• Despre
• Ultimele Postari

Murray N. Rothbard

Ultimele postari ale lui Murray N. Rothbard (vezi toate)

• Împotriva socialismului educaţional - 24 august 2017
• Războiul, pacea şi statul - 17 mai 2017
• Puterea şi bancherii: lecţii din America - 9 septembrie 2014

Traducere din limba engleză de Dan Cristian Comănescu^*

Mişcarea liberală a fost admonestată de către William F. Buckley, Jr., deoarece nu îşi utilizează „inteligenţa strategică” în felul cum abordează problemele majore ale vremurilor noastre. Am fost, este adevărat, adesea prea înclinaţi să „urmărim [la] micile noastre seminarii agitate dacă trebuie sau nu demunicipalizată colectarea gunoiului” (după cum scrie Buckley cu dispreţ), nesocotind şi lăsând în afara sferei de aplicaţie a teoriei liberale cea mai vitală problemă a vremurilor noastre: războiul şi pacea. Există un punct de vedere din care se poate spune că liberalii au fost utopici, mai degrabă decât strategici, în modul lor de gândire, manifestând o tendinţă de a rupe sistemul ideal, pe care îl au în vedere, de realităţile lumii în care trăim. Pe scurt, prea mulţi dintre noi au rupt teoria de practică şi s-au complăcut apoi să prezinte modelul de societate pur liberală ca pe un ideal abstract, care se adresează unui viitor îndepărtat, în vreme ce în lumea concretă de astăzi continuăm să urmăm fără să gândim linia „conservatoare” ortodoxă. Pentru a trăi libertatea, pentru a începe dificila dar esenţiala şi strategica luptă de schimbare a lumii nesatisfăcătoare de astăzi, în direcţia idealurilor noastre, trebuie să înţelegem şi să demonstrăm lumii că teoria liberală este cât se poate de relevantă pentru problemele cruciale ale omenirii. Rezolvând aceste probleme, putem arăta că liberalismul nu este doar un ideal frumos undeva la nivelul celui de-al nouălea nor, ci un sistem robust de adevăruri care ne permite să luăm poziţie şi să facem faţă întregii puzderii de probleme ale zilelor noastre.

Haideţi, aşadar, să ne utilizăm fără amânare inteligenţa strategică. Cu toate că, după ce va afla rezultatele, este foarte posibil ca D-l Buckley să-şi dorească să ne fi limitat la problema colectării gunoiului. Haideţi să construim o teorie liberală a războiului şi a păcii.

Axioma fundamentală a teoriei liberale este că nimeni nu are dreptul să „agreseze” – să ameninţe cu violenţa sau să o pună chiar în practică, împotriva persoanei sau a proprietăţii altei persoane. Violenţa nu poate fi întrebuinţată decât împotriva omului care comite [iniţiază – n.tr.] o asemenea violenţă; cu alte cuvinte, nu este permisă decât violenţa defensivă, împotriva violenţei agresive a altuia.¹ Pe scurt, împotriva non-agresorilor nu este permisă nici un fel de violenţă. Aceasta este regula fundamentală din care se deduce întregul corpus al teoriei liberale.²

Haideţi să lăsăm momentan deoparte problema mai complexă a statului şi să ne concetrăm pur şi simplu pe relaţiile dintre persoane private. Jones constată că el însuşi, sau proprietatea sa, sunt invadate şi devin victimele agresiunii lui Smith. După cum am văzut, este legitim ca Jones să respingă această invazie prin utilizarea violenţei defensive. Dar acum urmează o întrebare mai subtilă: oare printre drepturile lui Jones se numără şi acela de a comite violenţe agresive împotriva unor terţe părţi nevinovate, ca un corolar al apărării sale legitime împotriva lui Smith? Evident că, pentru un liberal, răspunsul trebuie să fie „Nu”. Să ne amintim că regula care interzice iniţierea violenţei împotriva persoanei sau proprietăţii oamenilor inocenţi este absolută; ea este valabilă indiferent care este motivaţia subiectivă pentru agresiune. Este rău şi criminal să violăm proprietatea şi persoana altuia, chiar dacă suntem Robin Hood, sau dacă murim de foame, sau dacă o facem pentru a ne salva o rudă, sau dacă ne apărăm împotriva atacului unei terţe părţi. Putem înţelege şi putem simpatiza cu multe dintre motivaţiile din cazurile şi situaţiile acestea extreme. Putem atenua ulterior vina delicventului, dacă el se prezintă la proces pentru a-şi primi pedeapsa. Dar nu putem evita judecata conform căreia agresiunea comisă este totuşi un act criminal, deci unul pe care victima avea tot dreptul să-l respingă, la nevoie cu forţa. Pe scurt, A îl agresează pe B deoarece C îl ameninţă sau îl agresează pe A. Putem să înţelegem că vina lui C este „mai mare” în ansamblul acestui proces, dar vom numi totuşi agresiunea aceasta a lui A un act criminal, pe care B are tot dreptul să-l respingă folosind forţa.

Mai concret, dacă Jones constată că proprietatea lui este furată de către Smith, el are dreptul să-l respingă şi să încerce să-l prindă pe Smith, dar nu are nici un drept să-l respingă bombardând o clădire şi omorând oameni nevinovaţi, sau să-l prindă trăgând rafale de mitralieră într-o mulţime de oameni nevinovaţi. Dacă face lucrul acesta, el este un agresor la fel de criminal ca şi Smith, sau chiar mai criminal.

Aplicarea acestui principiu la problemele războiului şi ale păcii devine deja evidentă. Într-adevăr, în vreme ce războiul în sens mai restrâns este un conflict interstatal, în sens mai larg îl putem defini ca fiind izbucnirea violenţei manifeste între oameni sau grupuri de oameni. Dacă Smith şi un grup de acoliţi ai săi îl agresează pe Jones, iar Jones şi body-guarzii săi îi urmăresc pe Smith şi banda lui până în vizuina lor, putem să îl felicităm pe Jones pentru această realizare; şi atât noi, cât şi alţi membri ai societăţii care sunt interesaţi de respingerea agresiunii, putem contribui financiar sau personal la cauza lui Jones. Dar Jones şi oamenii lui nu au nici un drept, la fel cum nu are nici Smith, să agreseze pe altcineva în cursul războiului lor „drept” (să fure proprietatea altora pentru a-şi finanţa urmărirea, să-i înregimenteze pe alţii în potera lor prin mijloace violente, sau să ucidă pe alţii în cursul luptei lor pentru captura forţelor militare ale lui Smith.) Dacă Jones face vreunul dintre lucrurile acestea, el devine la fel de incontestabil criminal ca şi Smith – şi devine şi el pasibil de toate sancţiunile prevăzute împotriva criminalităţii. De fapt, dacă delicvenţa comisă de Smith a constat în furt şi Jones întrebuinţează conscripţia [înregimentarea silită – n.tr.] pentru prinderea lui, sau ucide persoane nevinovate în cursul urmăririi, atunci Jones devine mai criminal decât Smith, deoarece cu siguranţă înrobirea şi uciderea sunt crime cu mult mai grave împotriva altor persoane decât furtul. (Într-adevăr, în vreme ce furtul vatămă prelungirea persoanei altuia, înrobirea vatămă şi uciderea obliterează chiar persoana însăşi.)

Să presupunem că Jones, în cursul războiului său „drept” împotriva ravagiilor comise de Smith, ar ucide nişte persoane nevinovate. Şi să presupunem că el ar declama, în apărarea crimelor sale, că a acţionat pur şi simplu conform sloganului „daţi-mi libertate sau daţi-mi moarte”. Absurditatea acestei „apărări” ar trebui să fie numaidecât evidentă, deoarece întrebarea nu este dacă Jones era dispus să rişte să moară el însuşi în lupta sa defensivă împotriva lui Smith; întrebarea este dacă el era dispus să omoare alte persoane nevinovate în cursul urmăririi obiectivului său legitim. Într-adevăr, Jones a acţionat de fapt conform sloganului total inacceptabil „daţi-mi libertate sau daţi-le altora moarte” – care este cu siguranţă un strigăt de bătălie mult mai lipsit de nobleţe.³

Aşadar, atitudinea de bază a liberalului faţă de război trebuie să fie: este legitimă utilizarea violenţei împotriva criminalilor, atunci când utilizatorul ei îşi apără drepturile asupra persoanei şi proprietătii sale; este total nepermis să încălcăm drepturile altor persoane nevinovate. Prin urmare, războiul nu este legitim decât atunci când exerciţiul violenţei este riguros limitat la criminalii individuali şi numai la ei. Cititorul poate să reflecteze singur câte dintre războaiele sau conflictele din toată istoria au îndeplinit acest criteriu.

S-a afirmat adesea, în special de către conservatori, că dezvoltarea cumplitelor arme moderne de ucidere în masă (arme nucleare, rachete, război biologic, etc.) nu prezintă decât o diferenţă de grad – şi nu una de natură – în raport cu armele mai simple din vremurile mai de demult. Bineînţeles că unul din răspunsuri este că atunci când gradul se măsoară în numărul de vieţi omeneşti diferenţa este una foarte mare.⁴ Dar un alt răspuns, pe care liberalul este deosebit de apt să-l dea, este că, în vreme ce arcul şi săgeata, ba chiar şi puşca, pot fi îndreptate cu precizie, dacă se doreşte lucrul acesta, împotriva criminalilor propriu-zişi şi doar împotriva lor, armele nucleare contemporane nu sunt compatibile cu o astfel de utilizare. Iată diferenţa esenţială, de natură. Bineînţeles că arcul şi săgeata puteau fi întrebuinţate pentru scopuri agresive, dar ele puteau fi îndreptate şi numai spre utilizare exclusiv împotriva agresorilor. Armele nucleare, ba chiar şi bombele aeriene „convenţionale” nu pot fi îndreptate astfel. Aceste arme sunt ipso facto maşini de ucidere în masă, fără discriminare. (Singura excepţie ar fi cazul extrem de rar în care o masă de oameni care ar fi cu toţii criminali ar ocupa o regiune geografică vastă.) Trebuie, prin urmare, să conchidem că utilizarea armelor nucleare şi a altora de acelaşi fel, sau a ameninţării cu ele, sunt păcate şi crime împotriva umanităţii, pentru care nu poate exista nici un fel de justificare.

Acesta este motivul pentru care vechiul clişeu, conform căruia nu armele, ci voinţa care le întrebuinţează contează pentru evaluarea problemelor de război şi pace, nu mai este de actualitate. Într-adevăr, caracteristica armamentului contemporan este tocmai că el nu poate fi întrebuinţat selectiv, nu poate fi utilizat într-o manieră liberală. Prin urmare, însăşi existenţa lui trebuie condamnată, iar dezarmarea nucleară devine un bine care trebuie urmărit în sine. Şi dacă ne vom utiliza într-adevăr inteligenţa strategică, vom vedea că această dezarmare nu este doar un bine, ci cel mai important bine politic care poate fi urmărit în lumea contemporană. Deoarece exact aşa cum uciderea este un delict mai grav împotriva altui om decât delapidarea, tot astfel crima în masă – care este efectiv atât de extinsă încât poate ameninţa civilizaţia şi însăşi supravieţuirea omenirii – este cel mai grav delict imaginabil pe care îl poate comite un om. Iar această crimă este acum iminentă. Şi împiedicarea unei anihilări masive este, într-adevăr, cu mult mai importantă decât demunicipalizarea problemei gunoiului, indiferent cât de meritorie ar fi aceasta din urmă. Sau cumva se vor arăta liberalii (pe bună dreptate) indignaţi de controlul preţurilor şi de impozitul pe venit, dar vor ridica din umeri, sau chiar vor susţine activ crima cea mai gravă – uciderea în masă?

Dacă războiul nuclear este complet ilegitim chiar şi pentru persoanele individuale care se apără de atacuri criminale, cu atât mai mult sunt ilegitime războiul nuclear şi chiar cel „convenţional” dintre state!

A sosit acum vremea să introducem şi statul în discuţie. Statul este un grup de oameni care practic au reuşit să îşi aroge un monopol asupra utilizării violenţei într-o anumită regiune teritorială. El şi-a însuşit, mai precis, un monopol asupra violenţei agresive, deoarece în general statele recunosc dreptul indivizilor de a întrebuinţa violenţa în vederea auto-apărării (deşi, bineînţeles, nu şi împotriva statelor).⁵ Aşadar statul îşi întrebuinţează monopolul pentru a-şi exercita puterea asupra locuitorilor unei regiuni teritoriale şi pentru a se bucura de fructele materiale ale acestei puteri. Astfel, statul este unica organizaţie din societate care îşi obţine în mod regulat şi deschis veniturile monetare din utilizarea violenţei agresive; toţi ceilalţi indivizi şi toate celelalte organizaţii (cu excepţia acelora cărora li se delegă acest drept de către stat) nu obţin avuţie decât prin producţie paşnică şi prin schimb voluntar, cu produsele respective de care dispun. Această întrebuinţare a violenţei pentru dobândirea venitului său (denumită „impozitare”) este piatra de temelie a puterii statale. Acesta este fundamentul pe care statul îşi înalţă mai departe structura puterii sale, pe deasupra indivizilor de pe teritoriul său, impunându-le reglementări, penalizându-i pe critici, subvenţionându-i pe favoriţi, etc. Statul mai are grijă să-şi aroge monopolul coercitiv asupra diverselor servicii critice necesare societăţii, menţinându-i în felul acesta pe oameni dependenţi de el pentru obţinerea serviciilor cheie, rezervându-şi controlul asupra punctelor critice de comandă din societate şi inoculând totodată în rândurile populaţiei mitul conform căruia doar el ar putea furniza aceste bunuri şi servicii. Astfel, statul este atent să monopolizeze poliţia şi serviciile juridice, posesia drumurilor şi a străzilor, oferta monetară, serviciile poştale, precum şi să monopolizeze sau să controleze efectiv educaţia, utilităţile publice, transporturile, radioul şi televiziunea.

Aşadar, deoarece statul îşi arogă sieşi monopolul violenţei asupra unei regiuni teritoriale, atâta vreme cât prădăciunile şi extorcările sale continuă fără a întâmpina vreo opoziţie, se spune că este „pace” în acea regiune, deoarece singurul tip de violenţă este cel unidirecţional, orientat de către stat descendent, împotriva populaţiei sale. Conflictul deschis izbucneşte în regiunea respectivă doar în cazul „revoluţiilor”, când oamenii opun rezistenţă utilizării puterii statale împotriva lor. Atât în cazul liniştit al statului fără opoziţie, cât şi în cel al revoluţiei manifeste, putem vorbi despre „violenţă verticală”: violenţa statului împotriva populaţiei sale şi vice-versa.

În lumea contemporană fiecare teritoriu geografic este controlat de o anumită organizaţie statală, pe întinsul Pământului fiind împrăştiate un număr de state, fiecare posedând un monopol al violenţei asupra propriului său teritoriu. Nu există nici un super-stat care să deţină monopolul violenţei asupra întregii lumi, aşa încât între diversele state există o situaţie de „anarhie”. (În treacăt fie spus, pentru autorul acestor rânduri a fost întotdeauna un prilej de minunare faptul că aceiaşi conservatori care resping ca pe o nebunie orice propunere de eliminare a vreunui monopol asupra violenţei de pe vreun teritoriu [statal] dat, în vederea eliberării cetăţenilor particulari de orice stăpân suprem, insistă la fel de energic pentru lăsarea statelor existente fără un stăpân suprem care să arbitreze disputele dintre ele. Prima idee este întotdeauna denunţată ca fiind o formă de „anarhism trăsnit”; cea de-a doua este elogiată deoarece ar salvgarda independenţa şi „suveranitatea naţională” de „statul mondial”.) Aşa încât, cu excepţia revoluţiilor, care izbucnesc numai sporadic, violenţa declarată şi conflictul bilateral se manifestă între două sau mai multe state, în ceea ce se numeşte „război internaţional”, sau „violenţă orizontală”.

Însă există diferenţe cruciale şi vitale între, pe de o parte, războaiele inter-statale şi, pe de altă parte, revoluţiile împotriva statului sau conflictele între persoane private. O diferenţă cheie ţine de modificarea geografiei. Într-o revoluţie conflictul se manifestă în interiorul unei anumite regiuni geografice: atât protejaţii statului cât şi revoluţionarii locuiesc pe acelaşi teritoriu. Războiul inter-statal, pe de altă parte, se dă între două grupuri, fiecare deţinând un monopol asupra propriei sale regiuni geografice, adică se dă între locuitorii unor teritorii diferite. Din această diferenţă rezultă mai multe consecinţe importante:

(1) În războiul inter-statal ocaziile de utilizare a armamantului modern, de distrugere în masă, sunt mult mai numeroase. Într-adevăr, dacă în cadrul unui conflict intra-teritorial cursa înarmării devine prea intensă, fiecare parte se va autodistruge cu armamantul direcţionat spre cealaltă. De exemplu, nici un grup revoluţionar şi nici un stat care combate o revoluţie nu pot utiliza armament nuclear împotriva părţii adverse. Pe de altă parte însă, atunci când părţile beligerante locuiesc regiuni teritoriale diferite, posibilitatea de utilizare a armamantului modern devine enormă şi poate fi întrebuinţat întregul arsenal de devastare în masă.

(2) O a doua consecinţă este că, în vreme ce pentru revoluţionari este posibil să-şi aleagă ţintele şi să limiteze această alegere la duşmanii lor statali, evitând astfel agresiunea împotriva oamenilor nevinovaţi, acest tip de focalizare devine cu mult mai greu realizabil în războaiele interstatale.⁶ Lucrul acesta este adevărat şi în privinţa armamentelor mai vechi; însă desigur că odată adoptat armamentul modern nu mai poate fi vorba despre nici un fel de focalizare.

Mai mult, (3) deoarece fiecare stat poate mobiliza toţi oamenii şi toate resursele de pe teritoriul său, statul advers ajunge să-i privească pe toţi cetăţenii ţării opuse ca pe duşmanii săi cel puţin temporari – şi să-i trateze ca atare, extinzând şi asupra lor războiul. Astfel, toate consecinţele războiului inter-teritorial fac să fie aproape inevitabil ca războiul inter-statal să implice de ambele părţi agresiune împotriva civililor nevinovaţi, a persoanelor private aflate de cealaltă parte. Odată cu armamentul modern de distrugere în masă această inevitabilitate devine absolută.

Dacă unul dintre atributele distinctive ale războiului inter-statal este inter-teritorialitatea, un altul provine din faptul că fiecare stat se hrăneşte din impozitarea propriului său popor. Prin urmare, orice război împotriva unui alt stat implică creşterea şi extinderea impozitării-agresiune împotriva propriei populaţii.⁷ Conflictele între persoane private pot fi – şi de regulă sunt – susţinute şi finanţate în mod voluntar, de către părţile implicate. Revoluţiile pot fi – şi adesea sunt – finanţate şi susţinute din contribuţiile voluntare ale populaţiei. Dar războaiele statale nu pot fi purtate decât pe baza agresiunii împotriva contribuabilului.

De aceea, toate războaiele purtate de state implică un plus de agresiune împotriva contribuabililor din partea statului propriu şi aproape toate războaiele statale (efectiv toate în cazul războiului modern) implică un maximum de agresiune (de crimă) împotriva civililor nevinovaţi aflaţi sub stăpânirea statului advers. Pe de altă parte, revoluţiile sunt în general finanţate în mod voluntar şi îşi pot focaliza violenţa [exclusiv] asupra cârmuitorilor statului; iar conflictele private îşi pot limita violenţa la adevăraţii răufăcători. Liberalul, prin urmare, trebuie să conchidă că, în vreme ce anumite revoluţii şi anumite conflicte private pot fi legitime, războaiele purtate de state trebuieîntotdeauna condamnate.

Numeroşi liberali ridică următoarea obiecţie: „Deşi deplângem şi noi întrebuinţarea impozitării pentru finanţarea războaielor, ca şi monopolul statului asupra serviciilor de apărare, trebuie să recunoaştem existenţa acestei situaţii şi, câtă vreme ea există, trebuie să sprijinim statul în războaiele juste, de apărare.” Răspunsul ar trebui să sune după cum urmează: „Da, din nefericire statele există, aşa cum spuneţi, fiecare dispunând de un monopol asupra violenţei pe teritoriul său.” Aşadar, care trebuie să fie atitudinea liberalului faţă de conflictele dintre aceste state? El ar trebui să îi spună efectiv statului: „Bine, exişti; dar câtă vreme acest lucru este adevărat cel puţin limitează-ţi activităţile la teritoriul pe care l-ai monopolizat!” Pe scurt, liberalul urmăreşte să diminueze cât mai mult cu putinţă domeniul agresiunii statale împotriva tuturor persoanelor private. Singurul mod de a face aceasta în relaţiile internaţionale este ca populaţia fiecărei ţări să exercite presiuni asupra statului propriu, pentru ca acesta să-şi limiteze activităţile la regiunea pe care o monopolizează şi să nu agreseze împotriva altor monopoluri statale, cel mai important fiind să nu agreseze împotriva popoarelor stăpânite de alte state. Pe scurt, obiectivul liberal este de a limita fiecare stat existent la un nivel cât mai mic cu putinţă de agresiune împotriva persoanei şi a proprietăţii. Iar lucrul acesta implică evitarea completă a războiului. Popoarele supuse fiecărui stat în parte ar trebui să exercite presiuni asupra respectivelor „lor” state, pentru ca acestea să nu se atace unele pe altele şi, dacă izbucneşte un conflict, să negocieze o pace sau să declare încetarea focului cât mai rapid este materialmente cu putinţă.

Să presupunem acum că avem de-a face cu o raritate: un caz neobişnuit de limpede, în care statul încearcă efectiv să apere proprietatea unuia dintre cetăţenii săi. Un cetăţean din ţara A călătoreşte sau investeşte în ţara B, apoi statul B comite o agresiune împotriva persoanei sale, sau îi confiscă proprietatea. Fără îndoială că avem aici un caz limpede, va spune criticul nostru liberal, în care statul A trebuie să ameninţe sau să pornească război împotriva statului B, pentru apărarea proprietăţii cetăţeanului „său”. Deoarece, susţine el, statul şi-a asumat monopolul apărării cetăţenilor săi, aşa încât are obligaţia să poarte război în numele oricărui cetăţean al său, iar liberalii trebuie să susţină un astfel de război ca fiind unul just.

Însă – din nou – problema este că fiecare stat are un monopol al violenţei – şi prin urmare al apărării – doar pe propriul său teritoriu geografic. El nu are un astfel de monopol – de fapt nu are nici un fel de putere – asupra altor teritorii. De aceea, dacă un locuitor al ţării A se mută sau investeşte în ţara B, liberalul trebuie să arate că, prin aceasta, el îşi asumă riscurile inerente stăpânirii statului monopolist din ţara B şi că ar fi imoral şi criminal ca statul A să preleveze impozite de la populaţia ţării A şi să ucidă numeroşi nevinovaţi din ţara B, pentru a apăra proprietatea călătorului sau a investitorului.⁸

Trebuie, de asemenea, să observăm că împotriva armamentului nuclear nu exitănici un fel de apărare (singura „apărare” propusă actualmente fiind ameninţarea cu „distrugerea mutuală”) şi, prin urmare, că statul nu poate îndeplini nici un fel de funcţie de apărare internaţională, câtă vreme aceste arme există.

Obiectivul liberal ar trebui să fie, aşadar, indiferent de cauzele specifice ale fiecărui conflict, de a exercita presiuni asupra statului să nu iniţieze războaie împotriva altor state şi, în cazul în care se declanşează vreun război, să exercite presiuni asupra statelor, [astfel încât acestea] să încheie pace şi să negocieze o încetare a focului şi un tratat de pace cât mai rapid este materialmente cu putinţă. În treacăt fie spus, acest obiectiv era inclus în vechiul drept internaţional din secolele al optsprezecelea şi al nouăsprezecelea, sub forma idealului ca nici un stat să nu agreseze împotriva teritoriului altui stat – pe scurt, „coexistenţa paşnică a statelor”.⁹

Să presupunem însă că, în ciuda opoziţiei liberale, începe războiul şi statele beligerante nu negociază o pace. Care trebuie să fie în acest caz poziţia liberală? Evident că de a reduce cât mai mult cu putinţă amploarea agresiunii asupra civililor nevinovaţi. Vechiul drept internaţional conţinea două dispozitive excelente destinate acestui scop: „legile războiului” şi „legile neutralităţii”, sau „drepturile ţărilor neutre”. Legile neutralităţii erau concepute pentru a menţine orice război care izbucneşte strict limitat la statele beligerante însele, fără agresiuni asupra statelor sau, mai ales, asupra populaţiilor altor ţări. Iată de ce erau atât de importante vechile principii americane date acum uitării, cum ar fi „libertatea mărilor” sau îngrădirea severă a drepturilor statelor beligerante de a organiza blocade împotriva comerţului neutru cu ţara adversă. Pe scurt, liberalul încearcă să detemine statele neutre să rămână neutre în orice conflict interstatal şi pe cele beligerante să respecte întru totul drepturile cetăţenilor neutri.

„Legile războiului” erau concepute pentru a limita cât mai mult cu putinţă invazia de către statele beligerante a drepturilor civililor din respectivele ţări beligerante. După cum explică juristul britanic F.J.P. Veale:

„Principiul fundamental al acestui cod a fost că ostilităţile dintre popoarele civilizate trebuie să se limiteze la forţele armate efectiv angajate în luptă…. El făcea o distincţie între combatanţi şi noncombatanţi, stabilind faptul că unica misiune a combatanţilor este să se lupte unii cu alţii şi, în consecinţă, că noncombatanţii trebuie să fie excluşi din sfera operaţiunilor militare.”¹⁰

Într-o formă modificată, prin care se intrezicea bombardarea tuturor oraşelor nesituate pe linia frontului, această regulă s-a menţinut de-a lungul ultimelor secole în războaiele europene, până când Marea Britanie a iniţiat bombardarea strategică a civililor, în cursul celui de-al Doilea Război Mondial. Bineînţeles că în prezent abia dacă îşi mai aminteşte cineva de această concepţie, natura însăşi a războiului nuclear fiind bazată pe anihilarea civililor.

Condamnând toate războaiele, indiferent de mobilurile lor, liberalul ştie că pot exista foarte bine grade diverse de vinovăţie între state, pentru fiecare război în parte. Însă preocuparea sa de bază este condamnarea oricărei participări statale la război. Astfel, politica sa este de a exercita o presiune asupra tuturor statelor pentru a nu declanşa războaie şi a nu interveni în ele, pentru a opri orice război deja început şi pentru a reduce sfera oricărui război care persistă în a molesta civili din oricare tabără, sau din afara taberelor.

Unul dintre corolarele trecute cu vederea ale politicii liberale de coexistenţă paşnică între state este abţinerea riguroasă de la orice fel de ajutoare străine; adică o politică de neintervenţie între state (= „izolaţionism” = „neutralism”). Într-adevăr, orice ajutor acordat de statul A statului B (1) sporeşte agresiunea prin impozitare la care este supusă populaţia ţării A şi (2) agravează opresiunea de către statul B a propriei sale populaţii. Dacă există grupuri revoluţionare în ţara B, atunci ajutorul străin intensifică această opresiune cu atât mai mult. Chiar şi ajutorul străin acordat unui grup revoluţionar din B – cu toate că este mai justificabil, deoarece se îndreaptă către un grup voluntar, care se opune unui stat, mai degrabă decât spre un stat care îşi oprimă poporul – trebuie condamnat (cel puţin) pentru că agravează agresiunea prin impozitare în ţara donatoare.

Să vedem acum în ce fel se aplică teoria liberală la problema imperialismului, care poate fi definit ca fiind agresiunea statului A împotriva populaţiei statului B, urmată de menţinerea ulterioară a acestei stăpâniri străine. O revoluţie iniţiată de populaţia din B împotriva stăpânirii imperiale a lui A este fără îndoială legitimă, presupunând din nou că focul revoluţionarilor este aţintit numai împotriva stăpânitorilor. S-a susţinut adesea – chiar şi de către liberali – că imperialismul occidental în ţările nedezvoltate ar trebui susţinut, deoarece ar arăta mai mult respect pentru proprietatea privată decât orice posibil guvern indigen ulterior. Primul răspuns este că a judeca ce ar putea să urmeze după status quo este un exerciţiu pur speculativ, în vreme ce opresiunea stăpânirii imperiale existente asupra populaţiei din ţara B este cât se poate de reală şi de vinovată. Mai mult, în acest caz liberalul şi-a început analiza dintr-un unghi eronat – al presupuselor beneficii ale imperialismului pentru băştinaşi. El ar trebui să se concentreze, dimpotrivă, înainte de orice asupra contribuabilului occidental, care este muls şi împovărat de obligativitatea de a finanţa [mai întâi] războaiele de cucerire şi apoi menţinerea birocraţiei imperiale. Fie şi numai din acest motiv liberalul trebuie să condamne imperialismul.¹¹

Oare înseamnă opoziţia faţă de toate războaiele că liberalul nu poate niciodată avea în vedere schimbarea – că el condamnă lumea la un îngheţ perpetuu al regimurilor nedrepte? Cu siguranţă nu. Să presupunem, de exemplu, că statul ipotetic „Valdavia” atacă „Ruritania” şi anexează partea occidentală a acestei ţări. Acum ruritanii de vest tânjesc după reunire cu fraţii lor ruritani (pentru că doresc să vorbească netulburaţi limba lor ruritană). Cum se poate realiza lucrul acesta? Există, bineînţeles, calea negocierilor paşnice între cele două puteri; dar să presupunem că imperialiştii valdavi se arată neînduplecaţi. Sau, liberalii valdavi pot să exercite presiuni asupra statului lor, pentru ca acesta să-şi abandoneze cuceririle, în numele dreptăţii. Dar să presupunem că nici această cale nu dă rezultate. Ce rămâne de făcut? Trebuie să susţinem în continuare ilegitimitatea declanşării unui război împotriva Valdaviei de către statul ruritan. Căile legitime sunt (1) mişcările revoluţionare ale poporului ruritan occidental oprimat şi (2) ajutorul oferit rebelilor occidentali de către grupuri ruritane private (sau, de ce nu, de către orice prieteni din străinătate ai cauzei ruritane), fie sub forma echipamentului, fie ca persoane voluntare.^12,**

Am văzut, de-a lungul întregii noastre discuţii, importanţa cheie pe care o are, pentru orice program de pace liberal contemporan, eliminarea metodelor moderne de anihilare în masă. Armamentul acesta, împotriva căruia nu poate exista nici un fel de apărare, garantează un maximum de agresiune în orice conflict şi perspectiva clară de distrugere a civilizaţiei, şi chiar a rasei umane. Aşadar, cea mai înaltă prioritate pe orice agendă liberală trebuie să o aibă exercitarea de presiuni asupra tuturor statelor, pentru ca ele să cadă de acord asupra unei dezarmări generale şi complete, până la nivelul forţelor poliţieneşti, punând accentul îndeosebi pe dezarmarea nucleară. Pe scurt, dacă trebuie să ne utilizăm inteligenţa strategică, va trabui să conchidem că demantelarea celei mai mari ameninţări cu care s-au confruntat vreodată viaţa şi libertatea tuturor oamenilor este, într-adevăr, cu mult mai importantă decât demunicipalizarea serviciilor care se ocupă cu gunoiul.

Nu putem încheia fără a spune cel puţin un cuvânt despre tirania internă care însoţeşte inevitabil războiul. Marele Randolph Bourne a obsrvat că „războiul este sănătatea statului”.¹³ Statul îşi realizează pe deplin potenţialul abia în caz de război, îmbătându-se de putere, de capacităţi numerice, de trufie şi de dominaţia absolută pe care o dobândeşte asupra economiei şi a societăţii. Societatea devine o cireadă, pusă pe uciderea presupuşilor săi duşmani, dezrădăcinând şi suprimând orice disidenţă faţă de efortul oficial de război, trădând cu voioşie adevărul în numele presupusului interes public. După cum a spus cândva Albert Jay Nock, societatea devine un lagăr militar, cu valorile şi moralul unei „armate aflate în marş”.

Mitul fundamental care îi permite statului să se îngraşe din războaie este gogoaşa că războiul însemnă apărarea de către stat a supuşilor săi. Faptele sunt, bineînţeles, diametral opuse. Deoarece dacă războiul este sănătatea statului, el este şi cel mai mare pericol la adresa acestuia. Un stat nu poate „muri” decât dacă este înfrânt în război sau în urma unei revoluţii. Prin urmare, în caz de război statul mobilizează frenetic populaţia ca să lupte pentru el împotriva altui stat, sub pretextul că el este cel care luptă pentru populaţie. Dar toate acestea n-ar trebui să ne surprindă: vedem acelaşi fenomen în toate sectoarele vieţii. Pentru ce categorii de crime urmăreşte şi pedepseşte statul mai drastic făptaşii: cele împotriva cetăţenilor privaţi, sau cele împotriva sa însuşi? Cele mai grave delicte din lexiconul statului sunt, aproape invariabil, nu prejudiciile aduse persoanei şi proprietăţii, ci periclitarea intereselor sale, de pildă prin trădare, dezertarea soldaţilor din armată, sustragerea de la recrutare, conspiraţii în vederea răsturnării guvernului. Criminalii sunt urmăriţi sporadic, cu excepţia cazurilor când victima este vreun poliţist, sau, Gott soll hüten, vreun şef de stat asasinat; neplata unei datorii private este, dacă se pune măcar problema, mai degrabă încurajată, dar evaziunea fiscală de la impozitul pe venit este pedepsită cu maximă severitate; falsificarea banilor statului este combătută mult mai acerb decât falsificarea cecurilor private, etc. Toate aceste probe arată că statul este cu mult mai interesat de menţinerea propriei sale puteri, decât de apărarea vieţilor cetăţenilor privaţi.

Un cuvânt la final despre recrutare. Dintre toate căile pe care războiul alimentează creşterea statului, aceasta poate că este cea mai flagrantă şi cea mai despotică. Însă lucrul cel mai scandalos în legătură cu recrutatrea militară este absurditatea argumentelor avansate în favoarea ei. Omul trebuie să fie înregimentat pentru a-şi apăra liberatea sa (sau pe a altuia?), împotriva unui stat malefic aflat dincolo de graniţă. Să apere libertatea? Cum? Fiind luat cu sila într-o armată a cărei însăşi raţiune de a exista este desfiinţarea libertăţii, călcarea în picioare a tuturor libertăţilor persoanei, dezumanizarea calculată şi brutală a soldatului şi transformarea sa într-o maşinărie eficientă de asasinare, aflată la cheremul „ofiţerului său superior”?¹⁴ Oare îi poate face omului vreun stat străin ceva mai rău decât îi face acum „propria sa” armată, chipurile în propriul său interes? Doamne, oare cine îl va apăra de „apărătorii” săi?