Anacronic
Ultimele postari ale lui Anacronic (vezi toate)
- Ideile au consecințe. Introducere - 22 februarie 2021
- Anacronic pentru copii – o pledoarie pentru clasic și cultivarea virtuților - 12 august 2020
- Robotul, mutantul și artistul - 27 iulie 2020
Într-o modernitate care, prin școala publică și media mainstream, ne subminează zi de zi bunul simț inducându-ne ideea evoluției permanente, în care copiii sunt mai deștepți decât părinții, în care ceea ce se transmite prin familie este anacronic, în care closetul din fundul curții este măsura civilizației, în care roșiile sunt aspectuoase, egale și fără gust, în care evul mediu este întunecat, iar mizeria și degradarea din jurul nostru luminoase, încercăm să recuperăm niște adevăruri și să conservăm niște reflexe din ce în ce mai amenințate de atleții evoluției, revoluției și progresului permanente. Nu întâmplător, sistemul public de educație, media mainstream și comunitatea științifică devin din ce în ce mai mult niște cluburi închise pe criterii ideologice în numele, cum altfel, diversității, toleranței și multiculturalismului. O gardă care își apără cu agresivitate speculațiile și mistificările.
Suntem bucuroși să vă anunțăm lansarea Editurii Anacronic. Primul titlu este Procesul lui Darwin, de Phillip E. Johnson, un instrumentar serios, echilibrat și convingător în dezbaterea despre evoluție. De la biologie la filosofie, de la logică la propagandă, de la știință la pseudo-stiință, lucrarea lui Johnson este, dupa cum spunea geneticianul medical Michael Denton, autor al Evolution, a Theory in Crisis, “fără îndoială, cea mai bună critică a darwinismului pe care am citit-o vreodată. Profesorul Johnson combină cunoașterea temeinică a biologiei cu logica incisivă a unui expert juridic de top într-un atac strălucit și devastator asupra întregului edificiu al credinței darwiniste.”
Abordarea profesorului Johnson este una avocățească, în care logica este bisturiul. Și ce bisturiu… O recomandăm puternic preoților, dascălilor, studenților, părinților și tuturor celor care simt nevoia unei argumentații solide privind așa-zisa evoluție. Pe scurt, nu există dovezi că ne tragem din maimuță sau din supa prebiotică. N-ar fi rău, totuși, să nu ne îndreptăm într-acolo.
O găsiți pe magazin.anacronic.ro și la Librăria Sophia.
Eliberați-vă un raft în bibliotecă pentru o serie de titluri alese și îngrijite contrar epocii plasticului, a vitezei și a cantității în care trăim.
Vă mulțumim că ne sunteți alături!
UPDATE – Câteva paragrafe din carte:
Teoria darwinistă apărată de niște reguli ale argumentării ce par destinate să facă imposibilă orice discuție despre veridicitatea teoriei evoluției
“Eu nu abordez disputa dintre creaţie şi evoluţie ca om de ştiinţă, ci ca profesor de drept, ceea ce înseamnă, între altele, că ştiu câte ceva despre cum se folosesc cuvintele în argumentări.
Ceea ce mi-a atras atenţia mai întâi în această chestiune a fost modul în care păreau a fi alcătuite regulile argumentării pentru a face imposibilă orice discuţie cu privire la veridicitatea celor ce ni se spun despre evoluţie. De exemplu, regula Academiei care interzice argumentarea negativă elimină automat posibilitatea ca ştiinţa să nu fi descoperit cum s-au putut dezvolta organismele complexe. Oricât de greşit ar fi răspunsul actual, el este tot ce avem până apare altul mai bun. E ca şi cum unui acuzat nu i s-ar permite să prezinte un alibi într-un proces penal decât dacă ar putea indica şi cine a comis crima.
Al doilea aspect care mi-a atras atenţia a fost că tocmai cei ce insistă asupra păstrării separaţiei dintre religie şi ştiinţă sunt cei mai dornici să folosească ştiinţa ca fundament al verdictelor lor cu privire la religie. Literatura darwinistă este plină de concluzii antiteiste, cum ar fi că universul nu a fost proiectat şi nu are niciun scop, iar oamenii sunt produsul unor procese naturale oarbe cărora nu le pasă de noi. În plus, aceste declaraţii nu sunt prezentate ca opinii personale, ci ca implicaţii logice ale ştiinţei evolutive.
Un alt factor care face ca ştiinţa evolutivă să semene foarte mult cu religia este zelul evident al darwiniştilor de a evangheliza lumea, insistând ca chiar şi cei ce nu sunt oameni de ştiinţă să accepte adevărul teoriei lor ca pe o obligaţie morală. Richard Dawkins, zoolog la Oxford şi una dintre cele mai influente figuri ale ştiinţei evolutive, vorbeşte fără nicio reținere despre latura religioasă a darwinismului. Cartea sa din 1986, Ceasornicarul orb, este, la un anumit nivel, despre biologie, dar la un alt nivel, mai profund, este o pledoarie ferventă pentru ateism. Potrivit lui, «Darwin […] a fost cel care a dat ateilor șansa de a se împlini intelectual».”
Tautologia darwinistă: organismele care produc cei mai mulţi urmaşi sunt cele care produc cei mai mulţi urmaşi
“Marele filosof al ştiinţei Karl Popper a scris la un moment dat că darwinismul nu este cu adevărat o teorie ştiinţifică, întrucât selecţia naturală este o explicaţie bună la toate, care poate justifica orice, neexplicând, din acest motiv, nimic. Popper s-a delimitat de această poziţie, deşi avea destule motive pentru a o adopta, după ce a fost asediat de protestele indignate ale darwiniştilor. După cum a scris în propria-i apărare, citându-i pe Fisher, Haldane, Simpson «şi alţii»: «chiar și unii dintre cei mai mari darwinişti contemporani formulează teoria în aşa fel, încât se ajunge la tautologia că acele organisme care lasă cei mai mulţi urmaşi lasă cei mai mulţi urmaşi». Unul dintre acei «alții» era C.H. Waddington, a cărui încercare de a înţelege chestiunea merită să fie păstrată pentru posteritate:
Contribuţia majoră a lui Darwin a fost, desigur, sugestia că evoluţia poate fi explicată prin selecţia naturală a variaţiilor întâmplătoare. Selecţia naturală, considerată la început o ipoteză ce are nevoie de confirmare experimentală şi observaţională, se dovedeşte, la o privire mai atentă, a fi o tautologie, o declaraţie a unei relaţii inevitabile, dar nerecunoscute anterior. Ea afirmă că cei mai adaptaţi indivizi dintr-o populaţie (definiţi ca cei ce produc cei mai mulţi urmaşi) vor produce cei mai mulţi urmaşi. Acest lucru nu reduce, în niciun fel, măreţia realizării lui Darwin; biologii au putut conștientiza puterea enormă a principiului ca armă de explicaţie numai după ce acesta a fost clar formulat.
Aceasta nu a fost o declaraţie pripită, ci un raţionament chibzuit, publicat într-o lucrare prezentată la marea convocare din 1959 de la Universitatea din Chicago, care sărbătorea un centenar de la publicarea Originii Speciilor. Se pară că niciuna dintre distinsele somități prezente nu i-a spus lui Waddington că o tautologie nu explică nimic. Atunci când doresc să ştiu cum un peşte devine om, nu sunt iluminat de declaraţia că organismele care produc cei mai mulţi urmaşi sunt cele care produc cei mai mulţi urmaşi.”
Fosilele: în realitate, cea mai mare lovitură dată darwinismului; în percepția publică, argument in sprijinul “evoluției”
“În general, se presupune astăzi că existenţa rămăşiţelor fosile ale numeroaselor specii dispărute implică în mod necesar evoluţia, iar cei mai mulţi oameni nu știu că cei mai formidabili opozanţi ai lui Darwin nu au fost clericii, ci experţii în fosile. La începutul secolului al XIX-lea, teoria geologică dominantă era «catastrofismul», susţinut de marele savant francez Cuvier, părintele paleontologiei. Cuvier credea că datele geologice demonstrau un tipar de evenimente catastrofale, asociate cu extincţii în masă, urmate de perioade de creaţie, în care noile forme de viaţă au apărut fără nicio urmă de dezvoltare evolutivă.
În vremea lui Darwin, catastrofismul lui Cuvier a fost înlocuit cu geologia uniformistă susţinută de mai vechiul prieten al lui Darwin, Charles Lyell, care explica trăsăturile naturale spectaculoase ca fiind rezultatul acţiunii lente, pe perioade imense de timp, a forţelor de zi cu zi, și nu al unor cataclisme bruşte. Retrospectiv, o teorie evolutivă de tip darwinian pare aproape o extensie inevitabilă a logicii lui Lyell, însă Lyell însuși accepta cu mare greutate evoluţia biologică, la fel ca multe alte persoane familiarizate cu dovezile.
S-a observat că fiecare dintre diviziunile lumii biologice (regnuri, încrengături, clase, ordine) se conformează unui plan structural fundamental, cu foarte puţine tipuri intermediare. Unde erau legăturile dintre aceste grupuri discontinue? Absenţa intermediarilor tranziţionali îl tulbura chiar şi pe susţinătorul loial al lui Darwin, T.H. Huxley, care l-a avertizat pe acesta în repetate rânduri, în privat, că o teorie consecventă cu evidenţa ar trebui să permită unele salturi mari. Darwin a pus el însuşi întrebarea:
[…] dacă speciile descind din alte specii prin gradaţii fine, de ce nu întâlnim pretutindeni nenumărate forme de trecere? De ce nu este întreaga natură în stare de confuzie, ci speciile există bine definite, așa cum le vedem?
Dar nu ascund faptul că n-aș fi bănuit niciodată cât de sărace sunt urmele, chiar în secțiunile geologice cel mai bine păstrate, dacă lipsa nenumăratelor verigi de tranziție între speciile care au trăit la începutul și sfârșitul fiecărei formațiuni nu ar fi constituit un argument atât de puternic împotriva teoriei mele.
Ideologia darwinistă, scop: Viziunea naturală despre lume trebuie menținută cu orice preț, “Știința” este sursa oricărei cunoașteri importante.
“Naturalismul nu este ceva cu care darwiniştii îşi pot permite să fie ezitanţi, deoarece întreaga lor ştiinţă se bazează pe el. După cum am văzut, nu există dovezi care să confirme că evoluţia darwinistă poate produce sau a produs inovaţii biologice importante. Darwiniştii ştiu că mecanismul mutaţie-selecţie poate produce aripi, ochi şi creiere nu pentru că mecanismul poate fi observat făcând aşa ceva, ci pentru că filosofia lor călăuzitoare îi asigură că nu există o altă putere care să îndeplinească sarcina. Absența oricărui Creator este, prin urmare, punctul de plecare esenţial pentru darwinism. Primele două elemente ale definiţiei judecătorului Overton exprimă angajamentul ştiinţei faţă de naturalism. Celelalte trei statuează angajamentul științei faţă de empirism. Un bun empirist va insista asupra întemeierii concluziilor pe baza observaţiei sau a experimentului, fiind gata să ignore şi cele mai preţuite doctrine dacă nu se potrivesc evidenţelor. Naturalismul şi empirismul sunt adesea considerate, în mod eronat, a fi aproape acelaşi lucru, însă nu sunt. În cazul darwinismului, aceste două principii fundamentale ale ştiinţei se află în conflict. Conflictul apare deoarece creaţia prin evoluţie darwinistă este la fel de observabilă precum creaţia supranaturală înfăptuită de Dumnezeu. Selecţia naturală există, fără îndoială, însă nu există dovezi că aceasta poate realiza actele creative pe care darwinismul i le atribuie. Datele fosile, în general, arată că, dacă a avut loc vreo «evoluţie», aceasta nu a constat în procesul de schimbare graduală a genealogiilor continue pe care îl sugerează darwinismul. Ca explicaţie a modificărilor în rândul populaţiilor, darwinismul este o doctrină empirică. Ca explicaţie a modului în care au luat ființă organismele complexe, este filosofie pură.
Dacă empirismul ar fi fost valoarea principală în joc, darwinismul s-ar fi limitat de mult la microevoluţie și n-ar fi avut nicio implicaţie teologică sau filosofică. O asemenea limitare nu ar însemna acceptarea creaţionismului, nici măcar în cea mai relaxată definire a termenului, dar ar sugera că, după 1859, comunitatea ştiinţifică s-a lăsat purtată de entuziasm, crezând că demonstrase o întreagă poveste a creaţiei când, de fapt, bifase numai câteva detalii minore. Dacă darwiniştii ar accepta primatul empirismului, ar putea să spere că vor găsi, în cele din urmă, o explicaţie naturalistă pentru tot, însă, pentru moment, ar trebui să admită că au făcut o mare greşeală.
Această recunoaștere nu s-a produs încă deoarece empirismul nu este principala valoare pusă în joc. Menţinerea viziunii naturale despre lume şi, cu ea, a prestigiului «ştiinţei» ca sursă a oricărei cunoaşteri importante are prioritate. Fără darwinism, naturalismul ştiinţific nu ar mai avea o poveste a creaţiei. O retragere într-o problemă de o asemenea importanţă ar fi catastrofală pentru stabilimentul darwinist și ar deschide calea profeţilor mincinoşi şi şarlatanilor (aşa cum îi văd naturaliştii), care ar încerca să umple golul lăsat. Pentru a preveni o astfel de catastrofă, apărătorii naturalismului trebuie să aplice științei reguli de procedură care să excludă punctele de vedere diferite. Odată realizat acest lucru, următorul pas critic este tratarea «ştiinţei» ca fiind echivalentă cu adevărul și a nonştiinţei ca fiind echivalentă cu fantezia. Concluziile ştiinţei ar putea fi prezentate atunci, în mod înşelător, ca argumente descalificante, când de fapt nu se califică pentru a fi luate în considerare. Cât timp naturaliştii ştiinţifici fac regulile, criticii care cer dovezi pozitive în sprijinul darwinismului nu trebuie luaţi în serios. Ei nu înţeleg «cum funcţionează ştiinţa».
[…] Atunci când apare o nouă paradigmă, ea face mai mult decât să explice anomaliile: ea reorientează perspectiva ştiinţifică atât de puternic, încât fostele anomalii ar putea să nu mai pară simple realităţi, ci tautologii efective, declaraţii referitoare la situaţii care pur și simplu nu ar fi putut fi altfel. De aceea, nu este atât de neobişnuit că savanţi distinşi au ridicat în slăvi teoria lui Darwin, în forma sa de tautologie profundă, sau au declarat-o afirmaţie axiomatică ce nu are nevoie de confirmare empirică. Teoria le pare a fi o tautologie sau o inevitabilitate logică: ea descrie o situaţie care nu ar fi putut fi altfel. Din această perspectivă, dovada «care să o infirme» este profund neinteresantă.
Kuhn a descris dovezi experimentale care arătau că oamenii au, în general, tendinţa de a vedea ceea ce au fost învăţaţi să vadă şi nu reuşesc să vadă ceea ce ştiu că n-ar trebui să fie acolo. Nu fac excepţie nici cei mai buni savanţi; dimpotrivă, deoarece depind de inferenţe şi de observaţii dificil de făcut, sunt în mod special înclinaţi către percepţii greşite influenţate de paradigmă.
Kuhn a enumerat exemple ale unor fenomene cereşti vizibile care nu «s-au văzut» până când noua paradigmă astronomică a lui Copernic nu le-a legitimat existenţa. Dacă Kuhn ar fi ales biologia evolutivă ca studiu de caz, ar fi riscat să fie denunţat drept creaţionist. Aşa cum am văzut în capitolul 4, modelul omniprezent de stază din datele fosile a fost multă vreme nerecunoscut deoarece darwiniștii nu l-au considerat demn de a fi pus pe hârtie.
Nu ne putem aștepta ca problema ochelarilor de cal să dispară pe măsură ce ştiinţa devine din ce în ce mai sofisticată. Dimpotrivă, cum alocarea de fonduri importante este din ce în ce mai mult introdusă sub control guvernamental centralizat, cercetătorilor nu le rămâne decât să se concentreze asupra agendei trasate de paradigmă.
O paradigmă nouă nu doar propune răspunsuri diferite la întrebările savanţilor sau explică realitatea în mod diferit; ea sugerează întrebări cu totul diferite şi posibilităţi factuale diferite. Din acest motiv, paradigmele opuse sunt, într-o oarecare măsură, «incomensurabile», în sensul că aderenţii lor au dificultăţi în a comunica inteligibil unii cu ceilalţi. Percepția lui Kuhn în această privinţă este în mod special adevărată atunci când paradigma nu este o teorie ştiinţifică anume, ci o viziune filosofică amplă.
Pentru a menţiona un exemplu din propria experienţă, nu are niciun rost să implici un naturalist ştiinţific într-o discuţie pe tema veridicităţii teoriei neodarwiniste. Replica va fi, probabil, că neodarwinismul este cea mai bună explicaţie ştiinţifică pe care o avem, ceea ce înseamnă că reprezintă cea mai bună estimare a adevărului. […] Evoluţia naturală este singura explicaţie imaginabilă a vieţii, iar existența vieţii este dovada adevărului ei.
Este uşor de înţeles de ce naturalismul ştiinţific este o filosofie atractivă pentru oamenii de știință. El oferă ştiinţei un monopol asupra producerii de cunoaștere, asigurându-i pe savanţi că nicio întrebare importantă nu este în principiu deasupra investigaţiei științifice.
Totuşi, întrebarea importantă este dacă acest punct de vedere filosofic este doar o prejudecată profesională sau dacă este o manieră obiectiv validă de a înţelege lumea. Aceasta este adevărata problemă, dincolo de efortul de a face din evoluţia naturală un fel de dogmă fundamentală a societăţii la care toată lumea trebuie să adere.
[…] Cetăţenii trebuie să înveţe să privească ştiinţa ca pe singura sursă credibilă de cunoaştere şi ca pe singura putere capabilă de a îmbunătăţi (sau chiar de a prezerva) condiţia umană. Acest lucru implică, după cum vom vedea, un program de îndoctrinare în numele educaţiei publice.
