Dan Cristian Comănescu
Ultimele postari ale lui Dan Cristian Comănescu (vezi toate)
Recenzie pentru micul tratat al lui M. N. Rothbard despre moneda sănătoasă şi cea caducă – Ce le-a făcut statul banilor noştri? – tradus şi publicat de Institutul Ludwig von Mises-România. Acum și în Magazinul Anacronic
“Un poem al legii, un poem al ordinii, ba poate chiar un poem al respectabilităţii.” Parafrazându-l uşor pe Gilbert K. Chesterton, aceste câteva cuvinte sugerează parcă savoarea întregii opere a lui Murray N. Rothbard (1926-1995), începând cu micul, dar percutantul volum tradus şi publicat acum de Institutul Ludwig von Mises – România (www.misesromania.org), intitulat Ce le-a făcut statul banilor noştri.
Continuator prin excelenţă al programului ştiinţific asociat cu numele ilustrului economist austriac Ludwig von Mises (1882-1973), Rothbard le propune amatorilor de discernământ în drept şi economie cea mai directă cale de acces la miezul paradigmei “austriece”: un tur de forţă explicativă, un micro-tratat despre moneda sănătoasă şi cea caducă, pe înţelesul tuturor. O mică bijuterie de virtuozitate, limpezime şi concizie – poate cel mai remarcabil pamflet economic scris vreodată – care se citeşte iniţial pe două niveluri:
Nivelul economic este cheia oricărui început bun de înţelegere a monedei naturale, a procesului ei firesc de selecţie non-conflictuală şi de funcţionare normală, dar şi a celei contrafăcute, a sabotării politice a funcţiilor economice ale monedei, îndeosebi a subminării calculului monetar de rentabilitate, de care depinde coordonarea oricărui sistem raţional de producţie bazat pe diviziunea semnificativă a muncii.
Complementar economicului, nivelul etic este cheia bunei înţelegeri a unuia din cele mai insidioase mecanisme degenerative de parazitare a societăţii, de către un parteneriat etatist-bancar, selectat în “jocul competiţiei politice ca metodă de descoperire” a celor mai apţi pentru controlul şi dezvoltarea lucrativă a pârghiilor agresiunii instituţionalizate. Politicul este domnia legislaţiei celor fărădelege, progresând împotriva naturii, în cazul de faţă pe linia adagiului: “Permiteţi-mi să emit şi să controlez banii unei ţări şi [în rest] nu-mi pasă cine îi face legile.”
Acest tip de lectură face joncţiunea între teorema non-neutralităţii monedei, datorată lui Ludwig von Mises (este vorba de efectele perverse asupra structurii preţurilor şi previzibil părtinitoare asupra structurii averilor, inerente oricăror aşa-zise “politici monetare”) şi versiunea originară, clasic-liberală a teoriei exploatării, care demontează mecanismele spolierii legalizate a societăţii de către clasa “politică” şi acoliţii ei, prin iniţierea şi perpetuarea sistematică a violenţei fizice împotriva producătorilor şi comercianţilor paşnici.
Corelând admirabil aceste perspective, Rothbard arată pe larg cum anumeprocesul de selecţie firească al ordinii proprietăţii private generează o monedă-marfă globală sănătoasă (istoric moneda-aur), optimă ca instrument de calcul economic raţional şi de coordonare antreprenorială a unui sistem complex de diviziune a muncii. Aceasta nu poate fi apoi dislocată decât printr-o serie cumulativă de încălcări neîntrerupte ale dreptului la proprietate privată. Pe scurt, etapele mai importante ar fi monopolizarea coercitivă a baterii de monedă, degradarea conţinutului monedei-aur şi redefinirea ei ca o simplă denominaţie, în loc de o greutate specifică de metal preţios, impunerea legilor de tip “legal tender”, care silesc acceptarea în tranzacţii a monedei “oficiale”, legiferarea sistemelor bancare cu rezerve fracţionare, ce implică o confuzie deliberată între depozite şi împrumuturi, cartelizarea sistemului bancar sub auspiciile statului, retragerea monedei-marfă – a aurului – din circulaţie şi renegarea formală de către alianţa etatist-bancară a obligaţiilor sale contractuale, de acoperire 100% a depozitelor şi rambursare la cerere a certificatelor de depozit.
La capătul drumului se află invarianţii uzurpării aurului şi ai monopolizării de către stat a sistemului bancar: O lume a monedei şi a creditelor create din nimic, prin manipulare politică dinafara pieţei. O lume a inflaţiei permanente, întreţinute de stat pentru extragerea fluxului de venituri necesar proliferării sale şi a partenerilor săi, pe seama tuturor celorlalţi. O lume a instabilităţii bancare şi a fluctuaţiilor economice imputabile expansionismului monetar. O lume ameninţată cu prăbuşirea completă a monedei în ororile hiperinflaţiei, după modelul german din 1923, repetat în câteva rânduri de potentaţii lumii a treia, grăbiţi să stoarcă un maximum în cel mai scurt timp posibil. O lume în care, fie că se lasă spoliat fără “anestezie”, fie că se îndulceşte de iluzia ambalată democratic a împărţirii “prăzii”, publicul ignoră sistematic alternativa etic şi economic raţională, a monedei naturale.
Ce este de făcut? Răspunsul “tehnic” este destul de simplu: Pentru a se putea (re)însănătoşi, banii trebuie lăsaţi în seama procesului de selecţie firească al ordinii proprietăţii private.
Pentru deblocarea procesului de selecţie a monedei sănătoase ar fi suficiente două condiţii:
1) liberalizarea alegerii mijloacelor de schimb, adică eliminarea agresiunii prin legi de tip “legal tender” (care silesc acceptarea în tranzacţii a hârtiei emise şi manipulate politic, din afara pieţei, de diverse “oficialităţi”); şi
2) eliminarea agresiunii asupra proprietăţii prin legi împotriva naturii, care întreţin iluzia dublei disponibilităţi simultane asupra aceleiaşi proprietăţi, permiţând exploatarea prin expansiunea creditelor şi inducând recurent sincope bancare şi economice. Aceasta presupune (re)introducerea, în drept, a distincţiei naturale între depozite si credite şi a necesităţii acoperirii 100% pentru primele.
S-ar putea adăuga şi 3) privatizarea aurului confiscat de stat (eventual prin acoperirea cu el a biletelor de bancă şi a depozitelor la vedere existente, printr-un mecanism ingenios descris online tot de Rothbard, în articolul “Puterea şi bancherii: lecţii din America”.)
Chiar dacă aurul lipseşte, sau nu poate fi imediat privatizat, însănătoşirea monetară poate începe totuşi numaidecât, dacă se respectă condiţiile 1 şi 2 de mai sus. Piaţa va (re)selecta mijloacele optimale de schimb în condiţiile date. (Pornirea de la actuala monedă discreţionară conţine un element artificial, un altul fiind eventuala meneţinere a sistemului de agresiune bancar-monetară în alte ţări, care împiedică, cel puţin temporar, revenirea imediată la o adevărată integrare economică globală, sub auspiciile unui renăscut etalon-marfă universal – cel mai probabil tot aurul, eventual dublat de argint).
Pe scurt, este necesară doar abrogarea unor forme de agresiune legislativă, în principiu realizabilă de azi pe mâine, dar în practică blocată de enorme interese politico-financiare şi de body-guarzii lor intelectuali. (Asupra acestui punct se poate consulta online H.-H. Hoppe, “Activitatea bancară, statele-naţiune si politica internaţională”, care dezvoltă corelat şi teoria liberală a claselor şi a exploatării).
Din nou, ce este atunci de făcut? Răspunsul trimite la “nivelul 3” de lectură a lui Rothbard, care face ca triumful liberal să depindă de recuperarea unui anume tip de virtute jertfelnică şi totuşi fericită (de un costisitor şi totuşi contagios “altruism ideologic”, spune J. R. Hummel în remarcabilul său “National Goods vs. Public Goods”, o subtilă contribuţie online la teoria şi practica liberalismului). La rândul lor, bucuria virtuţii (în împrejurări nemilos adverse) sau absenţa ei, deci contextul “altruismului” ziditor sau al “egoismului” în lume, depind de “factorul” cultural şi chiar spiritual, ca un fel de proiecţie în imediat a eshatonului corespunzător (preocupare centrală în scrierile ultimului Rothbard, de ex. “Marx: Communist as Religious Eschatologist”, online şi, îndeosebi, monumentala Austrian Perspective on the History of Economic Thought, 1995 – testamentul său intelectual.)
Cu riscul depăşirii literei lui Rothbard, din perspectiva căutărilor sale nefinalizate şi totuşi esenţiale demersului “austriac”, în refuzul său de a reduce omul la uscăciuni mecaniciste de tip răspuns-la-stimuli, care sunt atunci perpectivele liberalismului autentic?
Rezumând, cultura şi spiritualitatea subiacente liberalismului perpetuabilse dovedesc coextensive lumii unui Dumnezeu întrupat, care spune tuturor “Ce faceţi celui mai mic dintre aceşti fraţi ai Mei, Mie-Mi faceţi!”, oferind în plus amatorilor şi metoda practică de a se înscrie pe o orbită de viaţă corespunzătoare, înfrumuseţată de nevoinţele mântuirii în acest orizont eshatologic. Într-adevăr, celelalte se vor adăuga lor: altruismul interpersonal indispensabil convivialităţii în lumea aceasta şi lepădarea de sinele cel mai hedonist (Tocqueville ar putea zice “democratic”), din care se alimentează “legitimitatea” exploatării mutuale şi “erorile” intelectuale corelate. Întregit astfel, programul rothbardian se prezintă ca antonim la gnoza machiavelică şi praxisul ei (politicul dintotdeauna ca revoltă împotriva instituţiilor naturale, monetare şi nu numai). Este metoda şi strategia ultimă a “liberalismului conservator” despre care vorbea Nicu Steinhardt – o luptă pentru valorile imuabile, pentru armonia bazată pe virtutea personală a carei fiinţă e Hristos, cu mijloacele libertăţii, dar şi al harului.
Preluat de pe Mises. (Articolul a apărut inițial în revista Idei în dialog, An II, Nr. 10 (13), octombrie 2005)
FOTO: Flickr/ Nick Ares