• Despre
• Ultimele Postari

Mihai-Vladimir Topan

Conferențiar la Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale din cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti, Preşedinte al Institutului Mises România (www.mises.ro). Co-fondator al Academiei Private (www.academiaprivata.ro)

Ultimele postari ale lui Mihai-Vladimir Topan (vezi toate)

• Educația între trădarea cărturarilorși revolta maselor - 10 mai 2018
• William F. Buckley: capcanele pragmatismului politic - 21 octombrie 2017
• Despre concurența politică, văzută ca formă de conflict - 7 octombrie 2017

Articol publicat inițial pe 19 noiembrie 2004 pe Mises.ro

Murray Rothbard ar începe aşa: „Vin să îngrop alegerile, nu să mă închin înaintea lor!” Mă aşez şi eu pitic pe umeri de gigant ca să mă răstesc cu toată puterea la idolul cumpenei dintre milenii: procedura aşa numitului „vot democratic” sau, horribile dictu, „alegerile libere”. Aş dori să fac lămurit însă de la bun început că prin asta nu vreau decât să mă răstesc la cel mai mare şi mai mare dintre idolii prezentului: statul. Adică nu găsesc că „votul democratic” reprezintă o problemă autonomă şi nici nu mă aplec, pragmatic, asupra ei în speranţa de a da soluţii „punctuale”. Mai degrabă aş dori ca discuţia despre aflarea electorală în treabă să fie numai începutul unei lungi serii de dezvăluiri cum că „împăratul este gol” nu numai la vot, ci şi în problemele educaţiei, producţiei de monedă şi sectorului bancar, justiţiei, integrării europene, ”dezvoltării” durabile, impozitării, serviciilor de aşa-numită utilitate publică şi toate celelalte pretexte de a-şi mai băga nasul în trebile noastre pe care măria sa statul (democratic sau nu) a găsit de cuviinţă să le speculeze.

Un ocol, aşadar

Înainte de a scruta mult supralicitatul mecanism democratic al votului, se impune, credem, un pas înapoi, de distanţare – cam aşa cum fac filozofii cu întrebările la care în cele din urmă nu mai catadicsesc să răspundă – pentru o mai bună apreciere a contextului general în care toţi (sau mulţi, prea mulţi), ca nişte animale de circ bine dresate, trecem pe la urne.

Unde mergem aşadar când mergem la vot? Care e contextul? La ce participăm? Şi ce semnificaţie poate avea acţiunea noastră?

Contextul general al votului este statul, aparatul statal şi ideologia etatistă, iar participarea la vot echivalează cu o incursiune prin „holurile” acestuia. De ce o exprimare metaforică, vă veţi întreba? Din pricina stranietăţii situaţiei. Căci a vota nu înseamnă nici a te angrena efectiv în aparatul de stat, dar nici nu ţine în esenţă de participarea la cooperarea socială, la societate.

Şi iată că am atins deja o primă problemă importantă pentru prezentul articol: distincţia între stat şi societate. E cu neputinţă a înţelege problemele social-politice ale lumii contemporane (şi nu numai) fără această distincţie. Pusă în aceşti termeni de Albert J. Nock în Our Enemy, the State, distincţia are la bază o alta, cel puţin la fel de importantă, a lui Franz Oppenheimer [1] : aceea între mijloacele economice şi mijloacele politice de dobândire a avuţiei.

Mijloacele economice se rezumă la apropriere originară [2] , producţie, schimb şi cadouri (inclusiv moşteniri şi donaţii), implicit fiind recunoscut şi faptul primordial al proprietăţii asupra propriilor resurse corporale. Mijloacele politice se rezumă la un singur lucru: deposedarea prin forţă a celor care au acumulat bunăstare pe căi economice. Cu alte cuvinte jaful, prădăciunea.

Cum bine au înţeles Spooner, Oppenheimer, Nock sau Rothbard, statul este organizaţia mijloacelor politice; iar societatea a mijloacelor economice. Sau, altfel spus, statul este agentul jafului, societatea fiind agentul cooperării paşnice.

De-ar fi lucrurile clare în aceşti termeni, nu ar fi atât de departe izbăvirea. Aburi intelectuali groşi estompează însă distincţia în mintea celor mai mulţi dintre contemporani. Şi-n locul unei lupte deschise cu statul, societatea nu mai face decât să-l poarte în spinare ca pe un mădular ce-i aparţine, neînţelegând că a încetat să mai lupte şi că găzduieşte, fără a realiza, un parazit. Această mantie ideologică a statului îl transformă din simplă agresiune în agresiune instituţionalizată: adică agresiune care nu mai e percepută ca atare, ci ca ceva necesar, firesc, util sau chiar dezirabil; şi, ceea ce e cel mai rău, legitim.

Mantia intelectuală a statului – ideologia pro-etatică – este un compozit de eroare intelectuală şi rea intenţie şi întreţine un astfel de compozit. Existenţa unei căi agresive (într-un anumit sens mai facilă) spre prosperitate sau spre sporirea oricât de neînsemnată a acesteia, nepercepută ca atare – ca agresivă – îi plasează pe supuşii statului într-o tragedie a comunelor. Cei care o uzitează cel mai puţin pierd; sunt nevoiţi să ţină pasul în „utilizarea” statului. Se naşte chiar o concurenţă păguboasă în acest sens [3] . De aici rezultă şi caracterul necesarmente dinamic al statului şi al relaţiei sale cu societatea (ceea ce numim intervenţie, intervenţionism), căci dacă aparatul statal există şi e bine, conform „mantiei intelectuale”, să fie utilizat, de ce să nu fie folosit şi extins? Iar dacă avem dubii în legătură cu extinderea statului într-o nouă problemă, de ce n-am avea dubii şi asupra dimensiunii actuale – rezultat al unor extinderi anterioare[4] ?

Primul pilon al statului, cel care îi circumscrie inconfundabil natura, este taxarea, impozitarea. Iar caracteristica principală, fundamentală a impozitării este caracterul non-voluntar, agresiv; se înscrie între mijloacele politice, ale jafului.

Al doilea pilon este monopolul asupra utilizării violenţei într-un teritoriu anume. Acest monopol vine o dată cu monopolul asupra sistemului care desemnează când e legitimă utilizarea violenţei – justiţia, şi, de asemenea, cu cel asupra aparatului de implementare a deciziilor justiţiei – poliţia.

Cu aceşti doi piloni statul e formal „complet” [5] . Sub aspectul conţinutului mai sunt încă multe de spus. Stăpân al legii, statul obliterează ideea existenţei unor principii etice generale pentru evaluarea propriilor prestaţii legislative şi transformă pe nesimţite legea în legislaţie: adică legea e ceea ce emană de la el, bună, proastă, cum o fi. Pasul următor îl constituie utilizarea prerogativei legislative pentru diverse „proiecte publice”.

De pildă, statul legiferează că toţi părinţii sunt incompetenţi în ceea ce priveşte educaţia propriilor copii, prin urmare instituie un sistem public de învăţământ. De reţinut că acest sistem e finanţat prin taxe şi că e obligatoriu. De asemenea, eventualii antreprenori educaţionali privaţi (universităţile private) trebuie să îndeplinească nişte condiţii (sub aspectul dotării şi programei – deci a ideilor promovate) impuse de către acelaşi stat, prin Ministerul Educaţiei.

Tot statul ajunge la concluzia că şi producţia de monedă ar fi, până la urmă, o prerogativă a sa şi monopolizează sectorul. Mai mult, după pomenita monopolizare, substituie vechea monedă marfă adoptată de piaţă cu propriile hârtii pe care le poate produce la discreţie, cu costuri infime. Îşi adaugă astfel o sursă de finanţare mult mai flexibilă decât „tradiţionala” impozitare. Ca stăpân al tiparniţei, statul poate taxa „pe ascuns” populaţia prin expansiunea monetară (crearea de monedă), deci prin inflaţie.

Nu mai e decât un pas până la controlarea strictă a sectorului bancar: bunul tranzacţionat îl dă statul, regulile le dă tot el. Se naşte firesc o alianţă etatist-bancară, în care băncile acceptă exigenţele statului în schimbului privilegiului de a opera cu rezerve fracţionare (posibilitatea de a da cu împrumut mai departe mai mult decât s-a atras în depozite pe termene ferme plus resursele proprii) şi de a avea la nevoie acces la sprijin din partea băncii centrale, creditor de ultimă instanţă (Împotriva mijloacelor fiduciare, Degenerarea banilor şi a creditului). (Credem că e limpede de ce-şi permite această bancă acest rol: graţie privilegiului de a fi producător discreţionar de monedă).

Statul a infantilizat părţi ale societăţii, smulgând deciziile investiţionale din mâinile consumatorilor şi a antreprenorilor privaţi atenţi la dorinţele acestora, într-o serie de alte sectoare economice: transporturi (aerian, urban, feroviar), agricultură (Politica Agricolă Comunitară, de pildă; dar şi programele americane de susţinene a fermierilor), energie, etc. Chiar atunci când deciziile investiţionale pomenite nu sunt smulse direct, prin naţionalizarea sectoarelor cu pricina, intervenţia e prezentă prin standarde (ca-n cazul Pieţei Unice Europene şi problemei armonizării; în problema mediului) sau reglementări (vezi cazurile porcul, măgarul sau viţa de vie ne-nobilă, concurenţa etc.)

Membrii societăţii nu sunt „competenţi” nici în ceea ce priveşte asigurarea propriilor bătrâneţi. Nici familia, nici prietenii, nici Biserica şi nicidecum eventualele asigurări private n-ar fi în stare, în viziunea etatistă, să asigure prosperitatea în această perioadă a vieţii. De asemenea serviciile medicale: şi ele par predestinate a fi prilej de împotmolire pentru iniţiativa privată. Curios cum, în general, noi oamenii simpli (consumatori şi antreprenori) suntem capabili să ne gestionăm fără probleme necesarul de eugenii sau apă minerală, de pildă, dar nu ne duce mintea să fim atenţi şi cu cele necesare pentru sănătate, despre care ştim toţi „că-i mai bună decât toate”.

Apoi caritatea. Nici ea n-a scăpat de naţionalizare. Nu mai poate omul fi milostiv pe cont propriu şi după măsura virtuţii şi puterilor date lui de Dumnezeu, ci trebuie să participe cu forţa la sistemul socialist (şi falimentar) de aşa-zisă caritate al asigurărilor sociale – la diversele programe asistenţiale (şomaj, ajutoare la întreţinere, cornul şi laptele etc.). Prima instituţie atacată de această fagocitare a milei din societate de către stat este Biserica. A devenit şi ea un departament de stat. Este „sector bugetar”.

Şi multe altele. Căci cu greu aş putea identifica vreo sferă a vieţii sociale în care statul să nu-şi fi băgat nasul. Rostul acestui ocol a fost acela de a puncta „în ce ne băgăm” atunci când votăm. Numai introducând şi elementul hăului de sub, are cel care merge pe sârmă peisajul complet al posibilelor consecinţe ale faptelor sale. Iar cele de mai sus n-au fost decât o încercare de a ne înzestra, în vederea discutării problemei votului, cu conştiinţa „hăului” din spatele ideii de vot.

Pe scurt, despre vot în general

Nu ideea de vot ca atare, indiferent de context, e cea luată la rost în articolul de faţă. Căci votul într-un cadru privat este neproblematic. Un club sau o firmă, în care intrarea şi ieşirea sunt libere, poate propune ca modalitate de adoptare a deciziilor interne procedura votului (cu diferite tipuri de majorităţi). Cei care aderă la club sau devin acţionari la firmă ştiu de la bun început în ce intră. Mai mult, dacă pe parcurs consideră că obiectivele iniţiale ale respectivei organizaţii au fost „trădate”, o pot părăsi fără consecinţe dramatice. Votul din cadrul acestor agregate sociale voluntare nu poartă decât asupra celor care au subscris în mod voluntar la această procedură. Nimic în neregulă aici.

Votul din cadrul sistemului electoral este însă diferit. Agregatul statului naţiune este non-voluntar. Nu există opţiunea de a „ieşi” din joc (adică de a secesiona de unul singur cu persoană şi proprietăţi cu tot) în cazul în care acesta oferă numai alternative problematice (cu consecinţe agresive, de încălcare a drepturilor de proprietate legitime ale unei părţi a membrilor societăţii). Există posibilitatea de alegere (între Băsescu şi Năstase, de pildă) dau nu există libertate (de a nu fi nevoit să alegi – sau să te supui deciziilor pe care cel ales cu echipa sa le vor lua). Şi m-aş bucura nu atât să pot alege între a muri spânzurat sau a muri împuşcat, ci să pot să rămân în viaţă.

Votul nu constituie agresiune

Oricât am vrea să tranşăm într-un anume sens problema votului, trebuie spus răspicat că votul nu reprezintă, per se, o agresiune. Nu este încălcată, cu alte cuvinte, prin simpla participare la un scrutin electoral proprietatea legitimă a nimănui. Deci n-am putea spune că cei care aleg soluţia (corectă, în opinia noastră) de a boicota privat votul sunt îndreptăţiţi la mai mult de atât – adică la utilizarea forţei pentru a-i împiedica pe cei ce vor să voteze s-o facă, de pildă. Trebuie înţeles însă faptul că simpla existenţă a mecanismului electoral aşa cum îl cunoaştem azi semnalează existenţa unor agresiuni, încălcări ale libertăţii şi proprietăţii, persistente: (în plus faţă de mecanismul etatic concret) o lege electorală de acest tip survine numai ca urmare a monopolului etatic agresiv asupra justiţiei; existenţa unor structuri precum Biroul Electoral Central sau secţiile de votare presupune finanţarea lor prin măsura de asemenea agresivă a impozitării; ce să mai vorbim de cazul în care există o lege ce prevede obligativitatea – sub pedeapsa cu amenda – a participării la vot.

A trece pe la vot ar echivala, însă, cu a te preocupa de dotarea şi programul sălii de sport în care s-ar antrena o cunoscută bandă de tâlhari.

Votul nu este o „datorie”

Nu puţini sunt cei care asociază ideii de participare la vot caracterul de datorie; de datorie văzută în fel şi chip: cetăţenească, legală, etică sau morală.

Nulitatea votului ca datorie cetăţenească rezultă din însăşi nulitatea noţiunii de cetăţean. Căci ce înseamnă a fi cetăţean? Înseamnă a fi supusul, subiectul unui aparat etatic agresiv – deci încălcător al principiului minimal al non-agresiunii împotriva proprietăţii şi persoanei, necesar pentru cooperarea socială. Iar „datoria de cetăţenească de a vota” s-ar asemăna cu „datoria” unei victime a unei tâlhării de a-l saluta respectuos pe tâlhar.

Votul ca datorie legală nu există, slavă Domnului, în România. Dar chiar şi acolo unde există prin lege datoria de a vota, lectura corectă a situaţiei ar fi aceea că avem de-a face cu o lege proastă ce trebuie abolită deoarece îi sileşte pe cetăţeni să dea o altă utilizare resurselor rare proprii deţinute în mod legitim: timp (dacă merg la vot de frica repercursiunilor) sau bani (dacă aleg să nu participe şi să achite amenda aferentă stabilită prin lege).

E limpede din cele de mai sus că votul nu poate fi nici o datorie etică. A spune că un individ are un comportament etic echivalează cu a afirma că el nu datorează nimănui nimic; mai precis că nimeni nu e îndreptăţit să utilizeze forţa pentru a obţine vreo restituţie („datoria”) de la el. Şi ce datorează omul simplu statului? Nimic. Dar confraţilor, semenilor? Poate bani sau alte bunuri şi servicii; nicidecum votul.

Dacă ceva e limpede din capul locului, atunci acest lucru e că votul nu e nicidecum o datorie morală. Dimpotrivă, datoria morală a indivizilor ar fi aceea de a nu participa la vot – procesul penibil de selectare a viitorilor spoliatori – ci de a-l boicota în mod privat. De a nu avea de-a face nici cât negru sub unghie cu cei ce gestionează, fără zgârcenie, fărădelegea. Simpla funcţionare a unui viitor guvern ales se va baza pe prelungirea şi continuarea spolierii unora dintre semeni. Ce să caute indivizii cumsecade la alegerea acestui „pluton al jafului” care e guvernul şi statul în general?

E votul un drept?

Da, este. Dar, întâi de toate nu este unul dat nouă de stat, ci izvorăşte din natura noastră de persoane umane şi legitimitatea (deci şi dreptul de a le comite) acţiunilor noastre care nu sunt direct şi demonstrabil vătămătoare. Şi, mai important, nu e decât un drept la „nesăbuinţă”; la nesăbuinţa de a comite această „victimless crime” (crimă fără victimă) a aflării în treabă pe la urne, similară deciziei de a-l ajuta pe unul ca Stalin să decidă cu ce fel de funii să-şi sugrume deţinuţii politici: de in sau de cânepă.

Păstrând în minte şi accentuând ideea că dacă putem vorbi de vot ca de un drept, atunci nu e, de regulă, decât un drept la nesăbuinţă, trebuie totuşi să admitem posibilitatea – cu totul excepţională – a existenţei unui rost pentru mersul la vot. Uneori poate apărea un candidat cu un veritabil program de reforme menit a apropria considerabil regimul „republican” actual de o ordine a proprietăţii private. Ar putea fi oportun votul atunci. Nu ar lipsi însă problemele şi acestea n-ar fi mici. De pildă, este credibil candidatul în promisiunile lui? Dacă este credibil, va putea pune în aplicare programul său, o dată ajuns în frunte? Dacă are în vedere reforma integrală (instaurarea ordinii proprietăţii private) şi a ajuns la putere promovând-o, ar fi un caz fericit. Dacă este însă un gradualist (sau, mai rău, doar un intervenţionist mai moderat) şi a ajuns la putere fără a-şi expune strategia pe termen lung, două sunt pericolele, la fel de mari: dacă lucrurile merg prost, direcţia reformei e discreditată; dacă merg bine, şi nivelul de trai sporeşte ca urmare a unor reforme parţiale, s-ar putea încetăţeni opinia conform căreia nu e nevoie de reforme complete ci doar de conducători competenţi şi măsuri înţelepte ca în cazul nostru.

Revenind la o comparaţie utilizată mai sus, s-ar putea ca cineva să poată avea o înrâurire de bun augur (în sensul sabotării) asupra sălii de antrenament a unei bande de tâlhari datorită metodelor pe care le stăpâneşte de a-i extenua, dopa cu substanţe moleşitoare, convinge (eventual) de caracterul greşit, agresiv şi imoral al acţiunilor pentru care se pregătesc şi pe care le comit sistematic, etc. Cred că e de la sine înţeles însă de ce plasez situaţia în sfera excepţionalului.

Votul nu e un contract

Sunt mulţi care discută problema electorală în termeni contractuali. Cu alte cuvinte între alegători şi aleşi se creează o relaţie de tipul mandant-mandatar. Se încheie un soi de „contract social” care face din câştigătorii loteriei urnelor „reprezentanţi” legitimi ai populaţiei.

Juristul american Lysander Spooner a lămurit o dată pentru totdeauna că toate acestea sunt baliverne. Exigenţa juridică minimă cere ca un contract să aibă părţi clar identificabile, sau obiect. Or, în cazul alegerilor nu se cunosc ambele părţi: votanţii nu sunt consemnaţi nicăieri. Şi nu doar că nu sunt consemnaţi în scris ci chiar votează „în secret”. Cine poate demonstra că l-a votat pe candidatul X? Şi deci că l-a mandatat?

Apoi obiectul, sau obligaţiile şi drepturile părţilor. Totul e în ceaţă. La ce se angajează (presupunând că ar vota trecându-şi numele pe lista publică a candidatului cutare) votantul? Dar alesul? E limpede că ar fi nevoie de anexe stufoase şi precise la „contractul electoral”.

Papagalicirea limbajului juridic în descrierea fenomenului electoral devine manifestă o dată ce e luată în calcul relaţia candidat X (învingător) – votanţii candidaţilor Y, Z…(pierzători). Numai printr-un contorsionism mental l-am putea numi pe primul „reprezentant” al ultimilor. Ce să mai vorbim de cei care n-au participat la vot! Sau de cei fără drept de vot!

De asemenea, societatea modernă care pretinde a ţine toleranţa şi nediscriminarea la rangul de valori supreme este intolerantă şi discriminatorie în chiar procesul electoral al votului democratic pe care îl impune, într-un fel sau altul, generaţiilor care ajung succesiv la „vârsta legală”. Elementul de discriminare apare între cei care au „înfiinţat” mecanismul votului şi care-au avut un cuvând de spus în privinţa lui, şi cei care îl aplică ulterior şi care nu mai au de ales.

Murray Rothbard a lămurit şi faptul că simpla promisiune nu constituie un contract. Şi asta pentru că omul nu îşi poate înstrăina la un moment dat voinţa prevenindu-o a se răzgândi pe perioada „derulării contractului”. (Acest fapt ar echivala cu o sclavie temporară). Pentru a depăşi această dificultate s-ar impune o clauză penală care, nedând dreptul la elemente inalienabile precum voinţa, ar îndreptăţi totuşi o parte la contract la plata unei anumite despăgubiri în cazul în care partenerul nu prestează un anumit serviciu sau o anumită activitate.

Introducând în discuţie promisiunile electorale ale candidaţilor, ce statut au ele? De simple promisiuni, evident. Şi deci proclamarea lor nu echivalează, în absenţa unei clauze penale şi a unui mecanism de punere în execuţie a acesteia, cu asumarea vreunei obligaţii. Şi ar fi ridicol să numim „posibilitatea retalierii la vot peste patru ani” drept „clauză penală”. Ar fi ca şi cum am considera neproblematică relaţia cu un partener care a devenit violent şi ne administrează câte o bătaie zilnică, în virtutea faptului că în termen de şase luni avem posibilitatea de a încheia relaţiile contractuale cu el.

În concluzie, votul este orice altceva decât un contract.

Încheiere

N-a fost în intenţia articolului de faţă să analizeze comparativ seturile de promisiuni sentenţios denumite „programe” ale diverselor formaţiuni politice, cel puţin din două motive: nu avem de-a face decât cu versiuni de intervenţionism (un fel de „socialism spălăcit”) sau, mai pompos, „social-democraţie”; orice putere viitoare va avea de ascultat (mai mult sau mai puţin selectiv, după puteri) comandamentele Uniunii Europene, în vederea integrării. Nu s-ar putea spune, prin urmare că ar fi ceva de ales.

Chiar dacă lucrurile n-ar sta aşa, tot am avea toate motivele să stăm acasă. Singura cale eficientă şi onorabilă de raportare la problema votului rămâne boicotul privat: neparticiparea la vot. Prea puţine se câştigă participând, şi prea multe se pierd în acelaşi timp. Şi de-ar fi vorba numai de legitimitatea pe care participarea masivă la vot o conferă procesului ca atare, şi tot ar fi prea mult cedat statului.

Până la urmă soluţia problemei votului în contextul actual a dat-o Steinhardt atunci când a spus că atitudinea creştinului faţă de Satana trebuie să fie de aşa natură încât, chiar dacă lucrul pe care acesta îl cere este aparent inofensiv sau chiar benefic (el vorbea de semnarea unei declaraţii comune cum că Dumnezeu există), nu trebuie să-i fie acordat. Nici un compromis.

FOTO: motifake.com