Mitologii ştiinţifice

Ninel Ganea

Ninel Ganea

Membru asociat al Institului Ludwig von Mises România, a studiat filozofia la Universitatea Bucureşti şi ştiintele politice la SNSPA. Fost jurnalist, el a scris în ultimii ani pentru portalul Karamazov (www.karamazov.ro), iar in prezent lucrează într-o firmă de comunicare şi relaţii publice.
Ninel Ganea

Ultimele postari ale lui Ninel Ganea (vezi toate)

Conform imaginii stereotipe, teribil de răspândită astăzi şi, în general, falsă, Ştiinţa este reprezentată de un grup de oameni inteligenţi şi dezinteresaţi, înarmaţi cu briciul lui Occam într-o mână şi lampa lui Diogene în cealaltă, aflaţi în căutarea Adevărului. Nimic nu poate rezista curiozităţii şi minţii lor superînzestrate. Dacă nu au rezolvat încă toate problemele decisive, e doar o chestiune de timp până ne vor oferi pe tavă experienţa mileniului scientist. Trebuie doar să avem puţintică răbdare.

Peter Atkins, profesor de chimie fizică la Universitatea din Oxford, e foarte relevant pentru acest curent ideologic. În opinia sa, oamenii de ştiinţă sunt “apogeul cunoaşterii, farul călăuzitor al raţionalităţii, mostre de onestitate intelectuală”. Şi cine oare l-ar putea contrazice? Mai ales când Atkins plusează şi afirmă că ştiinţa ar putea să se ocupe în viitor de fiecare aspect al existenţei umane, de la artă şi literatură, până la politică.

Până la acel moment, cât mai îndepărtat, sperăm, un simplu survol asupra câtorva subiecte mai delicate din istoria recentă a ştiinţei dezvăluie o imagine total diferită de ceea ce proiectează arhanghelii pozitivismului.

Departe de a practica testarea empirică, neutralitatea axiologică şi folosirea briciului nominalist, oamenii de ştiinţă lansează ipoteze extravagante, sugestii halucinante şi explicaţii ridicole. Semnificativ este că foarte multe dintre aceste simptome apar atunci când oamenii de ştiinţă sunt confruntaţi cu natura deloc întâmplătoare a universului în toto sau chestiuni particulare precum natura ADN.

Problema iniţială a fost rezumată admirabil de Sir Fred Hoyle, un astrofizician şi ateu suficient de respectabil încât să nu fie bănuit de vreo simpatie creaţionistă: “the universe looks like a put-up job”. Cu alte cuvinte, şansele ca viaţa pe pământ să fi apărut spontan sunt/erau infintezimale, de 1040,000 , mai precis, conform calculelor lui Hoyle. Pentru cei care nu au chef să-şi bată capul cu numărătorile exacte, astrofizicianul britanic a oferit o metaforă mai sugestivă. Să presupunem, ne spune el, că o tornadă ar trece printr-un hangar, iar la ieşire, din materialele găsite înăuntru, ar ieşi un Boeing 747. Cam la fel de probabilă este apariţia vieţii pe pământ fără o cauză externă. Aflat în acest moment al investigaţiilor, unde Ştiinţa nu mai poate propune foarte multe variante verificabile, te-ai aştepta să se aştearnă măcar o simplă tăcere, conform adagiului wittgensteinian “despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă”. Asta deşi problema e stingheritoare pentru orice ateu consecvent. Însă Sir Fred Hoyle a trecut rapid la suspectul de serviciu: extratereştrii.

Potrivit astrofizicianului britanic, civilizaţii mai avansate decât a noastră au “însămânţat” pământul cu elementele necesare vieţii. Teoria această poartă încântătorul nume de “panspermie” şi a fost îmbrăţişată, printre alţii, de laureatul Nobel Francis Crick, un ateu la fel de îndârjit. Ca şi Hoyle, Crick a fost descumpănit de aceeaşi problemă. “Un om onest, echipat cu toată cunoaşterea disponibilă până astăzi, nu poate într-un anumit sens să afirme decât că originea vieţii pare în acest moment să fie aproape un miracol, într-atât de multe sunt condiţiile care ar fi trebuit să fie satisfăcute pentru ca lucrurile să pornească”, declară laureatul Nobel. Continuarea explicaţiei nu se mai bazează pe nicio investigaţie elaborată şi nici pe cunoaşterea disponibilă. În opinia lui Crick, extratereştrii şi-au depus seminţele vitale pe pământ, cu milioane de ani în urmă, iar rezulatele le vedem acum. Că nu e ştiinţă, că nu e testabil, că nu rezolvă nicio problemă (cum au apărut marţienii?), nici nu prea contează. Important e să nu punem indivizii pe piste greşite.

Un om de ştiinţă care nu s-a lăsat mult intimidat de problemele care îi frământau pe Francis Crick sau Fred Hoyle este Richard Dawkins, vedeta incontestabilă a ateismului contemporan. Pentru el, evoluţionismul oferă o explicaţie suficientă şi necesară pentru dezvoltarea vieţii pe pământ, iar cine face greşeala să aibă altă opinie este “ignorant, prost sau nebun”. În acest sens, Dawkins nu s-a sfiit să-i lipească eticheta senilităţii vechiului său prieten, filozoful Anthony Flew care, încurajat de cercetările recente privind natura ADN, a părăsit militantismul ateu şi a trecut în tabăra creaţionistă.

Dar, cu toată această ideologie empiristă în spate, Dawkins nu exclude varianta unor civilizaţii superioare: “So, I am fully prepared to believe that there are god-like beings elsewhere in the universe, but they will have evolved elsewhere in the universe, they will have started from simple beginnings, perhaps by Darwinian selection, (…) some kind of process that really does explain how you get from simplicity, which we can all understand, to complexity, which demands an explanation. So, don’t confuse god-like beings with gods”. Ce mai rămâne din ateismul lui Dawkins e greu de spus, însă ce putem spune cu siguranţă este că speculaţiile sale în domeniu nu reprezintă altceva decât un verbiaj lipsit de încărcătură testabilă. Şi trebuie tratate ca atare.

La fel cum trebuie apreciate şi speculaţiile celuilalt superstar al ştiinţei din zilele noastre, Stephen Hawking. “Creierului meu matematic, numerele singure îi sugerează că existenţa extratereştrilor este perfect raţională”, afirmă fizicianul britanic. Imaginaţiei sau creierului său matematic îi este de asemenea destul de clar că marţienii sunt un fel de nomazi ai spaţiului, călători în nave spaţiale, preferabil de evitat. Însă ceea ce nu e deloc clar este în ce ladă ar trebui să depozităm astfel de ipoteze, căci ştiinţă empirică e clar că nu sunt.

Deşi, până la urmă, nu prea contează foarte tare, câtă vreme le privim doar ca propagandă menită să îndepărteze orice suspiciune creaţionistă şi să menţină aspectul secular al Ştiinţei. Pentru că, în realitate, toate aceste supoziţii nu sunt nici măcar metafizică, ci doar variante mitologice, de o calitate literară execrabilă. Şi ele ar putea fi discutate onest, intelectual, doar câtă vreme am renunţa la criteriile nominaliste de certificare. Or, pentru Dawkins&co acest lucru ar însemna, în aparenţă, sfârşitul oricărei idei de Ştiinţă. În condiţiile date, întrebarea dacă pozitivismul (oricum, inconsecvent logic) mai reprezintă şi altceva decât o faţadă frumos aranjată, în spatele căreia au loc tot felul de alte proiecte ideologice capătă destul de mult sens.

Publicat iniţial pe Karamazov.ro

Articole similare

Top