Jay Dyer
Ultimele postari ale lui Jay Dyer (vezi toate)
- Cu ochii larg închiși - 1 noiembrie 2017
- Mary Poppins: revoluționară, feministă, ocultistă - 5 septembrie 2017
- Marxismul cultural, arta modernă și hipsterismul - 10 octombrie 2014
Arta “modernă” și arta “abstractă” sunt noțiuni frecvent înțelese greșit ca dezvoltări organice care au apărut din lupta “la firul ierbii” împotriva “opresiunii” și “artei folk” a claselor de jos. De fapt, arta urâtă, degenerată, a apărut din cercurile sovietice şi comuniste ca un mijloc de a ataca frumusețea estetică. Spre surpriza ascultătorilor mei, am afirmat de multe ori că arhitectura “Bauhaus” este comunistă, dar adevărul este că “arta modernă” este aproape în întregime o invenție sovietică și comunistă de pervertire a culturii în armă.
Din păcate, Bauhaus n-a fost doar o trupă, ci și un stil arhitectural comunist care, cel mai probabil, ți-a bombardat simțurile pe când erai în facultate.
Pentru a înțelege asta, este suficient să arunci o privire către Școala Marxistă de la Frankfurt (Frankfurter Schule, n. tr.), responsabilă în primul rând cu ingineria socială și distrugerea culturii. Folosirea culturii ca armă a fost unealta cheie în distrugerea structurii și a valorilor sociale ale Vestului. Același lucru se aplică și în cazul transformării moderne a “artei” în critica nihilistă a sensului însuși, în cazul “hipsterismului”. “Hipsterismul” ar putea fi descris, fără exagerare, ca înflorirea deplină a teoriei critice a lui Theodore Adorno, în mod special în ceea ce privește muzica. Iată ce spune Adorno:
“Ceea ce muzica radicală percepe este suferința nefiltrată a omului… Înregistrarea seismografică a șocului traumatic devine, în același timp, legea tehnică structurală a muzicii. Interzice continuitatea și dezvoltarea. Limbajul muzical este polarizat; către gesturi de șoc, care seamănă convulsiilor corpului, pe de o parte și, pe de altă parte, către o înghețare cristalină a omului a cărui anxietate îl face să încremenească. Muzica modernă caută uitarea absolută. Este mesajul disperat al naufragiaților.”
Deci muzica modernă este orientată spre a distruge ordinea, frumusețea, forma și sensul, declarând război tuturor elementelor cu scopul de a deruta psihicul omului şi de a-i distruge viziunea asupra lumii. De fapt, Adorno descrie asta ca fiind chiar o încercare de declanșare a maniei:
“Nu e vorba că schizofrenia este exprimată direct în aceasta; dar muzica imprimă o atitudine similară bolnavilor mintal. Individul își provoacă propria-i dezintegrare… El îşi imaginează împlinirea făgăduinței prin magie, dar, totuși, în tărâmul actualității imediate. Preocuparea lui este să domine trăsăturile schizofrenice prin conștiința estetică. Procedând astfel, speră să treacă nebunia drept sănătate curată.”
Analiștii Meyer și Steinberg comentează:
“Adorno indică următoarele categorii: 1. depersonalizarea, pierderea legăturii cu propriul corp; 2. hebefrenia, care poate fi definită ca “indiferență a bolnavului față de exterior”; 3. catatonia (“un comportament similar des întâlnit la pacienții copleșiți de șoc”); și 4. necrofilia. Adorno a declarat: “Necrofilia universală este perversiunea supremă a stilului.””
Adorno a fost “recrutat”, dacă vreți, de Vest, pentru a duce războiul marxismului cultural la scară globală. Meyer și Steinberg comentează:
“Un pianist de concert promițător în tinerețe, a studiat mai apoi la Viena sub îndrumarea compozitorului atonal Arnold Schoenberg. În 1946, pe când se afla în Statele Unite, lucrând la agenda de “pesimism cultural” a Școlii de la Frankfurt, fostul activ al Cominternului Sovietic (Internaţionala Comunistă), trăind acum din generozitatea Fundatiei Rockefeller și a altor fonduri anglo-americane, scrie o carte infamă, “Filosofia Muzicii Moderne”, o critică aproape neinteligibilă a culturii clasice.”
“Sunt intenționat atât de inautentic, încât autenticitatea mea îmi confirmă neîncrederea în autenticitatea-mi de impostor.”
Fundația Rockefeller a promovat arta modernă la nivel global, folosind spioni din vest pentru a răspândi moartea care se numește “artă abstractă”. The London Independent afirmă:
“Guvernul Statelor Unite se afla acum în fața unei dileme. Filistinismul, combinat cu denunțurile isterice ale lui Joseph McCarthy în legătură cu tot ce era avangardist sau neortodox, erau profund jenante. Discreditau ideea conform căreia America era o democrație sofisticată, bogată cultural. Împiedicau, de asemenea, guvernul Statelor Unite să consolideze transferul de supremație culturală dinspre Paris spre New York începând cu anii ‘30. Pentru a rezolva această dilemă, a fost implicată CIA.
Legătura nu este chiar atât de ciudată precum pare. La vremea aceea, noua agenție, ticsită cu absolvenți de Yale şi Harvard, dintre care mulți colecționari de artă şi scriitori de nuvele în timpul liber, era o oază de liberalism în comparație cu lumea politică dominată de McCarthy sau cu FBI-ul lui J. Edgar Hoover. Dacă exista vreo instituție oficială pregătită să celebreze colecția de leniniști, troțkiști şi consumatori îndârjiți de alcool a școlii din New York, CIA era aceea.”
Și:
“Pentru a-și vedea liniștită de interesul ascuns în avangarda stângistă a Americii, CIA trebuia să se asigure că patronajul ei nu va fi descoperit. “Chestiuni de acest fel puteau fi făcute numai prin doi sau trei intermediari,” a explicat domnul Jameson, “pentru a nu se pune problema să trebuiască să-l implice direct pe Jackson Pollock, de exemplu, sau să facă orice ar fi dus la implicarea acestor oameni în organizație. Și nu ar fi putut fi aduşi mai aproape pentru că majoritatea acestor oameni aveau foarte puțin respect față de guvern, în mod deosebit și, cu siguranță, niciun pic de repect față de CIA. Dacă trebuia să folosești oameni care se considerau, într-un fel sau altul, mai aproape de Moscova decât de Washington, cu atât mai bine, poate.
Aceasta era “lesa lungă”. Piesa centrală a campaniei CIA a devenit Congresul pentru Libertate Culturală (The Congress for Cultural Freedom), o pepinieră consistentă de intelectuali, scriitori, istorici, poeți și artiști, constituită cu fonduri CIA în 1950 și condusă de un agent CIA. Era avanpostul de apărare a culturii împotriva atacurilor Moscovei și ale “tovarășilor” săi din Vest. La apogeul ei, avea birouri în 35 de țări și publica mai bine de două duzine de reviste, inclusiv “Encounter”.”
LOL!
Afirmația că toată arta urâtă era o unealtă a CIA nu este chiar corectă. Majoritatea artiștilor hidoși era marxistă. Pablo Picasso, de exemplu, probabil cel mai faimos artist modern. Mizeria lui Picasso nu este altceva decât expresia pictată a marxismului. Picasso însuși și-a proclamat vizibil marxismul, considerându-și arta cea mai pură expresie a acestuia. Traseul mizeriei, de la marxism şi necrofilia Școlii de la Frankfurt la gunoiul modern şi nonsensul postmodern hipsteresc, se poate distinge clar. Ceea ce nu înțeleg hipsterii este că “filosofia” lor nu este altceva decât o unealtă de inginerie socială pentru idioți, având ca finalitate distrugerea acestor idioți.
Traducere de Cristina Lee după “Cultural Marxism, Modern Art and Hipsterism” – Jay Dyer (www.jaysanalysis.com)
FOTO: Ceci n'est pas une Hipster / BlondieGbg
