• Despre
• Ultimele Postari

Radu Iliescu

Profesor de franceză într-un liceu din România

Ultimele postari ale lui Radu Iliescu (vezi toate)

• John Taylor Gatto, Cum suntem imbecilizați (recenzie) - 9 decembrie 2016
• Neil Postman, Distracţia care ne omoară - 16 iulie 2016
• Evoluționismul: filosofie pe post de știință, propagandă pe post de educație. RECENZIE „Procesul lui Darwin”, Phillip E. Johnson - 9 mai 2016

În analiza pe care o face basmului Ivan Turbincă, hermeneutul Vasile Lovinescu ne spune că în lumea tradiţională diavolul nu era lăsat să hălăduiască aiurea, ci era fixat în locuri anume: case părăsite, mlaștini, păduri adânci. Amplasamentele erau semnalate oamenilor, multe intrau în legendă, și toţi puteau astfel să se ţină departe de pericole. Modernii au spulberat aceste locuri, demolând clădirile nimănui, asanând terenurile apătoase, defrișând pădurile. De atunci, diavolii zburdă liberi. Această înlăţuire ritualică simplă (exorcizare – fixare) o ilustrează și Iisus în momentul în care vindecă demonizatul din ţinutul Gherghesenilor: demonii sunt băgaţi într-o turmă de porci care mai apoi se aruncă în mare, adică acolo unde nu mai pot face rău nimănui. Într-un frumos ecou, Molifta Sfântului Vasile cel Mare, după ce-l scoate din om pe Ucigă-l toaca, îl trimite “în pământ fără de apă, pustiu, nelucrat, unde om nu locuiește, ci este cercetat numai de Dumnezeu, Cel ce leagă pe toţi care vatămă și uneltesc asupra chipului Său”. Așa se petreceau lucrurile pe vremea când toate aveau un rost.

Ştim cu totul că viclenia diavolului este să ne facă să credem că nu există. Ne-a spus-o Baudelaire, care numai un angelic nu era. Îndrăznim să adăugăm că parte din suprema viclenie este să se amplaseze acolo unde sub nici o formă nu ne-ar trece prin minte să-i suspectăm prezenţa: în chiar intimitatea noastră. Diavolul este greu de sesizat pentru că e chiar lentila cu care-l căutăm. S-a oploșit în ideile noastre, clocește lătăreţ chiar cuvintele pe care le mestecăm în gură. În societăţile care încă nu și-au pierdut dreapta judecată, principiul se enunţă simplu: ceea ce nu există în textul sacru, nu există. Altfel spus, dacă o idee sau un concept nu apare în Scripturi, vocaţia lui ontologică lipsește cu desăvârșire. Dacă în anumite părţi ale lumii există un entuziasm foarte moderat pentru democraţie, egalitate, sexul liber sau avort este pentru că textele sacre fie nu vorbesc despre ele, fie le condamnă.

Aș vrea să clarific dintru început două confuzii ce se pot lega de tema acestui text, pentru a evita eventuale reproșuri nefondate. Nu, nu cred că există vreo bătălie oarecare între Dumnezeu și demon, nici pentru vreo fărâmă de loc în univers, nici pentru vreun suflet. Antagonismele presupun comuna măsură, fără de care întâlnirea beligerantă nu poate avea loc. Asta vizau romanii atunci când spuneau că acvila nu mănâncă muște. Sfântul Gheorghe și balaurul se pot întâlni într-o icoană tocmai pentru că există o dimensiune descendentă în om, și o minimă fârâmă de ascensiune în șopârla fioroasă. Dumnezeu și diavolul se află în relaţia dintre adevăr și minciună, dintre autentic și parodic: minciuna nu se poate întrupa fără o fărâmă de adevăr, parodicul e răspărul sensului corect. De aceea, bine-a zis cine-a zis că diavolul este maimuţa lui Dumnezeu. Nici o luptă nu este posibilă între Creator și creaţia lui, nefiind punct de întâlnire.

Pe de altă parte, de acord fiind cu faptul că nu există școală a discermănântului alta decât ucenicia pe lângă textele sacre în lumina tradiţiei exegetice, nu voi cădea nici în ispita de a crede că plutim într-o magmă a Binelui Universal, a Iubirii Depline, a Împlinirii Interioare, a Armoniei între toţi și toate. Şi aici părem să ne situăm în plin paradox:  afirmăm pe de o parte că ceea ce nu se regăsește în textul sacru este lipsit de fiinţă, însă ne îndreptăm spre o trecere în revistă tocmai a lucrurilor cărora le negăm astfel existenţa. Paradoxul există, însă nu ni se datorează. Ideile și cuvintele (post)modernităţii, adevărate vehicule infernale în sarabanda cărora suntem captivi, sunt de natură morganatică. Şi este drept să ne întrebăm: există Fata Morgana? În niciun caz, ne-am grăbi să spunem. Reprezentările care-l înnebunesc pe călător în deșert nu sunt nicidecum acolo. Dar produc efecte. Prototipul vizual al minciunii ţine și de fiinţă, și de nefiinţă. Fata Morgana există-nu-există.

Ca să fim mai concreţi: trândăveala este un păcat, și există. Demonismul începe acolo unde, printr-o contorsiune morală sinistră, începem s-o numim comoditate. Între odihna legitimă și trândăveală se află un prag subţire a cărui trecere ne alertează conștiinţa. Relaxarea e nesfârșită și, așa cum ne este prezentată acuma, nu mai suscită nicio tresărire. De când ne relaxăm, păcatul lenei a fost uitat cu desăvârșire. Cu riscul de a-mi șoca cititorii, voi spune că a invada teritoriul altei ţări este un fapt rău, dar nu cu desăvârșire imposibil de recuperat moral. La urma urmei, nașterea poporului nostru are la temelie invazia Daciei de către Imperiul Roman. Însă e demonic s-o faci în numele libertăţii invadatului, sau a democratizării lui. E cu neputinţă să-ţi asumi un genocid dacă pretinzi că i-ai civilizat pe cei exterminaţi. Câtă vreme păcatul e denumit ca atare, căinţa și răscumpărarea încă mai sunt posibile. Hoţul hoţ poate intra în Împărăţia Cerurilor. Îi pierzi însă pe hoţii cu gulere albe care spoliază la scară industrială, cu conștiinţa pe deplin anesteziată, protejaţi de o legislaţie atotpermisivă.

Şi-ar fi bine să mai notăm o înșelăciune a diavolului: aceea că poţi să nu fii nici cu Dumnezeu, nici cu Mamona. Numim aceasta iluzia neutralităţii. Dumnezeu ne spune clar că ne vrea ori fierbinţi, ori reci, nicidecum căldicei. Dumnezeu ne vrea implicaţi, dăruiţi, asumaţi, ori-ori. Diavolul ne înghite doar placizi, indiferenţi, adormiţi, zombificaţi, nici-nici. Dumnezeu ne primește doar dacă manifestăm faţă de El adeziunea conștientă și deplină. Diavolul ne priponește dacă ne îndepărtăm fie și un grad, nu mai mult, de calea îngustă care duce spre virtute. Parodicul, până la urmă, nu are nevoie de mai mult de atât. El ne șoptește cu tonul pe care l-a avut cândva în paradis: Oare ce rău poate fi în tehnologie? Cum să nu ne fie din ce în ce mai bine dacă progresăm tot timpul? Cine ar trebui să ne rezolve marile probleme dacă nu statul?…

Toată modernitatea este construită pe un vast no-man’s-land ce se clamează neutru, fără verticalitate, un teritoriu babelic unde noi facem regulile. Suntem atei în cea mai riguroasă semnificaţie a termenului: l-am izgonit și pe Dumnezeu, și pe maimuţa lui. Am rupt legătura dintre cauză și efect, și de atunci putem face orice fără să ne temem de consecinţe. Dacă ceva rău ni se întâmplă, nu este din cauză că ar fi fost cumva provocat de noi, de vină este accidentul, hazardul, ghinionul lipsit de semnificaţii. Indefinit tineri, oricum frumoși, nespus de liberi, am inventat distracţia, adică a fi în altă parte. Asceza noastră e o cură de detoxifiere, mitul nostru fondator este banul. Ne-am lepădat de iubirea aproapelui atunci când, într-un clip publicitar, am erotizat până și mașina de spălat. Ne-am pierdut apetenţa pentru idei, dar înotăm în șuvoiul experienţelor imediate pe care l-am numit viaţa adevărată. Nu ne mai interesează ce este adevărat sau fals, ne preocupă ce este pragmatic, depășit, convenţional sau radical. Dante Alighieri, în divina lui carte, n-a ajuns cu imaginaţia până la cercul infernal în care oamenii sunt chinuiţi cu atâta placere.

Cea mai mare dintre crimele noastre a trecut neobservată: transformarea creștinismului într-o apucătură inofensivă spiritual. Religia vine cu două componente: cea intelectuală și cea emoţională. Discernământ și iubire. Interdicţia de a judeca pe cineva s-a transformat în interdicţia de a cântări și de a evalua. Iubirea a devenit acceptarea nediferenţiată a tot și a toate. Încet-încet, ideea că suntem posesorii unei căi drepte, cu constrângeri și paradoxuri, a fost înlocuită cu un vag sentimentalism de telenovelă. Incompatibilitatea dintre creștinism și democraţie nu ne mai sare în ochi, ne mișcăm fără remușcări între naos și domnia cantităţii, ne scuzăm naiv că dăm cezarului ce e al cezarului, incapabili să vedem că vremea cezarilor a apus demult și nu poţi încreștina un stat a cărui legitimitate nu se mai face prin mirungere, ci prin minciună programată. Şi noi iubim toate acestea, și mai mult decât atât, pentru că focul nostru și-a pierdut lumina, rămânându-i doar arderea întunecoasă, infernală.

Am înlocuit teologia cu pseudo-forme de cunoaștere, toate de natură demonică. Zadarnic am căuta în vieţile sfinţilor vreun exemplu de defulare. Toate « știinţele » care ne explică minusurile și căderile prin cauze organice (gene, dezechilibre chimice) sau prin cine știe ce artificii care scapă controlului nostru riguros sunt forme premeditate de satanism. Cum să lupţi cu un viciu provocat de surplusul de gluten ? Nu ne mai îngrășăm din cauza lăcomiei noastre, ci pe bază de glandă. Ce rost mai are virtutea când testosteronul nu-ţi dă pace? Numim oikonomia (producerea de bunuri necesare traiului) ceea ce grecii numeau hrematistika (acumularea de bogăţii). Călăii pozează în victime, clamându-și dreptul la autoapărare. Vorbim despre egalitate atunci când de fapt vizăm permutabilitatea: o lume cu femeile-bărbaţi egale cu bărbaţii-femei. Omul nenăscut poate fi ucis conform dreptului penal, pentru că nu este om, dar moștenește conform dreptului civil, pentru că este om.

Într-un basm, Făt-frumos se ascunde în cosiţa Ilenei Cosânzeana și oricât s-ar uita aceasta cu ocheanul pe fundul întunecat al mării și pe crestele albe ale munţilor, nu izbutește să-l găsească. Dar oricât de prost ar căuta, preafrumoasa îl simte aproape, și e mare lucru. Noi ne-am pierdut simţul acela, intuiţia primejdiei, de aceea i-am permis diavolului să se cuibărească în coșmarul nostru verbal, de aceea am uitat ideile eterne și le-am înlocuit cu eructaţii emotive. Noua barbarie este naivitatea noastră teologică, educaţia de care suntem atât de mândri a fost demult reformată, din vremea în care am încetat să mai creștem oameni capabili să caute și să recunoască adevărul. Evanghelia celui fără de formă n-ar avea succes dacă noi am putea percepe minciunile ei ca atare: Nu există o altă lume decât cea de aici. Nu există judecător al inimilor și faptelor noastre. Nu există iertare pentru că nu este păcat. Nu există realitate, de aceea putem să ne reinventăm după placul nostru. Nu există speranţă, tot ce trebuie să facem este să ne adaptăm. Pustiurile bântuite ale (post)modernităţii sunt cuvintele și ideile pe care nu le mai trecem prin flacăra luminoasă a discernământului școlit la textul sacru.

P.S. Am scris acest text ca ecou al afirmaţiei că în clubul Colectiv s-ar fi practicat ritualuri satanice. Nu zic că n-ar exista ceva satanism superlight mentolat în formaţiile rock care promovează un demon închipuit ca un ţap impunător și sobru. Însă, spre buna noastră neliniște, ar trebui să ne temem de diavolul care poartă guler alb și cravată. Şi cel mai bun loc unde ar trebui să-l căutăm este, cum zicea Denis de Rougemont, în fotoliul în care ne aflăm noi acum.

FOTO: Ross/Flickr