iată cum exprima Nicolai Zernov lucrurile acestea: „Patriarhul, episcopii și laicatul puteau să-și aibă propriile lor opinii și simpatii politice, dar nimeni nu avea dreptul de a lega Biserica în ansamblu, ca organizație, de vreun sistem sau partid politic.” [25]
Este de înțeles că Biserica nu voia în acea perioadă să stârnească mânia bolșevicilor, prin chemări sau declarații în mod deschis monarhiste. Dar acest decret ar putea lăsa impresia că Bisericii îi era indiferent ce orientare politică accede la putere, că punea semnul egal între monarhie și comunism. Și chiar că orice creștin poate să devină comunist dacă dorește… Sigur, Consiliul nu a vrut să spună așa ceva. Însă motive pentru astfel de neînțelegeri evident existau…
Chestiunea a început să se lămurească nu prin declarații explicative ale oficialilor Bisericii, ci prin mersul evenimentelor: persecutarea Bisericii, uciderea a sute de mii de creștini ortodocși, și, mai ales, prin mișcarea renovaționistă, care a acceptat comunismul în numele Bisericii și i-a acuzat pe ortodocși de „păcatul” „contrarevoluției”. A devenit limpede tuturor creștinilor ortodocși adevărați că era pur și simplu imposibil să fii în același timp creștin și susținător al orânduielilor comuniste și că aceia care încercau să facă asta erau niște trădători și niște iude. Ierarhii au încercat să aibă un fel de modus vivendi cu bolșevicii și într-un mod limitat și relativ să se arate cetățeni loiali ai Uniunii Sovietice. Dar logica evenimentelor și logica ideologiei comuniste, care era pe față ateistă și antiteistă, i-a adus pe mai marii Bisericii la adevărul amar: acela că nu puteau sluji la doi stăpâni și că nu poate fi înțelegere între Hristos și Veliar, între credincios și necredincios (II Corinteni 6:15).
Lămurirea acestei probleme a înregistrat încă un pas înainte prin epistola din 1926 a unui grup de episcopi închiși la Solovki: „Semnatarii prezentei declarații sunt pe deplin conștienți de dificultatea extremă a stabilirii unor relații mutual cinstite între Biserică și stat în condițiile situației actuale, și nu consideră că este admisibil din partea lor să păstreze tăcerea asupra acestui lucru. Ar fi nedrept și nu s-ar potrivi cu demnitatea Bisericii, așa încât ar fi neconvingător și fără sens, dacă ei ar începe să spună că nu există niciun fel de nepotrivire între Biserica Ortodoxă și puterea statală a Republicilor Sovietice. Însă nepotrivirile acestea nu constau nici în ceea ce vrea neapărat să vadă suspiciunea conducerii politice, nici în ceea ce arată cu degetul detractorii Bisericii. Biserica nu are căderea să se implice în redistribuirea bogăției sau în colectivizare, din moment ce întotdeauna a recunoscut că aceasta este prerogativa Statului, de ale cărui acțiuni ea nu este răspunzătoare. Ea nu poate interveni nici în organizarea politică a puterii, căci ea este loială guvernelor tuturor țărilor în care trăiesc membri ai ei. Biserica se străduiește să se înțeleagă cu toate tipurile de structuri statale, de la despotismul oriental al vechii Turcii și până la republicile nord-americane. Nepotrivirile izvorăsc din imposibilitatea de a reconcilia învățătura religioasă a Bisericii cu materialismul – cu filozofia oficială a Partidului Comunist și a guvernului Republicilor Sovietice.
Deci există o „nepotrivire” între viziunea Bisericii și cea a puterii sovietice, nepotrivire care făcea problematică orice conlucrare între ele. Dar cât de problematică era această conlucrare? Chestiunea s-a lămurit încă prin cele petrecute în urma declarației notorii (1927) a mitropolitului Serghie, care a pus în mod deschis Biserica de partea revoluției și a silit pe urmașii Adevăratei Biserici să intre în catacombe, după ce aceștia i-au respins declarațiile.
Deși mulți ierarhi și clerici din catacombe erau foarte atenți la ceea ce declarau la interogatorii (și asta nu e de mirare), n-au fost puțini cei care nu și-au ascuns în niciun fel
convingerile. Printre ei era și păstorul ramurii „iosifite” a Bisericii din Catacombe, arhiepiscopul Dimitrie din Gdov. Înaltul Dimitrie „nu numai că vorbea despre loialitate, dar la un interogatoriu a afirmat în mod deschis”: „Credem că Biserica nu poate fi loială unei puteri care o persecută, iar puterea sovietică, după judecata noastră, chiar persecută Biserica”. La un alt interogatoriu, pe 3 martie 1931, el declara: „Avem motive religioase să socotim că puterea sovietică nu este pentru noi o autoritate de Stat, nu este tipul de autoritate căreia să ne putem supune. Pentru noi este acceptabil doar acel tip de autoritate pomenit în unul dintre documentele noastre, mai precis în înregistrarea discuției cu mitropolitul Serghie: „Ierarhia se numește autoritate atunci când nu numai alții sunt supușii mei, dar și eu mă supun cuiva mai mare decât mine, adică urcând prin treptele ierarhiei se ajunge la Dumnezeu, izvorul oricărei stăpâniri”. Cu alte cuvinte, o astfel de autoritate este Unsul lui Dumnezeu, monarhul.
„Sunt de acord că recunoașterea de către noi a puterii sovietice ca putere anticreștină trebuie să însemne pentru credincioșii care ne au drept reper imposibilitatea de a se face părtași la vreuna dintre lucrările acestei puteri, oricare ar fi acestea.” [26]
Să consemnăm și mărturia pe care a dat-o în privința aceasta un alt păstor al Bisericii din Catacombe, și anume sfântul mare mucenic și episcop Marcu (Novoselov): „Sunt dușman al puterii sovietice – și, mai mult, prin înseși convingerile mele religioase, în măsura în care puterea sovietică este ateistă și chiar antiteistă, cred că nu pot sub nicio formă întări această putere, ca adevărat creștin ce mă aflu. [Există] o rugăciune de cerere pe care Biserica ne-a poruncit s-o folosim în toate zilele, în anume împrejurări binecunoscute… Rostul acestei rugăciuni este să ceară de la Dumnezeu răsturnarea stăpânirii necredincioase… Rânduiala aceasta nu merge până-ntr-acolo încât să îndemne credincioșii să se implice în acțiuni zelotiste, ci doar îi cheamă să se roage pentru răsturnarea unei puteri care s-a despărțit de Dumnezeu.”
Așadar, adevăratul creștin ortodox trebuie să se roage pentru răsturnarea puterii sovietice. Dar aceasta nu poate să însemne chemare la război fizic, căci, așa cum scria un alt ierarh din catacombe, sfântul mare mucenic și arhiepiscop Varlaam din Perm: „Biserica nu poate purta lupte exterioare, ci, avânt de înfruntat un asemenea guvern, trebuie să se dedice luptei spirituale.”
Concluzie
Ajungem la concluzia că pentru întrebarea: „Trebuie numaidecât ca un creștin ortodox să fie monarhist?”, marea majoritate a Părinților din vechime ai Bisericii, precum și Sfinții Noi Mucenici și Mărturisitori ai Rusiei au un singur răspuns: „Da”, monarhia este forma de conducere politică naturală și dată de Dumnezeu, cea mai prielnică stilului de viață creștin, și singura binecuvântată de către Biserică printr-o rânduială de Sfântă Taină – rânduiala Ungerii Întru Domnie. Este un păcat grav – unul pasibil de anatema Bisericii (vedeți anatema a unsprezecea a Ordinului din Duminica Ortodoxiei) – să te ridici împotriva Unsului Domnului. Revoluția împotriva unui monarh este justificată doar atunci când monarhul a căzut în apostazie și prigonește Biserica Ortodoxă – caz în care în viziunea Bisericii nici nu mai este o „autoritate”, ci un „tiran” sau „antiautoritate”. Iulian Apostatul și puterea sovietică sunt două exemple de puteri „monarhice” cărora Biserica a refuzat să se supună; căci, așa cum spunea sfântul mare mucenic Ioan Skadovsky în interogatoriul din 28 noiembrie 1934, orice adevărat sprijinitor al Bisericii cu adevărat Ortodoxe trebuie să sprijine și monarhia rusă; el nu poate fi loial puterii sovietice, nici nu poate intra în vreun fel de compromis cu aceasta… [27]
Totuși, se poate aduce acestei concluzii obiecția că ea se aplică doar locuitorilor Rusiei ori altor țări ortodoxe cu tradiție monarhistă. Dar cum trebuie să procedeze cei care trăiesc toată viața lor în țări non-ortodoxe cu conducere non-monarhică? Oare pot fi ei monarhiști?
Ca răspuns la această obiecție, putem spune că, între extrema monarhiei ortodoxe, de pildă Bizanț sau Rusia, și cea a puterii anticreștine, cum ar fi Iulian Apostatul sau puterea sovietică, există multe nuanțe de putere politică mai mult sau mai puțin legitimă, care pot beneficia de grade corespunzător variate de susținere sau contestare din partea Bisericii. După cum observau în epistola lor episcopii întemnițați la Solovki, Biserica Ortodoxă a colaborat cu „tot felul de structuri statale, de la despotismul vechii Turcii și până la republicile nord-americane”. Uneori s-a rugat activ pentru guverne non-ortodoxe care au dus politici aprobate de Biserică – de exemplu, atunci când Sinodul Bisericii Ruse din Exil a binecuvântat războiul Statelor Unite împotriva Vietnamului de Nord comunist. În aceste situații de tip intermediar, este necesară o abordare pragmatică bazată pe principiul: creștinul poate sprijini ceea ce este bine, și nu poate sprijini ceea ce este rău. Și trebuie să ne amintim că, chiar și în monarhiile ortodoxe, Biserica și creștinii individuali au trebuit uneori să se ridice – chiar cu prețul vieții – împotriva unor măsuri strâmbe care dădeau cezarului ceea ce este al lui Dumnezeu…
Însă chiar și creștinul care trăiește într-o țară non-ortodoxă sau democratică poate și trebuie să fie monarhist în acest sens, în sensul că în timp ce se supune statului non-ortodox în măsura în care îi îngăduie conștiința, el trebuie să creadă în inimă și să mărturisească cu gura că structura politică pe care a binecuvântat-o Dumnezeu pentru poporul Său este monarhia ortodoxă, și că oriunde a fost răsturnată monarhia, este datoria creștinilor ortodocși să se roage pentru restaurarea ei. Așadar, în acest sens, creștinul ortodox, indiferent unde și când locuiește ori cărui fel de cezar îi plătește dări, trebuie să fie monarhist. Deci chiar și non-rușii care trăiesc în condiții social-politice complet diferite pot și trebuie să-și însușească viziunea mitropolitului Macarie (Nevsky) din Moscova, singurul ierarh care a refuzat să recunoască noul guvern democratic instalat în Rusia în februarie 1917: „Cel care nu se roagă pentru Țarul ortodox rus nu este nici rus, nici ortodox, nici supus credincios, nici fiu al Patriei. Este doar un străin care locuiește pe teritoriu rusesc, dar de fapt nu are niciun drept moral să se numească pe sine rus.” [28]
4/17 iulie 2009
Praznicul Țarului Mucenic Nicolae și al familiei sale.
ANACRONIC și-a propus să reînvie misiunea de edificare a cărții. Însă această misiune ar fi de la bun început sortită eșecului, dacă nu am avea în vedere și rolul sanitar pe care trebuie să îl joace o carte în zilele noastre. Așa că întregul nostru proiect editorial țintește simultan restabilirea coordonatelor unei tradiții și demitizarea idolilor modernității. Cărțile Anacronic sunt alese cu grijă și cu intenția de a forma o colecție, o veritabilă bibliotecă pierdută. Le găsiți pe Magazin Anacronic.
[1] Mineiul, Vecernia Mare, Nașterea Domnului, „Doamne, strigat-am…”, slavă…și acum…
[2] Eusebiu de Cezareea, Cuvântare în cinstea lui Constantin
[3] Sf.Grigorie Teologul, Predica 29,2. Găsim aceleași învățăminte la Sf.Efrem Sirul, care, după cum scrie K.V.Glazkov, „observă că unitatea de lege în Împărăția Cerurilor și unitatea de lege a Cezarului în împărăția pământească distrug politeismul și poliarhia…” („A Defense from Liberalism”, Pravoslavnaya Rus, nr.15/1636, 1/14 august, 1999, p.10)
[4] Citat în Richard Betts și Vyacheslav Marchenko, Dukhovnik Tsa`rskoj Sem`i (Duhovnicul Familiei împărătești), Moscova, 1994, p.213.
[5] Sf. Teodor, Filocalia, volumul IV, p.93
[6] Citat în Serghie Fomin și Tamara Fomina, Rossia pered Vtorym Prishestviem (Rusia înainte de venirea a doua), Moscova, 1994, pp.66, 102. Și în slujbele Bisericii se vorbește implicit despre diferența dintre împărat și tiran. De pildă, „De dragostea Împăratului a toate fiind aprinși tinerii, batjocorit-au păgâna limbă cea hulitoare, a tiranului celui ce se mânia fără măsură” (Mineiul pe Decembrie, ziua 25, Nașterea Domnului-Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Canoanele, Cântarea a VII-a, Irmosul al II-lea). Implicația este aici că închinătorii evlavioși ai Împăratului Celui adevărat vor respinge amenințările tiranilor.
Sf.Efrem, în primul său Imn împotriva lui Iulian, marchează această diferență în mod asemănător: „Sceptrul împărătesc cârmuia oamenii, îngrijea cetățile și gonea fiarele sălbatice; dimpotrivă era sceptrul împăratului întors la păgânism; fiarele îl vedeau și se bucurau…” (Hymn against Julian I,1. Tradus în Samuel N.C. Lieu, The Emperor Julian: Panegyric and Polemic, Liverpool University Press, 1988, p.105)
[7] Sf.Isidor, Scrisoarea a șasea către Dionisie.
[8] Sf.Dimitrie din Rostov, Viețile Sfinților, 17 aprilie.
[9] Teodoret, Istorie ecleziastică, III, 19.
[10] Sf.Grigorie, Primul și al doilea cuvânt împotriva lui Iulian.
[11] Sf.Grigorie, Primul cuvânt împotriva lui Iulian, 35; Al doilea cuvânt împotriva lui Iulian, 26.
[12] Sf.Grigorie, citat în Encyclical Letter of the Council of Russian Bishops Abroad to the Russian Orthodox Flock, 23 martie 1933; tradus în Living Orthodoxy, #131, vol.XXII, nr.5, septembrie-octombrie, 2001, p.13. V.A. Konovalov scrie: „Creștinii nu-l puteau ajuta pe Apostat prin rugăciunile lor, căci însănătoșirea lui ar fi adus moartea multor creștini. Ci creștinii, călăuziți de lumini ale Bisericii precum Vasile cel Mare și Grigorie Teologul, s-au rugat la Dumnezeu pentru înfrângerea lui Iulian. Dumnezeu i-a auzit, iar Iulian a fost ucis.” Otnoshenie Khristianina k sovietskoj vlasti (Relația dintre Creștinism și puterea sovietică), Montreal, 1936, p.35)
[13] Mineiul, 12 mai, slujba Sf.Gherman din Constantinopol, vecernia, „Doamne, strigat-am…”, Fomin și Fomina, op.cit., vol.I, p.88.
[14] D.E.Afinogenov, „Povest” o proschenii imperatora Feofila i Torzhestvo Pravoslavia (The „Tale” of the Forgiveness of the Emperor Theophillus and the Triumph of Orthodoxy), Moscova: Ilarik, 2004, pp. 26, 28 (în rusă).
[15] Fomin și Fomina, op.cit., p.89.
[16] Fomin și Fomina, op.cit., p.94.
[17] Fomin și Fomina, op.cit., p.91.
[18] Fomin și Fomina, op.cit., p.91.
[19] Sf.Grigorie, citat în Fomin și Fomina, op.cit., vol.1, p.122.
[20] Sf.Iosif, Luminătorul, Cuvântul 16.
[21] Mitropolitul Filaret, „Predică la aniversarea Împăratului Nicolae Pavlovici”, Works, 1994, p.274.
[22] Ieromonahul Antonie de la Sfântul Munte, Sketches of the Life and Exploits of Elder Hilarion the Georgian, Jordanville, 1985, p.95.
[23] Zakaria, „The Capitalist Manifesto”, Newsweek, June 22, 2009, p.40.
[24] Citat în T.Groyan, Tsariu Nebesnomu i Zemnomu vernij (Credincios Împăratului Ceresc și celui pământesc), Moscova: Palomnik, 1996, p.CXLII (în rusă).
[25] N.Zernov, „The 1917 Council of the Russian Orthodox Church”, Religion in Communist Lands, Vol.6, nr.1 (1978), p.19.
[26] L.E.Sikorskaia (compilator), Sviaschennomuchenik Dimitrij Arkhiepiskop Gvodskij (Sf.Mare Mucenic Dimitrie, arhiepiscop de Gdov), Moscova, 2008, pp.187-188 (în rusă)
[27] „Novosvyascennomuchenik Tserkvi Katakombnoi Arkhiepiskop Prokopy (Titov) Odessky i Khersonsky”, catacomb.org.ua (în rusă).
[28] Groyan, op.cit., p.LV.
