În ianuarie 2014, cursul de schimb valutar al dolarului era de 33 de ruble. La jumătatea lui decembrie, cotaţia se dublase, atingând 77,2 ruble pe dolar pe data de 16, o zi pe care unii au numit-o Marţea Neagră a Rusiei. Peste noapte, banca centrală a majorat rata dobânzii de bază cu 6,5 procente, şi a cheltuit 2 miliarde de dolari pentru a potoli deprecierea. În total, încercările de susţinere a valorii monedei ruseşti au costat 10 miliarde de dolari de la începutul acestei luni, şi 70 de miliarde de la începutul lui 2014.

În ciuda acestor eforturi—sau datorită acestora—problemele Rusiei sunt departe de a se fi terminat. Insolvabilitatea se conturează ameninţător, având în vedere că datoria externă (publică şi privată) se ridică la 600 de miliarde de dolari, iar rezervele în valută sunt estimate doar în jurul sumei de 300 de miliarde. Guvernul a făcut un apel public la ’calm şi raţionalitate’, accentuând nevoia de a păstra ruble şi a vinde monedă străină. Ruşii s-au grăbit totuşi să cumpere bunuri de consum durabile—maşini, electrocasnice—şi deşi nu avem încă de-a face cu o precipitare asupra valorilor reale (sau o panică financiară), o astfel de tendinţă este în formare.

Mass-media, economişti, şi Putin însuşi au dat vina pe sancţiunile financiare aplicate de către Vest pentru conflictul din Ucraina, considerându-le principalele cauze responsabile pentru necazurile Rusiei. Şi într-adevăr, aceşti factori au grăbit scăderea puterii de cumpărare a rublei: sancţiunile au împiedicat companiile locale să-şi refinanţeze datoriile contractate în dolari, iar preţul scăzut al petrolului a golit o parte din rezervele de valută externă. Importurile reduse (şi costisitoare) au făcut ca rublele sa fie cheltuite şi re-cheltuite pe produse locale, ceea ce le-a ridicat preţurile şi a dus nivelul inflaţiei la două cifre. Aşa cum v-aţi aştepta însă, în miezul problemei se află mai cu seamă factori de natură monetară. În ultimii 16 ani, bilanţul Băncii Centrale a Rusiei s-a mărit de la aproximativ 9 miliarde de ruble la 2.1 trilioane de ruble în această lună (un nivel record), iar agregatele monetare au crescut de până la 30 de ori în cursul aceleiaşi perioade. O bună parte din bani au fost produşi cu scopul de finanţa în mod direct industria militară sau companiile de stat.

În această lumină, cazul Rusiei nu este unul special, ci mai degrabă un exemplu de manual despre cum se poate prăbuşi o monedă ca urmare a inflaţiei fiduciare. Se aseamănă totodată experienţelor recente ale Argentinei şi Venezuelei, precum şi unui posibil viitor al Statelor Unite, în cazul în care—dintr-un motiv sau altul—dolarul nu şi-ar mai croi drum spre seiful băncilor străine (chineze). Cu toate acestea, împrejurările sunt interesante din două motive.

În primul rând, situaţia Rusiei ilustrează importanţa cooperării dintre băncile centrale pentru dezvoltarea nestingherită a politicilor expansioniste ale diferitelor administraţii naţionale. În momentul de faţă, Rusia nu poate spera că alte bănci centrale vor face presiuni asupra propriilor sisteme bancare pentru a intermedia o refinanţare a datoriilor existente. Şi nici nu se poate baza pe un împrumut de la Fondul Monetar Internaţional, aşa cum a făcut în 1998 în contextul crizei pieţelor emergente. Relaţiile politice tensionate cu restul Europei au lăsat Rusia să plătească singură oalele sparte ale propriei politici monetare necugetate.

În al doilea rând, s-ar părea că mass-media şi opinia publică sunt mai presus de toate decepţionate de un guvern care a pierdut frâiele sistemului monetar. Drept consecinţă, în această săptămână—pentru prima dată în cursul acestui an—puterea lui Putin a fost pusă sub semnul îndoielii. Reacţia nu este surprinzătoare, totuşi: într-o lume a monedelor fiat, bancnotele sunt acoperite doar în alte bancnote, şi într-o încredere nestatornică.

[Versiune în limba engleză pe blogul mises.org: The Remains of the Ruble]

FOTO: www.businessinsider.com