- Divizia și omul C.A. Rosetti - 4 septembrie 2018
- Cruciații modernității - 25 mai 2018
- Educația de acasă a lui Dostoievski - 18 aprilie 2018
Cei mai mulți dintre noi își închipuie formele de control social exclusiv prin metode polițienești. Amenințări, intimidări, bătăi, linșaj moral… în fine, tot arsenalul consacrat de istoria torturii. Sunt și metode mai politicoase de a elimina adversarii incomozi sau gălăgioși, iar exilul forțat (ostracizarea) era, pe vremuri, o formulă relativ elegantă de a scăpa de opozanți. Totuși, astăzi niciuna dintre ele nu este practicată. Izolarea nu ar avea nicio raționalitate într-o lume globalizată, ca să nu mai amintim cât de respingător de învechită s-ar dovedi pentru progresivism. În același timp, aparențele liberale trebuie menținute la vedere, așa că nici mijloacele violente nu pot fi exercitate decât în cazuri extreme. Toleranța de fațadă trebuie să predomine. Cu toate astea, din perspectiva establishmentului, este nevoie de o soluție la problema opozanților. Și, la fel de important, tehnica de control trebuie menținută cât mai discret cu putință pentru a da oamenilor senzația de libertate. Nu în ultimul rând, pentru a fi cât mai eficientă, e musai ca ea să fie înrădăcinată în ceva fundamental firii (căzute a) omului.
Din acest punct de vedere, nimic nu îi este modernului mai drag decat confortul; ori tocmai prin acest confort fizic sau intelectual sunt lustruite de minune lanțurile nevăzute.
Considerațiile de mai sus mi-au fost prilejuite de începerea anului școlar și de lamentațiile de pe margine ale părinților. În bună măsură justificate, ele își pierd din rezonanță dacă ne gândim la falimentul deja manifest al educației controlate de stat, la atributele concentraționar-ideologice ale sistemului și la alternativele viabile, încă disponibile legal pe piață, cum ar fi homeschoolingul, posibil prin artificii tehnice, dar totuși ușor de pus în practică.
Astfel, deși opțiuni există (pe langă școala de acasă, mai pot fi amintite câteva școli confesionale, dar și învățământul la distanță), puțini sunt cei care le accesează și, culmea, nu răspândirea informației reprezintă problema principală. Dependența de confort material și o idee schimonosită (iluministă) despre natura umană sunt, înclin să cred, cauzele fundamentale. Părinții sunt suficient de comozi pentru a nu încerca soluții “extravagante”, pe fondul dorinței de a integra copiii cât mai bine într-o societate (bolnavă). Se speră că acumularea de resurse financiare va compensa absențele din familie și va pune pe tavă, la finalul unui ciclu de acumulări, o educație impecabilă, adică una care să genereze fonduri și prestigiu social.
Dacă dobândim copil nu ne sârguim să îl facem bun, ci să-i luăm nevastă bogată. Nu să-l facem cu bune deprinderi, ci să-l facem bogat. Dacă ne apucăm de oarecare îndeletnicire, nu cautăm una care să ne ferească de păcate, ci ca să ne aducă mare câștig. Și toate se fac pentru bani. Pentru aceea se strică toate, că suntem robiți patimii acesteia [de înavuțire].
scria Sf. Ioan Gură de Aur.
După cum se vede, problema e veche de când lumea, doar că, în timpurile mai recente, răul s-a dinamizat ca urmare a unei mutații filozofice. Dacă până în modernitate, era oarecum general recunoscut că virtuțile și confortul nu fac casă bună, în prezent a devenit “de rigueur” să afirmi nu doar insignifianța virtuților, cât mai ales importanța vitală a confortului pentru o viață bună (înțeleasă tautologic ca o viață plină de confort).
Economistul liberal Enrico Colombatto povestea, mai demult, în cadrul unei conferințe publice susținute în România, despre felul în care răsfățul guvernului tindea să-i înmoaie opiniile. O mașină cu șofer în fiecare dimineață, prânzuri decontate, o secretară tânără și mereu zâmbitoare, făceau minuni în a-i modifica impresiile mai radicale despre rolul statului în economie. Sau măcar în a păstra o tăcere demnă. De altfel, cam asta e, în bună măsură, istoria oricărei mișcări liberale de la noi sau de aiurea din ultimii 50 de ani.
Acestea fiind presupozițiile unanim acceptate, în practică se poate observa cu ușurință cum dependența de confort nu se reduce doar la cazul școlii, ci este ubicuă. (De pildă, recent, cineva foarte apropiat mi se laudă cu investiția făcută de o biserică ortodoxă într-un rând de bănci, pe model catolic-protestant. “E mai comod, lumea stă mai bine și e mai ordonat”.) Cine poate ieși din zona de confort, nu doar fizic, ci și intelectual, pentru că așa cum învață unii mai sporiți există și o crucificare a minții, reușește să fie cu adevărat liber și relativ imun la control. Pentru ceilalți, există întotdeauna ersatzurile mereu disponibile și justificările de-a gata pentru orice fel de compromis.
Articol publicat pe Karamazov pe 16 septembrie 2014
