Ninel Ganea
Ultimele postari ale lui Ninel Ganea (vezi toate)
- Divizia și omul C.A. Rosetti - 4 septembrie 2018
- Cruciații modernității - 25 mai 2018
- Educația de acasă a lui Dostoievski - 18 aprilie 2018
Leslie Stephen, unul din personajele remarcabile ale perioadei victoriene, deși mai puțin cunoscut astăzi, mărturisea undeva că nu mai crede în nimic, cu excepția moralității. Din acest motiv, singurul scop al vieții sale era “să trăiască și să moară ca un gentleman, dacă este posibil”. Acum afirmațiile sale par straniu de naive, cu toate că, la vremea aceea, reprezentau o perspectivă ușor de ințeles pentru aristocrația intelectuală, care încă trăia din rezerva de moralitate acumulată cu ajutorul creștinismului.
Însă speriate de consecințele unui univers social din care Dumnezeul regulilor protestante fusese extirpat, “mințile victoriene” încercau să se comporte ca și cum nimic semnificativ nu s-ar fi întâmplat. Ideea comună mai tuturor era că moralitatea tradițională poate fi și trebuie practicată în continuare, chiar dacă fundația ei transcendentă era surpată de mult timp.
În acest sens, Gertrude Himmelfarb are perfectă dreptate când admite că victorienii au creat o religie a moralității aproape fanatică, în special ca urmare a eliberării de divinitate. Însă teza sa privește lucrurile static, ignoră dinamica socială și efectele pe termen mediu ale unor revoluții intelectuale. Mai devreme sau mai târziu, urmașii victorienilor au realizat însă că toate acele concepte nobile inculcate de trecut nu fac două parale când Dumnezeu a dispărut din peisaj, așa că tot ceea ce mai rămânea era voința de putere sau evazionismul drogurilor și al sexului. Exemplul edificator pentru argumentul meu îl reprezintă familia Huxley.
Thomas, “buldogul lui Darwin”, s-a distins în bătăliile intelectuale ale sfârșitului de secol XIX, prin care evoluționismul a căpătat respectabilitate științifică, și a strălucit în veacul următor prin nepoții săi, Aldous, Julian si Andrew. În timp ce mulți clerici, agnostici și darwiniști vedeau posibilități nebănuite de conviețuire între etica și evoluționism, Huxley era perfect conștient că morala va fi spulberată de noua revelație.
Progesul social înseamnă verificarea procesului cosmic la fiecare pas și substituirea lui cu un altul, ce poate fi numit procesul etic, al cărui scop nu este supraviețuirea celor care se întâmplă să fie mai adaptați… ci a celor mai buni din punct de vedere etic… Progresul etic al societății nu depinde de imitarea procesului cosmic și cu atât mai puțin de fuga de el, ci de combaterea lui.
“Buldogul lui Darwin” recunoștea superioritatea teologilor în fața oponenților lor prin importanța acordată realității răului. Ințelegerea lui Huxley asupra religiei era cvasi gnostică, cu o materie rea, un om iremediabil căzut și aflat la cheremul unor arhonți situați sub un Deus Absconditus, dar rafinamentele teologice nu îl preocupau foarte tare. Știa, oricum, că există mai mult adevăr în poveștile despre păcatul originar decât în basmele rousseauiste depre oamenii născuți buni și societatea care îi corupe.
Din aceste motive, Huxley și-a botezat copiii la Biserică, a scris eseuri pentru necesitatea educației religioase în școli și a pledat pentru lectura constantă a Bibliei. În aparență, fapte contradictorii. În realitate, gesturi ale unui om sfâșiat interior între adeziunea intelectuală la o teorie și atașamentul sentimental față de o ordine amenințată fatal de consecințele teoriei. Nu era teribil de dificil să sesisezi cam care vor fi repercusiunile divorțului de transcendent în etică și politică. Totuși, moralitatea practicată în aceste condiții avea un aer de operetă insuportabil, cu inevitabile acuze de ipocrizie. Victorienii se comportau ca și când Dumnezeu ar fi existat, deși erau convinși că nu există nimic dincolo de lumea aceasta. Un pozitivist notoriu în epocă, fiind întrebat de fiul său de ce dragostea ar trebui să se consume doar în interiorul unei căsătorii, l-a repezit pe acesta spunându-i să ia aminte la ce spune religia, la ce spune moralitatea, și să încerce să nu fie “o bestie”. Dar toate aceste noțiuni, care încă mai aveau sens la sfârșitul secolului XIX și puteau fi legate de o anumită tradiție cu realizări impresionante, au devenit ininteligibile pentru generațiile urmatoare.
Noel Trevenen, nepotul lui Thomas Huxley, avea să se sinucidă, în preajma primului război mondial, din cauza depresiei, o soartă pe care avea să o împărtășească și Virginia Woolf, fiica lui Leslie Stephen, doar ceva mai tarziu.
Julian Huxley, primul președinte al UNESCO, a luat-o pe urmele bunicului și a îmbrățișat evoluționismul, pe care l-a extins, văzând în selecția naturală o bază etică suficientă pentru relațiile umane. Indiferent de justețea acestui ultim demers, din perspectiva degenerării, este remarcabilă adeziunea sa la proiecte foarte îndoielnice, sub raport moral. Până în 1944, Julian a fost vicepreședinte al Societății Eugenice Britanice, iar mai târziu avea să devină președinte.
“Păturile de jos se reproduc prea repede. Prin urmare… nu trebuie să aibă un acces prea facil la asistență sau la tratament spitalicesc, ca nu cumva eliminarea ultimei verificări a selecției naturale să facă prea ușoară nașterea și supraviețuirea copiilor; șomajul îndelungat ar trebui să fie motiv de sterilizare”, scria el în 1941.
După o vizită în Uniunea Sovietică, a rămas impresionat de comunism, în special de “flavour”-ul științific pe care îl adăugaseră bolșevicii: “indiferent ce alt curs ar urma (celelalte națiuni)… nu se poate să nu învețe foarte mult din exemplul Rusiei. Mecanismul și însăși ideea de planificare pe scară largă: socializarea agriculturii… ridicarea științei și a metodei științifice la rangul meritat… noua Rusie… se află în fața altor țări.”
Ezitările morale ale bunicului nu mai aveau nicio semnificație pentru Julian, iar ceea ce ne-a rămas de la el este o versiune de totalitarism științific, în care oamenii sunt divizați în clase genetice, cu un destin sumbru pentru cei de jos. Că toate astea nu se impăcau deloc cu ideile obișnuite despre moralitate nu e în niciun fel surprinzător. În schimb, ele sunt coerente cu viziunea evoluționistă asupra lumii, singurul detaliu strident din apologia etică a lui Huxley fiind ideea de respect al individualitații umane.
Fratele său, Aldous, avea o perspectivă similară, cel puțin în privința controlului rigid al populației și societății. La rândul său, în materie morală, s-a îndepărtat pe cât i-a fost posibil de idealurile victoriene. În decadentul Berlin prehitlerist, Huxley s-a lasat inițiat în folosirea mescalinei de către celebrul satanist și agent MI6, Aleister Crowley, “the wickedest man on earth”. Ulterior, avea să scrie o pledoarie pentru astfel de experiențe, “The Doors of perception”, care avea să influențeze nu doar grupul rock “The Doors”, ci și pe Timothy Leary, alături de care a încercat să realizeze “posibilitățile unei minți eliberate de conștiință”. În această direcție, cei doi aveau să exercite o atracție specială asupra lui Allen Ginsberg și asupra unei bune părți din generația “beat”.
Chiar și experiențele mistice ale lui Aldous Huxley sunt în concordanță cu acest escapism halucinogen, deoarece presupun o divinitate impersonală și, în prelungire firească, o dispariție completă a persoanei. Consecințele unei astfel de metafizici în plan politic și moral sunt decelate de Huxley în romanul său manifest, “Insula”.
Aruncând o privire retrospectivă asupra familiei Huxley, este greu să nu observi că singurul personaj incoerent din toata povestea lor îl reprezintă bătrânul “buldog”. În mod natural, nepoții au sesizat din timp că lucrurile sunt sau vor fi iremediabil distruse de noua teorie și, din acest motiv, au renunțat complet la orice scrupule morale, teoriile lor sociale fiind doar raționalizări ale voinței de putere. Pentru ei, nici măcar aparențele de moralitate tradițională nu mai aveau vreun sens.
Publicat inițial pe Karamazov
