- Divizia și omul C.A. Rosetti - 4 septembrie 2018
- Cruciații modernității - 25 mai 2018
- Educația de acasă a lui Dostoievski - 18 aprilie 2018
Cum lumea în care trăim nu este nici pe departe o grădină a paradisului, motive de nemulţumire se găsesc cu duiumul. Dacă la starea de lucruri existentă se adaugă multe aşteptări nerealiste, plus o doză consistentă de iritare revoluţionară, atunci avem o reţetă impecabilă a dezastrului. Dar, în principiu, realitatea obiectivă, bună sau proastă, nu are legătură directă cu sentimentele anarhice.
Dresaţi de manualele marxiste de istorie, încercăm să explicăm fervoarea revoluţionară prin condiţiile economice. “Oameni necăjiţi”, “luptă între clase” şi alte categorii din butoiul cu miasme al socialismului ştiinţific ţin loc de teorie. Astăzi, însă, religia democraţiei-liberale a înlocuit câteva din conceptele standard ale vulgatei comuniste, dar mecanismul explicativ a rămas neschimbat. Prea puţin accent pe antropologia omologată de istorie, nicio discuţie despre grupuri revoluţionare. Manifestanţii pro-libertate au luat locul lumpenproletariatului, iar foamea biologică a fost înlocuită de foamea de democraţie.
Hong Kongul, de pildă, domină de 20 de ani clasamentul libertăţii economice, iar într-o traducere austriacă asta înseamnă un nivel de trai bun. De asemenea, mai înseamnă şi o corupţie scăzută, deoarece, în pofida aşteptărilor intelighenţiei de pe la noi (care votează DNA), acolo unde statul e mic, corupţia abia dacă se simte. Pe scurt, se trăieşte destul de bine, iar până mai ieri oamenii erau satisfăcuţi de viaţa lor. Nu aveau participare democratică, adică accesul la posibilităţile de redistribuţie era închis, dar câtă vreme statul te lasă în pace, schimbarea de regim nu îşi prea are rostul. Sau cel puţin aşa ar trebui să stea lucrurile, dacă rămânem la explicaţiile standard. Însă aceste explicaţii ignoră majoritatea tăcută, intruziunile externe şi revoluţionarii de profesie, pentru că nimic, se presupune, nu poate opri curgerea neîmblânzită a timpului spre utopia democraţiei liberale globale.
În Hong Kong, în lupta clasică dintre prodemocraţi şi guvernul autoritar, tineretul s-a aflat de la bun început în avangardă, oferind carne de tun, simboluri şi lideri. Un astfel de lider este Joshua Wong care, la doar 17 ani, ne informează presa serioasă, a declanşat protestele. Cariera sa de revoluţionar a început în urmă cu doi ani când s-a implicat într-o campanie îndreptată împotriva unui proiect de “educaţie naţională”, iar de atunci cota sa a cunoscut o creştere continuă. Povestea vehiculată de media oficială (occidentală) reciclează clişee moderne prăfuite: un tânăr curat şi inocent concentrează în lupta sa aspiraţiile unei naţiuni. Doar că destinul acestui Gavroche asiatic a fost impulsionat de la bun început de National Democratic Institute (NDI), un ONG subsidiar National Endowment for Democracy (NED), practic o agenţie guvernamentală a SUA. Potrivit lui Allen Weinstein, o figură cheie în dezvoltarea acestui “ONG”, “NED se ocupă în prezent de lucruri pe care CIA le făcea în urmă cu 25 de ani”, adică subversiune politică şi destabilizare. Dacă aruncăm o privire mai atentă la ceilalţi lideri ai mişcărilor de stradă din Hong Kong, observăm peste tot urmele foarte vizibile lăsate de NED şi acelaşi tipar deja ultracunoscut al revoluţiilor colorate. Benny Tai, Martin Lee şi Anson Chan, cele mai proeminente personaje ale mişcării “Occupy Central”, alături de Wong, au în permanenţă umbra NED în spate.
Faţă de celelalte mişcări din ultimii ani, nu există transformări decisive. Retorica nu diferă, mijloacele media sunt identice (Facebook şi Twitter au rolul covârşitor), iar acoperirea din presa tradiţională vestică elimină nuanţele într-un conflict maniheist. Filiaţia externă, prin fonduri, logistică şi publicitate, nu invalidează total legitimitatea protestului, însă aruncă dubii considerabile asupra “aspiraţiilor naturale” ale unui popor.
Semnificativă pentru tehnica de interpretare a conflictului în media oficială rămâne absenţa aproape totală din naraţiune a celor care refuză să participe la bâlciul deşertăciunilor numit revoluţie democratică. Nu există decât purtătorii de mesaj ai progresului şi guvernul autoritar.
În aceste condiţii, apare inevitabil, într-un context mai amplu, problema protecţionismului cultural împotriva efectului dizolvant al agenţiilor nonguvernamentale, stipendiate de interese oculte, nici măcar întotdeauna externe. În SUA, de-a lungul timpului, au existat mai multe comisii parlamentare care au investigat rolul nefast jucat de ONG-uri în impunerea unei agende comuniste, dar fără a obţine, pe termen lung, rezultate notabile. Raportul Comisiei Reece (1952-1954), privind activitatea fundaţiilor scutite de taxe, se încheia cu următoarea concluzie: “Some of the larger foundations have directly supported ‘subversion’ in the true meaning of that term – namely, the process of undermining some of our vitally protective concepts and principles. They have actively supported attacks upon our social and governmental system and financed the promotion of socialism and collectivist ideas.”
Acelaşi raport plasa începutul subversiunii în coruperea educaţiei şi este semnificativ că toate mişcările revoluţionare moderne au în prim plan studenţii. De la generaţii întregi hrănite cu nihilism nu poţi aştepta altceva decât revoluţie, iar pretenţiile democratice nu sunt decât pretexte bune pentru relaţii publice. Obiectivul nu îl reprezintă nici democraţia şi nici liberalismul, ci haosul şi dezordinea. Libia, Irak, Egip, Siria sau Ucraina sunt cele mai recente nume de pe lista distrugerii creatoare de totalitarism. Hong Kongul urmează la rând…
Publicat iniţial pe Karamazov.ro
FOTO: EPA/Jerome Favre
