Ninel Ganea
Ultimele postari ale lui Ninel Ganea (vezi toate)
- Divizia și omul C.A. Rosetti - 4 septembrie 2018
- Cruciații modernității - 25 mai 2018
- Educația de acasă a lui Dostoievski - 18 aprilie 2018
Una dintre condiţiile esenţiale ale unei societăţi libere şi înfloritoare este existenţa unui grup de oameni degrevaţi de muncă, care să aibă răgazul şi condiţiile necesare pentru urmărirea unei vieţi contemplative. Nu e o clauză care figurează de obicei în tratatele de filozofie politică contemporană, însă asta nu arată altceva decât măsura în care academia s-a îndepărtat de educaţia şi practica liberală.
Astfel de oameni liberi sunt din ce în ce mai greu de întâlnit astăzi. Însă, atunci când îi întâlneşti, este imposibil să nu-i recunoşti şi să nu pici sub mirajul lor. Frazele curg fluent, ideile te seduc prin naturaleţe şi originalitate, spiritul răzbate chiar şi în cele mai banale discuţii, argumentele te conving irevocabil, lecturile şi referinţele sunt spectaculoase de multe ori. De exemplu, o bună parte din succesul iniţial al lui Horia Roman Patapievici a provenit, cred, tocmai din această senzaţie de prospeţime intelectuală pe care o transmitea. Nu era integrat în nicio categorie uşor de reperat: nu era romancier, nu era filozof, nu era istoric sau politolog şi, cu toate astea, reuşea să îmbine firesc o multitudine de îndeletniciri intelectuale.
În mod natural, aceşti “şomeri” nu sunt specialiştii uscaţi, proveniţi din universităţile de stat sau private, şi nici nonconformiştii de serviciu ai unei lumi în declin. Sunt oameni cu o preferinţă de timp ridicată, care şi-au construit viaţă în slujba unui ideal abstract, care au dobândit exerciţiul controlului de sine, pentru care independenţa nu e o valoare negociabilă.
F. A. von Hayek a fost unul dintre puţinii teoreticieni liberali care s-a preocupat de evaporarea “leisure class”. “Dispariţia aproape completă a acestei clase, precum şi absenţa ei în cele mai multe regiuni ale Statelor Unite, au dat naştere unei situaţii în care clasei proprietarilor – la ora actuală, aproape exclusiv un grup de oameni de afaceri – îi lipseşte o conducere intelectuală şi chiar o filozofie de viaţă coerentă şi argumentată”, scria economistul austriac în “ConstituţiaLibertăţii”.
Problema, bineînţeles, nu se rezumă la clasa proprietarilor pentru că de pe urma acestei elite “oţioase” se bucură, prin contagiune, toată societatea. La limită, această specie pe cale de dispariţie este un model de bun public, iar necesitatea ei reiese cu şi mai multă acuitate dacă ne uităm la tendinţa generală a vieţii intelectuale contemporane, compusă, în linii mari, dintr-un dozaj ambiguu de nihilism moral şi socialism politic. Majoritatea oamenilor nu are nici răgazul, nici dispoziţia şi nici înzestrările cuvenite pentru a-şi construi propria viziune asupra lumii. Din acest motiv, oamenii nu fac altceva decât să folosească idei primite de-a gata pentru care un scriitor francez a alcătuit, mai demult, un dicţionar. Însă, când pe piaţă ideilor singurele oferte disponibile sunt diferite versiuni ale aceleiaşi maladii intelectuale, temerile oamenilor neînregimentați, câţi vor mai fi, capătă dimensiuni considerabile, iar perspectiva vieţii comunitare devine întunecată.
Dispreţul actual pentru această minoritate este explicabil prin asocierea sa cu Vechiul Regim, prin etica protestantă a capitalismului şi prin sensibilităţile egalitariste hrănite de Zeitgeistul democratic. Dispreţul pentru îndeletnicirile contemplative provine, în bună măsură, din utilitarismul lui Francisc Bacon şi din ironiile iluministe de tipul celei făcute de Voltaire pe seama călugărului “care a făcut un jurământ lui Dumnezeu să trăiască pe spatele nostru”.
Spre deosebire de limbajul actual, care încarcă pozitiv noţiuni precum “muncă”, în vocabularul anticilor, după cum remarcă Joseph Piper, conceptul era desemnat prin“ascholia” care s-ar traduce literal prin “absenţa tihnei”. Fapt semnificativ pentru vechii greci, acelaşi cuvânt, ”scholia” (care în engleză, dar nu numai, a dus la cuvântul “şcoală”) desemna atât tihna, cât şi instituţia de învăţământ. De asemenea, la romani cuvântul pentru muncă– “neg-otium”, care în română, de pildă, a dus la cuvântul negoţ, este compus tot dintr-o negaţie a cuvântului care în latină însemna răgaz. Pentru Aristotel răgazul reprezenta o condiţie vitală pentru viaţa contemplativă care, în ultimă instanţă, era doar un alt nume pentru fericire. Bernard Bosanquet a rezumat splendid concepţia anticilor: “Răgazul reprezenta pentru antici expresia supremă a intelectului. Nu era muncă; nici pe departe recreere. Era travaliul minţii prin care, cu ajutorul gândurilor importante, al artei şi poeziei care ne ridică deasupra noastră, prin efortul înalt al inteligenţei, prin religie, obţinem din când în când o străfulgerare a ceva care nu ne poate fi luat, o unitate reală şi centrală în univers; şi care ne face să ne simţim că, indiferent ce s-ar întâmplă cu viaţa noastră efemeră, viaţa merită trăită deoarece are un contact real şi sensibil cu ceva care are o valoare eternă”.
Deja în sec. XVIII, la începuturile modernităţii, inegalitatea şi “inutilitatea” minorităţii neproductive sub specie materială erau contestate, după cum reiese din explicaţiile pe care Dr. Johnson simte nevoia să i le ofere lui James Boswell: ”(…) mankind are happier în a state of inequality and subordination. Were they to be in this pretty state of equality, they would soon degenerate into brutes; they would become Monboddo’s nation; – their tails would grow. Sir, all would be losers were all to work for all: they would have no intellectual improvement. All intelectual improvement arises from leisure;”
Cu toate acestea, chiar şi un secol mai târziu, se pot întâlni o sumedenie de “vieţi particulare onorabile” aureolate de realizări ştiinţifice sau artistice impresionante, iar nume precum Lord Acton sau de Tocqueville survin firesc în minte. Iar dacă ne gândim la exemple mai puţin fericite, Karl Marx ne poate furniza materie de meditaţie pentru tentaţiile sinucigaşe ale acestei clase. Şi ar fi foarte naiv să ne gândim că o clasă care beneficiază de timp liber ar produce doar lucruri benefice sau nu ar ceda tentaţiilor de reverie romantică.
În prezent, însă, suntem departe de extremitatea idilică a vagabondajului sentimental. Triumful Molohului democrat, alături de arsenalul său, compus din inflaţie şi impozite, a condus la ruina aceste clase. Iar soluţia etatistă prin excelenţă a fost stipendierea creatorilor prin diverse uniuni şi asociaţii profesionale, o reţeta sigură de faliment intelectual şi moral. Astfel, orice refugiu de independenţă creatoare şi gândire liberă a fost strivit, ceea ce a dus la un înspăimântător conformism intelectual.
În faţa aceste ofensive, singura terapie rămâne asceza personală, restrângerea confortului, îngrădirea dorinţelor, sacrificiul unor obiective mai lumeşti, dedicaţia totală pentru un ideal imposibil de prins în standardele utilitariste ale modernităţii. Câţi pot face acest pas nu este greu de estimat, însă este evident că speranţele libertăţii şi vieţii bune se leagă de existenţa acestor oameni.
Publicat inițial pe Karamazov
FOTO: Holly Hayes/Flickr
