Statul uninominal

Tudor Smirna

Tudor Smirna

Antreprenor şi director executiv al Institutului Ludwig von Mises România (www.mises.ro).
Tudor Smirna

Articol publicat pe 1 iunie 2012 pe Mises.org

Legea votului uninominal pur propune în doar două pagini o soluţie electorală asemănătoare morţii subite în fotbal. Prin alegerea dintr-un singur tur a candidatului cu cele mai multe voturi valide se accentuează ruperea voinţei politice de ceea ce doresc de fapt cei care votează. Prin trimiterea în parlament doar a celor care obţin o majoritate simplă, nu şi (oarecum, pentru că procesul era deja alambicat) a celor aleşi de mai puţini votanţi, se poate spune că la alegeri are loc ceva asemănător cu fenomenul de leverage din finanţe, care descrie opţiunea unei firme de a opera cu fonduri de câteva ori mai mari decât cele proprii, cu riscuri proporţionale.

Se prea poate ca o astfel de accentuare a levereage-ului politic să crească riscul deraierii economice şi sociale. Însă trebuie să observăm că acest leverage este la fel de vechi precum democraţia parlamentară şi este foarte greu de analizat istoric, şi cu atât mai greu de anticipat care vor fi consecinţele schimbării recente faţă de situaţia deja existentă.

Democraţia suferă în principiu de lipsa reprezentativităţii. În primul rând, chiar şi cu sistemul „proporţionalist” neschimbat, când la urne se prezintă, ca în 2008, doar 40% din cei cu drept de vot, e clar că toţi parlamentarii aleşi reprezintă deja o minoritate. În al doilea rând, chiar dacă s-ar vota în proporţie de 85% ca în zorii postdecembrişti, regula „un om egal un vot” duce procesul politic undeva departe de realitatea inegalităţilor economice şi naturale care există între votanţi.

Dacă egalitatea în faţa legii este un deziderat al civilizaţiei, egalitatea la urne este manifestarea electorală a socialismului. În al treilea rând, o situaţie mai firească ar fi reintroducerea votului cenzitar, fie cu varianta în care puterea de vot este dată proporţional celor mai avuţi, fie cu varianta mai slabă în care primesc drept de vor cei care trec de un prag de bogăţie.

Dar, în al patrulea rând, chiar şi atunci când votanţii îşi aleg reprezentanţii în perfectă relaţie cu averea, democraţia nu satisface, pentru că de fapt proporţionalitatea ar trebui să fie în legătură cu nivelul taxelor pe care îl plăteşte fiecare. Atât timp cât în structura parlamentului nu oglindeşte proporţional nivelul taxelor plătite de alegători, va exista taxare fără reprezentare.

Acum, să presupunem că democraţia ar satisface acest ideal de reprezentativitate. Următoarea întrebare pe care trebuie să ne-o punem este câtă taxare ar trebui să avem (şi câtă reglementare), şi în subsidiar câţi parlamentari. Să fie taxarea 10% din PIB sau 90%? Să fim reprezentaţi de 300 de parlamentari sau 3000? Aici este problema cea mai mare a politicii, româneşti şi de aiurea.

Aici se dă bătălia libertăţii cu servitutea. Pentru că taxarea implică lipsirea de libertate. Taxarea înseamnă că o parte din resursele mele, pe care le-am obţinut cinstit, cu energia mea limitată şi timpul meu limitat şi talentul meu atât cât mi-a fost dat, e alocată forţat unui grup de reprezentanţi care va decide pentru mine în diverse chestiuni de interes „public”.

Retorica etatistă a încercat mereu să arate că resursele lăsate în sfera privată sunt folosite asocial sau chiar antisocial, sunt cumva contra interesului public. La o analiză atentă, acest lucru e foarte greu de susţinut. Dimpotrivă, e demonstrabil că idealurile democratice sunt perfect realizate pe orice piaţă liberă, acolo unde în fiecare zi se organizează câte un plebiscit unde consumatorii au ocazia să voteze cu antreprenorii şi produsele care le aduc cea mai multă satisfacţie.

FOTO: frontpress.ro

Articole similare

Top