Logica anti-corporatistă

Claudiu Năsui

Claudiu Năsui

Preşedinte al Societăţii pentru Libertate Individuală - SoLib (www.solib.ro).
Claudiu Năsui

Ultimele postari ale lui Claudiu Năsui (vezi toate)

Filmele de acţiune reflectă adesea întruchiparea pe care societatea o dă răului. În perioada războiului rece, răul  era întruchipat sub forma unei ţari cu asemănări izbitoare cu fosta URSS sau cu Germania nazistă. De exemplu, faimoasa rasă Klingoniană din seria Star Trek îşi are oglinda în fostul bloc sovietic. Asemănarea ajunge chiar până la punctul că, o dată cu sfârşitul războiului rece s-a terminat şi războiul cu imperiul Klingonian. În ziua de azi însă, rar mai vedem un film de acţiune în care rău-făcătorul să nu fie întruchipat fie de un terorist fanatic, fie de un preşedinte de corporaţie lipsit de scrupule, fie chiar de amândoi. Corporaţiile sunt de altfel inamicul preferat nu doar al filmelor de acţiune (făcute tot de corporaţii), ci al opiniei generale.

Este oare meritat acest stigmat? şi dacă da, de ce? Libertarianismul, ca şi alte filozofii politice, pleacă de la un scepticism profund asupra legitimităţii puterii, de orice natură ar fi ea. Corporaţiile, în calitate de entităţi cu suficient de multă putere în societatea de astăzi, nu trebuie nici ele să scape analizei libertariene. Logica libertariană însă diferă mult de cea socialistă în ceea ce le priveşte. În timp ce analiza socialistă vede în fiecare corporaţie un inamic, analiza libertariană are o poziţie mai nuanţată.

În argumentaţia sa, retorica socialistă se limitează adesea la a arăta cât de mult cresc profiturile corporaţiilor, câte stock-option-uri au luat directorii lor (remuneraţie care depinde de evoluţia cursului acţiunii companiei), câte dividende au dat sau de câte ori mai mare este salariul preşedintelui unei corporaţii decât ajutorul de şomaj sau salariul minim (statistică foarte populară în Franţa). Deşi nu sunt în sine argumente, aceste informaţii au rolul de a conduce la concluzia că, cumva, discrepanţe mari înseamnă automat discrepanţe ilegitime. Deşi majoritatea susţinătorilor publici ai anti-corporatismului nu vor ajunge să facă legătura între discrepanţele de venit şi ilegitimitatea lor, puţinii dintre ei care o fac utilizează teoria marxistă a valorii muncii (moştenită, de fapt, de la Adam Smith). Printre aceştia se numără şi scriitorul anti-mondializare, Hervé René Martin, care, în cartea sa “La mondialisation racontée à ceux qui la subissent” (Mondializarea povestită celor care o suferă), se întreabă retoric cât de mult poate munci un preşedinte director general de mare companie, pentru a justifica decalajul de venit între el şi un biet muncitor dintr-o ţară din Africa? Ziua nu are tot 24 de ore? Nu trebuie şi el să doarmă? Bun, poate e mai pregătit şi deci mai productiv, dar totuşi, nu putem spune că e de sute de mii de ori, sau chiar milioane de ori, mai pregătit. Argumentul productivităţii fiind, deci, complet înlăturat ca fiind neplauzibil, rămâne doar explicaţia exploatării capitaliste. Şi iată că aşa inevitabilul se produce, şi intrăm în retorica marxistă clasică, adică teoria care consideră profitul ca fiind  un furt comis de către angajatori de la angajaţi.

Dacă pentru un socialist acumularea de bogăţie peste un anumit prag este în sine o dovadă a ilegitimitații, pentru un libertarian, sarcina probei este mult mai grea. Libertarianul trebuie să analizeze nu doar rezultatul final (adică discrepanţa la care se ajunge) ci mijloacele prin care s-a ajuns la el.

Este posibil să existe corporaţii care şi-au atins talia prin căi legitime aşa cum este posibil să existe şi corporaţii care au crescut prin mijloace ilegitime. Să luăm exemplul a două sate în două scenarii diferite. În primul scenariu (1) un sat este format din oameni harnici, muncitori, chibzuiţi şi cu o abordare pe termen lung, iar celălalt este compus din oameni leneşi, risipitori şi cu o abordare de termen scurt. Ceteris paribus, cele două vor avea o dezvoltare complet diferită. Satul harnic se va dezvolta din toate punctele de vedere mai bine decât satul leneş, astfel încât, treptat, discrepanţele dintre cele două vor ajunge să fie foarte mari. În al doilea scenariu (2), să presupunem că avem din nou două sate, dar de data aceasta amândouă sunt aproximativ la fel de harnice/leneşe, la fel de chibzuite/risipitoare şi identice în ceea ce priveşte tot mai puţin un aspect. Diferenţa între cele două este agresivitatea faţă de vecin. Unul dintre cele două, având o forţă fizică superioară, fură în mod continuu resurse de la celălalt,  frânând astfel dezvoltarea primului şi alimentând-o pe a sa. Şi în acest caz discrepanţele dintre cele două cresc foarte mult.

Putem oare susţine că cele două scenarii sunt similare sau că nu există o diferenţă de legitimitate între cauzele discrepanţelor din cele două scenarii? Din punctul de vedere al unei doctrine care priveşte doar rezultatele finale şi nu şi mijloacele prin care s-a ajuns la ele, răspunsul trebuie să fie da. Un libertarian însă, nu poate proceda astfel. Pentru a determina legitimitatea, este constrâns de doctrină să analizeze mijloacele utilizate şi să răspundă la întrebarea centrală: “Au fost ele legitime din punctul de vedere al axiomei non agresiunii?”

Pentru a reveni la exemplul de mai sus şi aplicând acest principiu, putem spune că discrepanţele din scenariul (1) sunt legitime, pe când cele din scenariul (2) nu sunt. Nu doar libertarianismul, ci bunul simţ ne îndeamnă să nu condamnăm o entitate doar prin existenţa ei.

Analiza legitimităţii unei corporaţii nu se poate face decât în acelaşi fel, adică prin cercetarea mijloacelor pe care aceasta le-a utilizat pentru a deveni o corporaţie. Astfel, putem descoperi că unele corporaţii îşi datorează existenţa unor politici guvernamentale care, prin violarea drepturilor restului populaţiei, le-au favorizat apariţia şi dezvoltarea, iar altele, aproape prin antiteză, îşi datorează existenţa unui geniu antreprenorial care a permis societăţii umane să se dezvolte într-un fel unic şi inedit. Judecata aceasta fiind făcută nu de către un consiliu de înţelepţi, ci de deciziile descentralizate şi impersonale ale fiecăruia dintre membrii societăţii. Dacă adoptăm o analiză generală care nu face distincţia între diferitele mijloace ale succesului, trăsăturile nobile şi apreciabile ale acelora din urmă vor dispărea în tristul amalgam socialist care va lăsa omenirea şi mai sărăcită.

Publicat iniţial pe SoLib.ro

FOTO: acslaw.org

Articole similare

Top