Ninel Ganea
Ultimele postari ale lui Ninel Ganea (vezi toate)
- Divizia și omul C.A. Rosetti - 4 septembrie 2018
- Cruciații modernității - 25 mai 2018
- Educația de acasă a lui Dostoievski - 18 aprilie 2018
Memoriile lui Stefan Zweig, „Lumea de ieri”, nu figurează, cred, în vreo antologie conservatoare. Nici nu prea ar avea cum, căci scriitorul austriac, spirit iluminist prin excelență, a fost îndrăgostit sincer, dar cu o măsură temperată de excesele timpului, de avangarda intelectuală, de idealurile „umanismului ateu” și de modele culturale (cu predilecție, psihanaliza) care începuseră să domine peisajul european.
În pofida tuturor acestor scăderi, Zweig, care a avut neșansa să trăiască apusul complet al Vechiului Regim și ecloziunea totalitarismului hard, rămâne unul dintre cei mai profunzi scriitori politici și economici ai inceputului de sec. XX. Observațiile sale depășesc clișeele sforăitoare despre „epoca barbariei”, „triumful iraționalismului” și „revolta maselor”, atingând punctele sensibile, dar rar menționate, ale unor fenomene încă insuficient elucidate. Nu lipsesc paseismul, naivitățile, speranțele deșarte sau erorile intelectuale, însă peste toate avem de-a face cu un intelectual faimos în epocă, dar onest, ceea ce constituie în sine un fapt remarcabil.
Din primele rânduri ale amintirilor, pentru un cititor familiarizat cât de cât cu economia liberală (austriacă), în special în privința chestiunilor monetare, sare în ochi acuitatea remarcilor făcute de Zweig cu privire la diferențele dintre monarhie și democrație, văzute prin prisma acestui criteriu. Încă din pagina inaugurală, scriitorul ne dezvaluie că „valuta noastră, coroana austriacă, circula sub formă de monezi de aur curat, ceea ce îi garanta credibilitatea. Fiecare știa ce are și ce i se cuvine, ce este permis și ce nu”. Observația nu este aruncată pur și simplu la intâmplare. Scriitorul subliniază importanța aurului ca un mijloc de schimb universal acceptat, într-o vreme în care lumea bună începuse deja să descrie aurul drept o „relicvă barbară” (Keynes) sau „fetișism” (Marx). Mai mult, experiența hiperinflației din Austria îi prilejuiește lui Zweig pasaje în care precizia teoretică se combină cu hiperrealismul descrierilor, completate cu o trimitere inevitabilă la Goethe, unul din puținii scriitori care au sesizat demonismul expansiunii monetare. „Ca prim indiciu al neîncrederii din partea populației, au dispărut banii metalici, pentru că o mică bucată de cupru sau nichel reprezenta totuși o „subtanță” față de hârtia pur și simplu imprimată. Statul, ce-i drept, acționa ca presa de bancnote să lucreze la parametrii maximi pentru a obține, după rețeta lui Mefistofel, cât mai mulți bani artificiali, dar nu mai putea să țină pasul cu inflația(…) În curând, n-a mai știut nimeni ce și cât costă”.
Zweig dovedește o extraordinară pricepere în a decela consecințele culturale și morale ale inflației, anticipând întrucâtva intuițiile pe această temă ale lui Hans Herman Hoppe. „Cine făcuse economii timp de patruzeci de ani și pe deasupra iși plasase banii, din patriotism, în împrumutul de război, a ajuns cerșetor. Cine avea datorii, scăpa de ele. Cine era corect și se conforma regulilor de distribuire a alimentelor făcea foamea; numai cine avea tupeu mânca pe săturate. Cine știa să dea mită prospera; cine specula se-mbogățea (…) Nu exista nicio măsură, nicio valoare în mijlocul acestei disoluții și evaporări a banilor; singura virtute care era la preț consta în a fi descurcăreț, abil, fără scrupule și în a sări în șa din fuga calului, pentru a nu te lăsa zdrobit sub copitele lui”.
Descrierea decadenței din Germania nu este nici ea mai prejos și s-ar putea suprapune de minune peste situația noastră prezentă: „Un fel de demență antrena în prăbușirea tuturor valorilor chiar cercurile burgheze care până atunci ținuseră cu dinții de modul lor de viață. Tinerele fete se făleau nevoie mare că sunt perverse; a mai fi la șaisprezece ani bănuită de virginitate era pe-atunci în orice școală din Berlin o rușine, orice fată voia să aibă ce povesti în materie de aventuri personale, și cu cât mai exotice, cu atât mai bine (…) În fond, destrăbălarea nemțească care a izbucnit odată cu inflația era numai o maimuțăreală febrilă”. Practic, pentru Zweig nu exista niciun dubiu că demoralizarea socială reprezintă efectul natural al folosirii tiparniței. „Ce vreme incredibilă, anarhică, zgomotoasă, acei ani când, în Austria și Germania, odată cu subțierea valorii banilor, începuseră s-o ia la vale toate celelelalte valori!”. Rămâne de discutat la nivel filozofic dacă prăbușirea moravurilor reprezintă o cauză mai degrabă decât un efect al inflației, însă simpla corerelare a celor două maladii este remarcabila în „Lumea de ieri”.
Pe de altă parte, se ințelege că scriitorul nu e nici pe departe vreun liberal pur sânge (admira, de pildă, modelul francez de subvenționare a intelectualilor prin asigurarea unor posturi insignifiante, dar călduțe în interiorul birocrației culturale) însă, celor neînregimentați în partidul progresului, Zweig le devine afin prin conștiința acută a ordinii călcate în picioare de marșul cazon al democrațiilor. Evocând biografia tatălui său, scriitorul notează diferența colosală dintre impozitarea practicată de Vechiul Regim și spolierea nediscriminatorie a sec. XX. „Datorită acestei continue tezaurizări a caștigurilor, în acea epocă de prosperitate crescândă, când nici din cele mai serioase venituri statul nu se gândea să rețină mai mult de câteva procente sub formă de impozit (…) pentru cei avuți a deveni tot mai bogat însemna ceva ce, de fapt, se realiza de la sine (…) Lumea se plângea mai mult din obișnuință decât din convingere de impozitele „mari”, care, la drept vorbind, în comparație cu cele de după război, reprezentau numai un fel de mic bacșiș plătit statului”.
Primul război mondial îi dă posibilitatea lui Zweig să urmărească nu doar ravagiile, indoctrinarea și naționalismul turbat al combatanților, ci și micile mari momente de omenie care aveau să devină doar o amintire foarte indepărtată peste numai douăzeci de ani. În Tarnow, scriitorul asista cu o nedisimulată uimire la relațiile dintre militarii Imperiului și un contingent de prizonieri ruși. „Prizonierii nu manifestau nicio o tendință, firească de altfel, de-a evada, iar rezerviștii austrieci nu se grăbeau defel să-și ia misiunea de pază în litera și spiritul regulamentului. Ei ședeau la un loc cu prizonierii și tocmai faptul că, din cauza limbii, nu se puteau înțelege, îi amuza la culme și pe unii și pe alții. Făceau schimb de țigări, își zâmbeau. Un rezervist tirolez tocmai scotea dintr-un portmoneu foarte vechi și murdar fotografiile soției și ale copiilor lui și le arăta „dușmanilor” care le admirau pe rând și întrebau, făcând semne din degete, dacă un copil are trei sau patru ani”. Pentru Zweig, explicația acestor comportamente onorabile consta în rămășițele de cultură creștină ale Europei: „…pe-atunci țările, conducătorii, împărații, regii, crescuți în tradiția umanistă, în subconștientul lor încă se mai rușinau de război. O țară după alta respingea, ca pe o calomnie josnică, acuzația ca este sau a fost „militaristă”; dimpotrivă, fiecare se întrecea în a arăta, a demonstra, în a explica, în a afișa că este o națiune cultă”.
Dacă războiul este sănătatea statului, pentru libertatea individuală el reprezintă o ciumă pe care Zweig a experimentat-o rapid în consecințele ei cele mai personale. „Nimic nu ilustrează mai bine regresul înspăimântător în care a fost antrenată lumea după primul război mondial ca ingrădirea libertății de mișcare a omului și restrângerea dreptului lui de a fi liber. Înainte de 1914, pământul aparținea tuturor. Fiecare mergea unde voia și rămânea într-un loc atât cât voia. Nu era nevoie nici de permise, nici de aprobări, și ce mă mai amuză uimirea tinerilor când le povestesc că înainte de 1914 am călătorit în India și America, fără să am asupra mea vreun pașaport și, în general, fără măcar să fi văzut vreodată așa ceva. Urcai și coborai din tren sau vapor, fără să întrebi și fără să fii întrebat, nu erai obligat să completezi nici măcar unul din sutele de formulare care se cer astăzi”.
Scriitorul austriac a rămas sfâșiat toată viața între ordinea lumii vechi și degringolada democratică. De prima se simțea atașat funciar prin reflexe, obiceiuri și un simț al ordinii naturale, de cealaltă prin filozofia romantică a eliberării „geniului creator” de sub puterea tradiției și autorității. Asta explică și multiplele stări contradictorii care apar în memorii: detesta vechiul sistem scolastic de învățământ, dar îl ingrozea „libertatea” elevilor de a studia doar ceea ce vor, deplângea starea rigidă a femeilor din Vechiul Regim, însă îl speriau noile frizuri și moravuri, frecventa cu admirație noile curente literare, dar nu putea subscrie la „experimentele gălăgioase” din pictură, muzica și arhitectura, șamd. Nu în ultimă instanță, probabil că aceasta tensiune furnizează și o lămurire pentru moartea scriitorului care se impușcă, alături de soția sa, în 1942, în apropiere de Rio de Janeiro, după ce declarase că este prea bătrân pentru a o lua de la capăt. Însă sinuciderile deveniseră pe atunci un fenomen aproape normal în rândul celor care au trăit „Apocalipsa Veselă”…
Publicat inițial pe Karamazov