Liberalii Alvy Singer

Rod Dreher

Rod Dreher

Rod Dreher este senior editor al The American Conservative. A scris și supervizat pentru The New York Post, The Dallas Morning News, National Review, The South Florida Sun-Sentinel, The Washington Times și The Baton Rouge Advocate. Comentariile lui Rod au fost publicate de The Wall Street Journal, Commentary, The Weekly Standard, Beliefnet și Real Simple printre multe altele și a apărut la NPR, ABC News, CNN, Fox News, MSNBC și BBC. Locuiește în St. Francisville, Louisiana, împreuna cu soția lui, Julie și cei trei copii. A scris, de asemenea, două cărți: The Little Way of Ruthie Leming și Crunchy Cons.
Rod Dreher

Ultimele postari ale lui Rod Dreher (vezi toate)

Scott Alexander, un liberal cultural și psihiatru de profesie care scrie sub pseudonim, publică un eseu lung, discursiv, dar irezistibil despre tribalismul american. El își dă seama într-o zi că nu cunoaște personal niciun conservator. Nici măcar unul. Și asta în ciuda faptului că trăiește într-un stat conservator guvernat de un republican. Și nu e ca și cum ar fi încercat în mod deliberat să-i excludă – el spune că n-a făcut asta și îl cred – dar întâmplarea face ca a reușit o separare completă de conservatori. Iar asta l-a pus pe ganduri; l-a făcut să se gândească la cât de intolerant este “tribul său Albastru” (Democrații n.tr.) față de “tribul Roșu” (Republicanii n.tr.), cu toate că ei (Albaștrii) se mândresc cu propria lor toleranță. Alexander scrie:

Dacă ar trebui sa definesc “toleranța”, aș spune ceva de genul: “respect și bunăvoință față de un grup exterior”. Iar astăzi avem de-a face cu o situație aproape inedită. Avem, pe de-o parte, o gramadă de oameni – cum ar fi Împăratul (Barack Obama n.tr.) – care se laudă cu capacitatea de a tolera pe oricine din orice grup exterior imaginabil, iubind grupul exterior, scriind imnuri lungi despre cât de grozav este, neputând sa doarmă noaptea de grija că cineva ar putea să nu-l iubească suficient de mult. Iar, pe de alta parte, îi avem pe aceiași oameni desființându-i pe cei din același grup cu ei – heterosexuali, albi, bărbați, Americani, nu contează -, predicând toata ziua, oricui este dispus să asculte, despre cât de groaznic este propriul grup, cat de vinovat de toate relele din lume, despre cum ar trebui să se facă ceva și despre cât de rușine le este să fie asociați cu acest grup. Ce se întâmplă aici?

Eseul său este o încercare de a răspunde acestei întrebări. Cum am spus, e lung, dar foarte interesant. Practic, el spune că parerea pe care mulți liberali o au despre ei înșiși cum că ar fi lipsiți de prejudecăți și toleranți este un fals. Sigur, el nu afirmă că tabăra conservatoare ar fi mai cu moț, dar el nu este conservator și nu analizează mentalitatea conservatorilor. El este un liberal care încearcă să înțeleagă modul de a gândi al propriului trib.

Rezultatul este exact ce am anticipat că se va întâmpla în cazul Islam. Bombardează oamenii cu imagini ale unui tărâm îndepărtat pe care îl urăsc deja și spune-le să-l urască și mai mult, iar rezultatul este creșterea intoleranței față de cei câțiva reprezentanți ratăciți și marginalizați ai acelei culturi care s-au nimerit în tabăra ta. Desigur, dacă industria sau cultura sau comunitatea devin suficient de Albastre, membrii Tribului Roșu încep să fie hărțuiți, dați afară de la slujbe (Brendan Eich fiind un exemplu clar) sau îndepărtați. Imaginiați-vă că Brendan Eich ar fi un membru al unei minorități religioase înconjurată de oameni care urăsc această minoritate. Deodată, a-l concedia nu mai pare un gest atat de nobil. Dacă pui laolaltă Podunk, Texas cu Mosul, Iraq, poți dovedi ca musulmanii sunt niște oameni înfricoșători și foarte puternici care execută creștini tot timpul și să ai un pretext bun pentru a goni din oraș singura familie de musulmani, oameni obișnuiți care n-au făcut nicun rău nimănui. Și dacă amesteci industria IT open-source cu universul paralel în care nu poți purta un tricou FreeBSD fără să riști ca cineva să încerce să te exorcizeze, poți dovedi că creștinii sunt oameni înfricoșători și foarte puternici care îi persecută pe ceilalți tot timpul și ai un pretext bun pentru a-l goni din oraș pe unul dintre puținii oameni dispuși să se afilieze cu Tribul Roșu, un tip care n-a facut niciun rău nimănui. Când o prietenă de-a mea a auzit ca Eich a fost concediat, nu i s-a părut deloc ciudat. “Pot tolera orice, mai putin intoleranța”, a spus ea. “Intoleranța” începe sa fie încă un cuvânt de genul “alb” sau “american”. “Pot să tolerez orice, mai putin grupul din care nu fac parte.” Parcă nu mai sună chiar atât de nobil, nu-i așa?

Mai mult:

Să-ți petreci toată viața insultând celălalt trib și vorbind despre cât de groaznici sunt membrii lui te face să pari… tribal. Nu e deloc elegant. Așa că atunci când membrii Tribului Albastru decid sâ își petreacă viețile zbierând despre cât de groaznic este Tribul Roșu, ei se asigură ca în loc de “Tribul Roșu” să spună “America” sau “albii” sau “bărbații albi heterosexuali”. În acest fel, e auto-critică umilă. Le pasă atât de mult de justețe, încât sunt dispuși să-și critice propriile tabere mult-iubite, oricât de mult i-ar durea. Știm că nu exagerează pentru că cineva poate exagera defectele unui dușman, dar că cineva ar putea exagera propriile defecte, asta pică la criteriul rușinii. Tribul Albastru are întotdeauna la îndemână o scuză pentru a persecuta și zdrobi pe oricine din Tribul Roșu care are neșansa de a cădea în univerul lor de materie luminoasă, definindu-l ca opresor despotic și atotputernic. Ei fac apel la faptul că sigur așa merg treburile în universul lor de materie întunecată, și asta se întâmplă în aceeași țară cu ei, așa că trebuie să fie vorba de aceeași comunitate din toate punctele de vedere. În consecință, fiecare instituție a Tribului Albastru este permanent autorizată să ia orice masură de urgență ar fi necesară împotriva Tribului Roșu, oricât de deranjantă ar putea părea altfel. Și iată ce virtuos, ce nobil este acest Trib Albastru! Cât se poate de toleranți cu toate grupurile care se întâmplă să fie aliate cu ei, niciodată intoleranți decât cu intoleranța însăși. Niciodată coborându-se la conflicte mărunte cu acel îngrozitor Trib Roșu, ci criticând, în mod nobil, propria lor cultură, aspirând la autodepășire. Îmi pare rău. Dar sper ca toate astea să fie măcar puțin convingătoare. Dinamica ciudată a iubirii de grupuri externe și a fobiei de propriile grupuri nu e deloc ceea ce pare. E vorba de vechiul favoritism în cadrul propriului grup și de lovirea grupului exterior, o variantă mai sofisticată și mai alunecoasă.

Îmi aduc aminte de ceva ce-am citit zilele trecute, despre un bărbat alb care crescuse în condiții foarte grele și care-și petrecuse mare parte din viața de adult fie sărac, fie descurcându-se cu mare greutate, care s-a trezit în Evul Mediu timpuriu într-un mediu academic – așteptându-se de la el să se autocondamne și să-și ceară scuze pentru Privilegiile lui de Bărbat Alb Heterosexual. Tipul nu e neaparăt conservator și este, de fapt, puternic asociat cu grupuri exterioare din societatea americană, bazându-ne pe experiența lui de viață. Dar cultura academică în care s-a nimerit era formată în mare parte din membri albi din clasa mijlocie ai Tribului Albastru, care nu puteau să-l vadă ca pe o persoana reală, cu propria-i istorie; mai degrabă trebuiau să-și exprime valorile tribale tratându-l ca pe un Altul – și autodeclarându-se virtuoși pentru că fac asta. Cred ca este mai ușor pentru oameni ca mine – conservatori culturali care lucrează într-un mediu cultural liberal (sau, mai bine zis, lucra; mi-am petrecut mare parte din carieră în redacții mainstream media) – să recunoască prejudecățile și ipocriziile membrilor Tribului Albastru pentru că asta este cultura cu care ne confruntăm atât de des. Nu e ca și cum aș crede că membrii grupului conservatorilor sunt feriți de lucrurile astea; dar în lumea mea, cei care se comportă așa sunt, de obicei, liberalii. Dacă o liberală care a lucrat într-un mediu cultural conservator ar vorbi despre experiența ei cu prejudecățile inconștiente ale oamenilor din jurul ei, aș crede-o, sau, cel puțin, n-aș expedia-o. Mă învârt în cercuri ale Triburilor Albastre și ale Triburilor Roșii și am auzit de expedieri ingorante, la gramadă, a liberalilor de către Roșii, care nu cunosc niciun liberal și fac tot felul de presupuneri nejustificate. Dar există, totuși, o diferență pe care am sesizat-o: Roșiii nu simt de obicei nevoia de a se felicita din punct de vedere moral pentru disprețul pe care-l poartă grupului exterior (liberalii). E ca în acel citat genial de Woody Allen din Annie Hall, în care Alvy Singer spune: “Da, sunt un bigot – dar sunt un bigot de stânga.” Așa că e OK.

La cercul de scriere despre religie de aseară de la Boston College, am menționat pe scurt că una dintre provocările scrisului despre religie într-o eră polarizată este aceea că mulți liberali presupun că punctul lor de vedere reprezintă norma; ei nu par să-și dea seama că acesta este, de asemenea, un construct social. N-am intrat în implicațiile acestui lucru, dar este ceva ce un conservator cultural atent care circulă în cercuri ale Tribului Albastru vede tot timpul. Tot timpul. Și, desigur, liberalii atenți probabil că vad același lucru la Tribul Roșu. Dar membrii Tribului Roșu nu obișnuiesc să se gratuleze reciproc pentru că urasc pe cine trebuie; ei doar urăsc. Articolul lui Scott Alexander este un exercițiu admirabil de autoanaliză și vi-l recomand (mulțumesc cititorului care mi l-a trimis). Adevărul este că mă îndoiesc că îi va ajuta pe membrii Tribului Albastru să-și revizuiască prejudecățile. Dacă acești liberali Alvy Singer descoperă că sunt, de fapt, bigoți, ar putea, la fel de bine, să se consoleze cu gândul că măcar sunt bigoți de stânga.

De ce contează asta? Ei bine, povestea pe care o spune Scott Alexander despre Triburile Albastre explică cum membrii ei își exercită puterea asupra grupului exterior. Am urât dintotdeauna porcaria de retorică despre diversitate pe care ți-o servesc mangerii de corporații și oamenii din Human Resources. Nu e că urăsc diversitatea la locul de muncă; dar detest această retorică Orwelliana pe care aceste corporații deținătoare de putere o folosește pentru a se convinge pe sine că discriminarea ori a) nu există, sau b) există, dar trebuie să existe pentru că membrii grupului exterior vin dintr-o clasă neonorabila din punct de vedere moral. Alexander citează studii care arată că prejudecățile legate de angajările pe bază de criterii rasiale sunt fapte reale, dar e chiar și mai rău în cazul criteriului “afiliere politică”. În legătura cu asta, Cass Sunstein scrie:

Pentru a măsura prejudecățile în legătură cu afilierea politică, Shanto Iyengar și Sean Westood, cercetători în Științe Politice la Stanford University, au făcut un test de asociere implicită pe 2000 de adulți. Au descoperit că prejudecățile politice ale oamenilor sunt mult mai mari decat prejudecățile rasiale. Când democrații văd “bucurie”, e mult mai ușor pentru ei să dea click pe un colț pe care scrie “democrat” și “bun” decât pe unul pe care scrie “republican” și “bun”.

Pentru a afla dacă astfel de atitudini prezic comportamente, Iyengar și Westwood au efectuat un studiu de follow-up. Au rugat mai mult de 1000 de persoane să se uite peste CV-urile câtorva liceeni și să spună care dintre ei ar merita o bursă școlară. Unele dintre aceste CV-uri conțineau indicații rasiale (“președintele Asociației Studenților Afro-Americani”), altele conțineau indicii politice (“președintele Tinerilor Republicani”).

Rasa a contat. Participanții afro-americani au preferat candidații afro-americani în proporție de 73% la 27%. Și albii au arătat o preferință modestă pentru candidații afro-americani, deși într-o proporție semnificativ mai mare. Dar afilierea politică a contat în proporție covârșitoare. Atât democrații, cât și republicanii și-au selectat candidații din propriul grup în proporție de aproximativ 80%.

Chiar și atunci când un candidat din tabăra opusă avea recomandări mai bune, cei mai multi participanți au ales candidați din propriile partide. În ceea ce privește rasa, în contrast, meritul a prevalat.

Nu e uluitor? Nu e deranjant? După cină, am fost sa beau ceva cu un universitar britanic, care mi-a spus că unul dintre lucrurile care nu-i plac la cultura americană este faptul că oamenii sunt incapabili să dezbată pe chestiuni controversate și să rămâna prieteni. Are dreptate, și iată de ce: am moralizat atât de tare convingerile noastre politice și culturale, încât am ajuns să le considerăm instrumente de testare ale minimului bun simț. Concetățenii care nu sunt de acord cu noi, nu sunt doar în eroare; sunt pur și simplu răi.

Eu nu întrevăd o schimbare. Voi?

Traducere de Cristina Lee după Alvy Singer Liberals – The American Conservative

Foto: Albert Subirats/Flickr

Articole similare

Top