Liste de lectură

Ninel Ganea

Ninel Ganea

Membru asociat al Institului Ludwig von Mises România, a studiat filozofia la Universitatea Bucureşti şi ştiintele politice la SNSPA. Fost jurnalist, el a scris în ultimii ani pentru portalul Karamazov (www.karamazov.ro), iar in prezent lucrează într-o firmă de comunicare şi relaţii publice.
Ninel Ganea

Ultimele postari ale lui Ninel Ganea (vezi toate)

O campanie desfăşurată pe facebook, în ultimele zile, ne-a oferit şansa de a observa preferinţele culturale ale păturii mai educate. Provocarea, venită de niciunde, a constat în nominalizarea cărţilor care au marcat traseul existenţial. Nu e neapărat cea mai stupidă invitaţie, dar măcar are meritul că ne ajută să întrezărim cum stăm cultural. Nu e nici cel mai riguros sondaj, însă oamenii au făcut listele cu entuziasm şi chiar dacă nu sunt sincere, cel puţin exprimă nişte aspiraţii. Deci, le putem folosi cu încredere ca material de studiu.

Aşadar, ce se poate desprinde, chiar şi la cel mai superficial nivel, este predilecţia pentru autori contemporani. Scriitorii secolului XX domină lejer topurile şi doar ici colo mai răsare câte un nume din Belle Epoque. Romanele lui Murakami, Saramago, Fowles, Marquez, Sabato sau Vian obţin fără emoţii adeziunea cititorilor de azi, iar monotonia listelor este spartă, când şi când, de Tolstoi sau Dostoievski.

Dacă trecem la o analiză doar un pic mai profundă a listelor, observăm că diversitatea alegerilor lasă de dorit. Pe lângă vecinătatea temporală amintită, câţiva scriitori se încăpăţânează să apară în aproape toate listele şi, ceea ce este mai relevant, nu provin din canonul educaţional. Cu alte cuvinte, menţionarea lor nu s-a făcut în baza unei formatări şcolare, ci pe baza preferinţelor liber exprimate şi nesilite de nimeni. Doar că, oarecum straniu pentru timpuri atât de libere, foarte multă lume a fost influenţată de Murakami sau Saramago.

E îmbucurător că se citeşte, dar e îngrijorător când vezi ce se citeşte. Sau, mai bine spus, ce nu se citeşte. Dacă astea sunt cărţile care ne-au influenţat şi ne formează, şi nu am niciun dubiu că ele sunt, atunci câteva probleme relevante apar imediat. Prima dintre ele ţine de o logică progresivistă în care, pe spirala timpului, ce e mai înaintat temporal deţine supremaţia, înglobează trecutul şi îi aduce, în cel mai bun caz, o valoare adăugată, atunci când nu îl aruncă direct la coşul de gunoi. Astfel, criteriul relevant îl reprezintă cronologia. Nimeni  nu se mai omoară să citească un autor vechi (adică dinainte de 1820) deoarece natura umană nu este fixă (o altă presupozite esenţială pentru modernitate) şi, ca atare, problemele zilei de azi nu îşi pot găsi soluţia în scrieri mucegăite. Sunt depăşite. Nu insist acum asupra faptului că mulţi dintre scriitorii noi practică un relativism şi evazionism debordant, ceea ce oferă un stimulent suplimentar pentru sensibilităţile moderne.  „(…) succesul unor cărţi contemporane se datorează corespondenţei care există între starea de nervi a autorului şi starea de nervi a publicului.  Deznădejea spirituală, care sub numele de acedia era unul din şaptele păcate capitale pentru Evul Mediu, a devenit în ultima vreme una din principalele resurse ale literaturii.” (Irving Babbitt – „Literature and the American College”)

În esenţă, modernii vor paradisuri artificial-spirituale în care să se piardă sau documente care să le certifice înclinaţiile (patimile).

Evoluţionismul acesta spiritual nu doar că subminează radical fundaţiile intelectuale ale civilizaţiei, dar reprezintă, la nivel stilistic, marca unui „provincialism temporal”. „La fel cum, un om de la ţară priveşte cu suspiciune tot ceea trece dincolo de orizontul regiunii sale, la fel modernismul este în esenţă un provincialism, deoarece refuză să se uite dincolo de orizontul momentului” (Richard Weaver – „Ideas Have Consequences”).

În ordine practică, cititorul contemporan nu are absolut niciun fel de simţ istoric, nici măcar unul literar, dacă ne luăm după preferinţele exprimate. Absenţa istoriei din curriculum înseamnă „tocirea conştiinţei” (Lord Acton) şi imposibilitatea de a mai interpreta lumea şi natura umană. Ori, unul dintre avantajele primordiale ale cărţilor vechi este că au fost deja omologate de o tradiţie, ne introduc într-un dialog cultural şi ne forţează să ne evaluăm şi asumăm presupoziţiile noastre cele mai ascunse. „Every age has its own outlook. It is specially good at seeing certain things and specially liable to make certain mistakes. We all, therefore, need the books that will correct the characteristic mistakes of our own period. And that means the old books. All contemporary writers share to some extent the contemporary outlook – even those, like myself, who seem most opposed to it” (C.S. Lewis – „On the Reading of Old Books”).

O problemă secundară a cărţilor noi este că ele nu pot fi interpretate adecvat în absenţa unui cadru narativ oferit de tradiţie. Pentru a relua o metaforă a lui C.S. Lewis, este ca şi cum ai încerca să prinzi la ora 11 sensul unei conversaţii începute la ora opt. Din capul locului multe dintre sensurile importante se pierd inevitabil.

Nu în ultimul rând, povestea listelor de cărţi trimite invariabil la dispariţia completă a idealului clasic de educaţie liberală. „Marea tradiţie”, pe baza căreia s-a construit Estul şi Vestul european, s-a evaporat, iar numele care altădată constituiau sarea şi piperul oricărei antrenament intelectual astăzi sunt doar referinţe exotice. Nu este doar o chestiune de preferinţe capricioase, de tipul unuia îi plac modernii, altuia clasicii, şi nu există vreun mijloc de a tranşa această bătălie a gusturilor.

Diferenţa fundamentală constă în aceea că în educaţia liberală scopul îl reprezintă formarea unui om complet, în timp ce la moderni esenţială este utilitatea (Bacon) sau plăcerea (Rousseau). După cum remarca Dorothy Sayers, capitalul cultural a fost epuizat, iar consecinţele revoluţiei educaţionale din ultimele secole se văd în prezent.

Publicat iniţial pe Karamazov.ro

Articole similare

Top