- Divizia și omul C.A. Rosetti - 4 septembrie 2018
- Cruciații modernității - 25 mai 2018
- Educația de acasă a lui Dostoievski - 18 aprilie 2018
Întrebarea de mai sus este clasică. Prima oară a pus-o într-o formă literară Nikolai Gavrilovici Cernîşevski, iar mai apoi Lenin i-a dat expresie sub forma unui pamflet politic. Socialişti radicali, ambii îşi puneau problema metamorfozei totale a societăţii, de unde şi întrebarea program. Scopul lui Cernîşevski era clar: dispariţia diferenţelor sociale, naţionale, sexuale, religioase şi instaurarea unei utopii comuniste. Scopul lui Lenin era oarecum tehnic: cum să ajungem rapid la idealul lui Cernîşevski.
Experimentul a fost înfăptuit, câteva zeci de milioane au dispărut ca victime ale progresului, iar imaginea comunismului a suferit un dezastru de PR. Din această cauză, pentru moment, iluzia egalitarismului a fost pusă între paranteze, cel puţin în varianta ei tare. Dar obiectivele romantismului socialist nu au dispărut, ci doar au îmbrăcat o altă haină, aceea a globalismului nihilist. Dacă ne uităm, de pildă, la punctele lui Cernîşevski observăm că: diferenţele sociale se estompează sub presiunea inflaţiei, cele naţionale au devenit desuete ca urmare a transferului de suveranitate şi a armonizării comunitare, egalitatea în vicii şi ore de muncă este un drept câştigat al femeilor, iar din punct de vedere religios ne închinăm cu toţii la Consiliul Mondial al Bisericilor, alături de şamani şi oficianţi voodoo. Proprietatea privată e încă tolerată, dar sacralitatea ei se pierde zilnic din cauza impozitelor şi a reglementărilor.
Aşa că întrebarea de mai sus este la fel de validă astăzi ca în urmă cu un secol şi jumătate. Doar condiţiile s-au schimbat şi, implicit, sensul. Pe revoluţionari îi preocupă o nouă ordine mondială, pe omul captiv al modernităţii îl îngrijorează supravieţuirea individuală, morală şi comunitară imediată. Utopia secolului XIX s-a transformat în status-quo, iar personajul cuminte şi placid din romanele epocii trebuie să facă acum figură de nonconformist şi să se întrebe ce e de făcut.
Însă, în pofida unei avalanşe de veşti proaste, nu e totul pierdut. Ba, mai mult, ici şi colo se întrevăd puncte luminoase, mici speranţe hrănite de falimentul unui proiect absurd.
Astfel, obiectivul primordial în orice tentativă de evadare din gulagul încă respirabil al modernităţii îl reprezintă, cred, educaţia acasă. În condiţiile monopolizării învăţământului, aceasta este o soluţie de avarie, dar indispensabilă pentru supravieţuirea familială. Fără a sesiza pericolul fatal al îndoctrinării, corupţiei morale şi subdezvoltării mentale a copiiilor, nu există absolut nicio şansă de însănătoşire. Evadarea celor mici din malaxorul dezumanizant al şcolilor publice – recent în România ministerul a propus învăţământul obligatoriu de la vârsta de trei ani – devine condiţia esenţială pentru a forma comunităţi viabile, şi asta pentru că, aşa cum ştim de la Aristotel, omul e un animal social, iar virtuţile se învaţă în polis. În acest context, este îmbucurător să vezi interesul tot mai mare pe care părinţii îl acordă alternativelor. În urmă cu doar puţini ani, “homeschooling”-ul nu era un subiect care să mişte în vreun fel lumea, iar aşteptările de la sistem rămâneau foarte mari. Între timp, ca urmare a colapsului evident, se poate constata o schimbare.
Nu există statistici foarte relevante privind educaţia acasă în România, dar o tendinţă de creştere a numărului de persoane care evita şcoala publică este clară. În 2010, se vorbea de 50 de familii, iar la începutul lui 2014 existau deja aproximativ 200 de familii cu program de educaţie acasă. În SUA, această mişcare, susţinută şi de o tradiţie respectabilă, poate fi ilustrată cu cifre spectaculoase. Din 1999 şi până în prezent, numărul copiiilor “homeschooled” a crescut cu 75%, iar în ultimii ani comunitatea celor educaţi acasă a crescut cu 2% – 8% pe an. Potrivit unor estimări, în SUA, în primăvara anului 2010, existau aproape 2,35 milioane de copii aflaţi în afara circuitului de şcoli publice. Dacă privim aceste cifre seci în registru dinamic, putem avea o imagine mai adecvată a unei revoluţii tăcute.
Educaţia în cadrul familiei nu va duce imediat la o schimbare fundamendală şi nici nu va produce, din fericire, tineri zgomotoşi care să iasă în stradă pentru a schimba sistemul. Dar va forma un baraj redutabil în faţa spiritului epocii, va crea comunităţi de dimensiuni mici (singurele viabile) şi va scoate oameni responsabili din punct de vedere intelectual şi emoţional. Nu în ultimă instanţă, va conduce la o chestionare sănătoasă a establishmentului. Nu se rezolvă totul, dar nu e nici puţin lucru. Nu întâmplător, în 1938, naziştii au scos în afara legii homeschoolingul; astăzi intimidarea ia forma agenţiilor de protecţie a copilului care verifică stadiul dezvoltării. “Dacă guvernul poate uzurpa autoritatea parentală asupra ceva atât de fundamental cum este educaţia copiiilor, nu există vreo prerogativă a părinţilor care să stea în calea interferenţei statului”, scria candidatul la preşedinţia SUA, Ron Paul.
Educaţia acasă presupune eforturi şi sacrificii serioase dar, din spusele celor care au încercat-o, ele sunt răsplătite pe deplin.
Un alt pas simplu în direcţia cea bună îl reprezintă închiderea televizorului şi a canalelor media mainstream. Nu o să reiau aici toate argumentele strălucite expuse de către Virgiliu Gheorghe în cărţile sale, însă ar trebui să fie suficiente isprăvile recente ale presei occidentale în Ucraina sau analfabetismul noilor generaţii pentru o decredibilizare completă.
Last, but not least, ar trebui căutate şi încurajate grupurile restrânse (frecventarea bisericii de cartier, de pildă), cu preocupări spirituale şi intelectuale comune, pentru a depăşi deznădejdea alienării şi a practica viaţa cea bună.
În mod cert soluţiile nu se opresc aici, dar am să mă limitez doar la cele trei propuneri fundamentale, deoarece presupun o reformă a sinelui şi neagă implicit orice strădanie revoluţionară.
