Bunătatea, la lucru prin oameni pentru oameni. La praznicul Sfântului Ierarh Nicolae

Larisa Ispas

Larisa ISPAS, economist, manager de proiect, consultant fonduri europene, cu specializare în domeniile cultural și social. A studiat filozofia din pasiune. Contabil șef la Institutul de Istorie a Religiilor din cadrul Academiei Române. Colaborează cu ONG-uri și instituții publice și private în domeniul accesării fondurilor europene.

Astăzi îl prăznuim pe unul dintre cei mai cunoscuți și îndrăgiți sfinți ai lumii creștine, pe Sfântul Ierarh Nectarie, episcopul cetății Mira, grabnic ajutătorul și mult milostivul, cel ce cu cuvântul și mai ales cu fapta, a răspândit în jurul său și apoi, prin tradiție, până în contemporaneitate, chipul dragostei lui Dumnezeu pentru făptura Sa.

Copiii îl îndrăgesc pe Sfâtul Nicolae pentru prilejul de a li se aduce daruri, așa cum sfântul, în bunătatea sa, n-a pregetat să le ofere odinioară copiilor aflați în nevoi, cei maturi îl respectă pentru intransigența sa, să nu uităm chipul exemplar în care sfântul n-a ezitat să-l rușineze pe Arie, ereticul, în plin sinod ecumenic (Sinodul I, Niceea, 325), așa după cum bunii noștri îl recunosc drept toiag al bătrîneților și mijlocitor al trecerii în lumea celor drepți.

Pentru că viața și minunile săvîrșite de Sfântul Nicolae sunt bine cunoscute, ne-am gândit că ar fi nimerit ca astăzi, la ceas de prăznuire, s-ar nimeri poate să adâncim bogatul sens al uneia dintre cele mai frumoase virtuți creștine, anume bunătatea, virtute pe care sfântul Nicolae a practicat-o ceas de ceas, clipă de clipă, virtute care l-a înfățișat Mântuitorului, alături ce toți ceilalți sfinți ai bisericii.

Mijlocitorul acestui demers este sociologul Ernest BERNEA (1905 -1990), personalitate a școlii etnografice și sociologice românești, membru al echipelor monografice înființate de Dimitrie Gusti, conferențiar universitar, cercetător. Autor al unui mare număr de studii și articole, Ernest Bernea a fost puțin publicat, asupra operei sale apăsând din greu anatema credințelor sale politice de dreapta. Între anii 1939 și 1962 a trecut prin lagăre și închisori, a suferit umilința domiciliului forțat, după care, lăsat în libertate supravegheată, a încercat fără răgaz să-și publice rezultatul cercetărilor de teren și prețioasele studii de sinteză. Puținele scrieri publicate au fost marcate de cenzură și de autocenzură.

Îndemn la simplitate reia un text publicat în 1941. Este o culegere de mici reflecții pe teme morale și filozofice, rod al anilor de meditație în singurătate și recluziune. Pentru cititorul de astăzi, aceste însemnări deschid o fereastră către un mod de gândire a cărei puritate este în mare parte pierdută.

Din acestă culegere de texte, redăm aici capitolul

Despre Bunătate

„A fi bun este în firea omenească; bunătatea nu este dincolo de noi, ci în noi ca ființă spirituală, este odată cu omul faptură a lui Dumnezeu. Omul o poate pierde sau câștiga, adică se poate înrăi sau deveni mereu mai bun; omul poate pierde sau câștiga, după calea pe care umblă.

Bunătatea nu poate veni din nimic și nici din întunericul făpturii noastre căzute. Bunătatea este expresia ființei renăscute, a prezenței duhului viu în noi, semn al originii noastre nepământene.

Întrucât omul este al lui Dumnezeu, întru atât are în sine bunătatea. Dumnezeu viu în sufletele noastre îndreptățește și face posibilă bunătatea. Omul cunoaște această stare interioară numai mergând pe căile adevărului. Prin bunătate, omul este mai om și culege urma pașilor lui Iisus.

Bunătatea nu poate fi aparentă, adică nu poate ființa în anumite gesturi ale noastre. Bunătatea nu poate fi o stare a omului politic, a omului social, ci a omului duh. Viața noastră obștească are multă ornamentație; trăim prea mult prin “gesturi” și mai puțin prin atitudini interioare. Dacă mâna noastră nu este legată de inimă, atunci orice sens, orice conținut dispare; așa e și cu bunătatea; în locul ei se așează ipocrizia. Cineva poate respecta legea și faptul după cerințele ei, aceasta însă nu dovedește întotdeauna că este bun.

Bunătatea este rodul duhului; izvoarele ei sunt în adâncimile ființei noastre spirituale. De aici pornește sensul ei, de aci își capătă tăria ca stare interioară omenească. Omul bun este acela care se situează în centrul vieții și al lucrurilor, acela care îl cunoaște pe Dumnezeu. Așezat și îndrumat firesc, omul simte în el izvoare de bogăție și frumusețe nețărmurită. Orizontul său de viață are linia depărtărilor în cercul de lumină și rod al cerului.

Cum se înfățișează bunătatea? Cum o simțim acei dintre noi care o trăim sau o simțim în semenul nostru? Bunătatea este o stare morală complexă, alcătuită din împletirea a mai multe sentimente. În felul ei de a se arăta, bunătatea apare în primul rând ca o bogăție, ca o plinătate. Omul bun este întreg, este plin. Bunătatea vine ca un val care inundă ființa noastră, ca un prisos de omenie. Ce face ca omul prin ea să aibă un cuprins atât de mare?

La temelia bunătății stă dragostea; ea are un izvor în dragoste. Centrul de radiere, sâmburele de creștere este dragostea. Nu poate fi cineva bun fără dragoste, pentru că ea este izvorul tuturor creațiilor și puterea întregii existențe.

Plinătatea pe care o găsim în bunătate vine în primul rând din dragoste. Dragostea ne dă putința să trăim dincolo de noi, să trăim în altul sau altceva, să cuprindem totul. Dragostea ne dă putința să pătrundem adâncimi și taine care altcum ne-ar rămâne pe veci închise. Răul este alungat, este topit prin forța sa pozitivă. Bunătatea vine cu dragostea și trăirea în duh. Bunătatea creată din focul dragostei îmbracă tot ce atinge cu o lumină odihnitoare.

Cu toate acestea, bunătatea nu se confundă cu dragostea. În această stare sunt cuprinse și alte elemente. Bunătatea încheagă, într-un mănunchi, dragostea, blândețea, mila și mângâierea; toate sunt topite aci și alcătuiesc o stare morală unitară.

În bunătate găsim blândețea. Omul bun este blând, adică are sufletul catifelat. Cine se apropie de un om blând simte o plăcută senzație de căldură și mângâiere, simte o putere binefăcătoare. Blândețea este o completare firească a dragostei și rod al acesteia. Mai puțin activă decât dragostea, blândețea, în calmul ei, nu este lipsită de putere creatoare, ci dimpotrivă. Într-o lume de potrivnicie, blândețea vine ca un întăritor, ca o înseninare, lacrimă luminată.

Bunătatea, izvorând din dragoste și trecând prin blândețe, se împlinește în milă și mângâiere. Mila înseamnă suferință la suferință, la suferința altuia. Mângâierea este acea stare lăuntrică legată de setea de mai bine în înțelesul luptei pentru alungarea răului și a durerii, luptă fără frângere și fără asprime. Mângâierea este o stare creatoare de bine, peste întunericul care inundă. Mângâierea este un leac al cărui izvor stă în sufletul nostru și prin care se săvârșește un act exterior de binefacere.

Mângâierea este prezentă în bunătate, o alcătuiește parțial. Omul bun simte permanent nevoia de a înlătura durerea care seacă sufletul și mădularele omului, de a-i curăța ființa de poveri, de a-l face să cunoască bucuria luminii. Omul bun cunoaște și trăiește o stare de permanentă sete de îmbogățire și înfrumusețare a mediului în care a fost sortit să-și poarte pașii vieții sale.

Viața este așa cum o cunoaștem cu toții: plină de întorsături, de contradicții, de apăsări și asperități. Viața ne face să sângerăm pentru că este colțuroasă și cu drumuri întoarse. Acela care trăiește bunătatea, care simte vibrația și căldura ei, are darul de a îndruma și de a împăca contradicțiile, are darul de a rotunji și ușura durerile. Omul bun nu numai că nu le aduce la viață, dar firea lui este făcută să le înlăture. Omul bun modelează viața după frumusețea ce a pus-o mâna lui Dumnezeu în inima ființei sale. Prin dragostea sa, prin blândețea, mila și mângâierea cu care este împodobit, acest om, atât de rar printre noi, face să crească în preajma sa numai bucurie și îndemn.

Cel ce simte frumusețea și binefacerile bunătății trebuie să o aibă în oarecare măsură și, în momentele sale de reculegere, nu poate să nu o dorească crescută.

Bunătatea, în sinteza ei ca stare morală unitară, este plinătate, este depășire. Aceasta se referă la omenia pe care o cuprinde și o exprimă. Bunătatea este o floare, este o esență a vieții morale și semn că suntem rupți dintr-o lume nepământeană. Bogăția aceasta de viață interioară se răsfrânge firesc, ca un rod copt, în afară. De aceea bunătatea este un centru luminos de raze. Omul bun răspândește în preajma sa o atmosferă de bucurie și îndemn, o atmosferă de pace.

Omul bun, așa cum l-a lăsat Dumnezeu, închide în el frumuseți nebănuite. Numai să le știe lucra până ce urâtul nu-l îneacă.”

Ernest BERNEA, Îndemn la simplitate, Editura Vremea, București, 2006, pag 87-90

FOTO: stavropoleos.ro

Top