Ninel Ganea
Ultimele postari ale lui Ninel Ganea (vezi toate)
- Divizia și omul C.A. Rosetti - 4 septembrie 2018
- Cruciații modernității - 25 mai 2018
- Educația de acasă a lui Dostoievski - 18 aprilie 2018
Cine are curiozitatea să arunce o privire pe biografiile gânditorilor libertarieni va constata, cu oarecare stupoare, că filozofia radicală, susținută în anii tinereții a căpătat, în multe cazuri, la maturitate, nuanțe mult mai blânde. Murray Rothbard, de pildă, a devenit, spre sfârșitul vieții, nu doar un admirator al barocului bavarez, ci și fidel ideii că libertatea poate fi clădită doar pe un soclu creștin.
Sunt sigur că nu este un accident faptul că libertatea, statul minimal, drepturile naturale și economia de piață s-au dezvoltat cu adevărat numai în civilizația occidentală. Sunt sigur că motivul îl constituie atitudinile dezvoltate de Biserica Creștină în general și de Biserica Romano-Catolică în special. … chiar dacă nu sunt credincios, elogiez creștinismul și, în mod special, catolicismul, ca fiind piloni ai libertății.
Distanța ideologică față de perioada în care piața rezolva orice, iar alianța dintre tron si altar (vezi “The Libertarian Manifesto”) reprezenta un comunism “avant la lettre” este considerabilă.
Gustave de Molinari, un economist mai puțin cunoscut, dar un pionier în teoria agențiilor de protecție privată, a renunțat și el în anii de senectute la principala sa contribuție. Există și exemple mai puțin sonore, dar mă voi opri pentru moment aici.
În alte situații, cele mai frecvente, de altfel, perspectiva se schimbă radical și în loc de mantra “piața va rezolva” apare obsesia “drepturilor omului”, “neoconservatorismul”, “postmodernismul”, “ecologismul”, în fine, toate simulacrele socialismului reinventat. În această direcție “nomina sunt odiosa”, dar exemplele pot fi găsite cu mare ușurință.
Radicalismul libertarian se îmbină de minune cu agitația tinereții, dar nu cred că schimbările de filozofie sunt legate inextricabil de modificări hormonale. În spate se ascunde ceva mai profund decât simpla agitație specifică vârstei.
În primul rând, ceea ce poate constata oricine se uită pe viețile sfinților libertarieni este că nu prea rentează să fii libertarian. Nici măcar liberal, dar asta e deja altă poveste. Într-o cafenea, alături de câțiva prieteni, la o dezbatere fără audiență, într-o sală de seminar cu un profesor timorat, libertarianul câștigă bătălia fără probleme. Logica imbatabilă a argumentelor economice mătura orice tentativă de ripostă, iar falimentul etatist-democratic, cu o vizibilitate considerabilă astăzi, furnizează o muniție pe care nimeni nu o poate para. Și cum proiectul anarho-capitalist e unul mereu suspendat temporal, libertarianul se poate culca liniștit că a mai dat o lovitură mortală hidrei comuniste. Nimeni nu îi poate arăta că utopia lui nu funcționează, pentru că nimeni nu a avut curajul să o încerce. Și totul e atât de simplu cu presupoziții despre natura umană împrumutate de la Voltaire&co…
Însă zilele trec, iar discuțiile din cafenele și rețele nu mai aduc nicio satisfacție. Oamenii nu se schimbă și nu iau în seamă nici vorbele, nici ideile sale revoluționare. Lumea se plictisește, socialismul câștigă teren sub forme tot mai insidioase și libertarianul se trezește că nu are niciun fel de rădăcini mai solide. Succesul la public este insignifiant, perspectivele academice sumbre, iar cele financiare pe măsură. În contextul în care nu are un angajament filozofic mai profund, singura soluție o constituie reinventarea.
Problema nu stă, în mod necesar, într-un accident biografic, ci în orginile intelectuale ale doctrinei.
Fiind în mod pronunțat o ideologie modernă, libertarianismul are câteva puncte slabe inerente: o preferință de timp foarte mare a adepților, o idolatrizare a regulilor, implicit un anistorism falimentar, și o antropologie iluministă comună cu socialismul cel mai dur.
Jacob Huebert, însă, susține că libertarianul ar trebui să fie, dimpotrivă, o persoană cu o preferință de timp scăzută.
Este preferința mare de timp – nevoia de a vedea rezultate în Washington acum – cea care îi corupe pe libertarieni. Este ceea ce i-a făcut pe oameni să se agațe de politicieni care nu ne împărtășesc valorile cu adevărat. Este ceea i-a făcut pe oameni să urmeze proiecte politice care ne-ar duce într-o direcția greșită, cum ar fi voucherele școlare sau așa-zisa privatizare a asigurării sociale.
Deși recomandarea e admirabilă, din nefericire, Huebert nu oferă niciun argument pentru care lucrurile ar trebui să stea astfel. Tot ceea ce ne spune el este că, indiferent de ce se va întâmpla, libertarianul deține adevărul, iar asta e suficient, mai ales când ceilalți se află încă în peștera cunoașterii.
Spre deosebire de majoritatea oamenilor, noi putem vedea statul așa cum este. Spre deosebire de majoritatea oamenilor, noi putem înțelege ce se întâmplă cu economia. Spre deosebire de majoritatea oamenilor, noi deținem adevărul și, în multe privințe esențiale, adevărul ne-a eliberat deja.
Lăsând la o parte problema Adevărului, ideea ar fi că libertarianismul reprezintă doar o filozofie foarte parțială, reducționistă, fără o rețetă de fericire, fără o morală consistentă, alta decât legalismul drepturilor de proprietate, fără o estetică, șamd. Compatibilitatea cu atât de multe filozofii ireconciliabile e un semn de slăbiciune inerentă, după cum avea să constate, printre alții, chiar Rothbard în asocierile sale. Oamenii nu pot adera, pe termen lung, la un proiect care nu le oferă decât satisfacția unei teorii corecte a statului. Nu există suficiente legături care să le susțină comunitatea.
Fiind moderni și, pe cale de consecință, cu o preferință de timp ridicată, libertarienii vor schimbări cât mai rapide, mai ales că dețin adevărul. Cine ar putea aștepta pasiv nașterea anarhiei când deține tocmai secretul existenței? Rațional este să grăbești lucrurile în direcția dorită și asta cât mai repede cu putință. În sensul acesta, orice soluție la îndemână poate fi utilizată, de la declanșarea revoluțiilor alături de egalitariști fanatici, până la dictaturi științifice, cu credința că evoluția merită a fi dirjată din când în când.
De asemenea, spre deosebire de ideologiile concurente, precum comunismul, libertarianismului îi lipsește o teorie a istoriei. În timp ce socialiștii așteaptă inevitabilul eschaton egalitar, libertarianului îi este imposibil să se consoleze doar cu gândul că poate, cândva, eventual prin decret, de undeva din empireu, se va reuși instaurarea anarho-capitalismului. Pur și simplu, el va dori paradisul promis de teorie aici și acum. Și cum această situație este atât de improbabilă, singura soluție rămâne o reorientare strategică spre filozofii mai profitabile în ordine practică sau academică. De aici apare virajul atât de des întâlnit spre o stângă întotdeauna mai pragmatică și mai flexibilă.
Nu cred că situația libertariană este fără o ieșire onorabilă sau că rezolvarea ar constitui-o abandonarea totală a teoriei. În esență, înclin, pe urmele altor gânditori mai profunzi, spre ideea că legarea filozofiei libertății de o ancoră – morală (religioasă) în primul rând – mai solidă, intuită, de altfel, de Rothbard, reprezintă unicul drum pentru a salva lucrurile. Însă, chiar și așa, problemele radicalismului și ale anistorismului nu cred că pot fi rezolvate. Astfel că libertarianismul ajunge, în cele mai fericite cazuri, doar un capitol important din parcursul unei vieți orientate în special spre reforma sinelui și nu a societății în ansamblu, cu un ochi mereu atent la lecțiile istoriei și ale prejudecăților. În rest, nu rămân decât “proiecţiile funeste în imediat ale unor ”crezuri” depersonalizante”.
Publicat inițial pe Karamazov
Cărți pe aceleași teme în Librăria Anacronic
FOTO: Paul Williams/Flickr
