Joseph Pearce
Ultimele postari ale lui Joseph Pearce (vezi toate)
- O dimineață cu Big Brother - 12 martie 2018
- Să comitem o Fra/eudă asupra lui Sofocle și Shakespeare - 15 februarie 2018
- Gigantismul politic: o amenințare la adresa democrației? - 27 mai 2015
Există o limită a mărimii statelor, așa cum există și pentru alte lucruri, plante, animale, unelte; pentru că niciunele nu-și păstrează puterea lor naturală atunci când sunt prea mari sau prea mici, ci fie își pierd natura în totalitate, fie sunt corupte. – Aristotel
Marele Aristotel este întotdeauna demn de atenția și de considerația noastră. Când vorbește, ar trebui să ascultăm. Ar trebui, prin urmare, să reflectăm la ceea ce ne învață despre proporțiile adecvate ale lucrurilor, mai ales în ceea ce privește „mărimea statelor”. Există o politică de scară, așa cum există o economie de scară, ce favorizează statele mari în detrimentul celor mici în termeni de competitivitate? Și mai exact, contribuie politica de scară la libertatea cetățenilor în astfel de state sau militează împotriva libertății politice? „Mai mare” înseamnă „mai bun” atunci când ne referim la mărimea statelor sau este „mai mic” și „mai bun”, și „mai frumos”, atât în politică, precum și în afaceri? Pe scurt, care sunt implicațiile politice asociate mărimii?
Aceia dintre noi care s-au ridicat din gloria Imperiului Britanic al Reginei Victoria sau America ascendentă Unchiului Sam vor presupune, fără îndoială, că politica de scară este la fel de puternică precum economia de scară. Într-adevăr, am putea crede că întreaga istorie este determinată de politica de scară. Potrivit acestei viziuni deterministe asupra istoriei, societatea umană a început cu familia; apoi familiile s-au unit pentru a forma triburi; apoi mai mult triburi au format o națiune; apoi mai multe națiuni au format o „Uniune” sau „Statele Unite” sau un „Imperiu”; în sfârșit, desăvârșirea acestui întreg proces va fi formarea unui guvern mondial unic. Am putea numi acest concept de determinism politic teoria centralizării progresive.
Această teorie este alimentată de teoria politicii de scară. Pleacă de la premisa că o țară trebuie să fie mare pentru a prospera – cu cât mai mare, cu atât mai bine. Iată, de exemplu, Winston Churchill a ridiculizat „principatele prăpădite” ale Germaniei înainte de nașterea Reichului bismarkian. Numai prin unificarea sub Bismark a fost posibilă prosperitatea germană. Și totuși, așa cum ne amintește E. F. Schumacher răspunzându-i lui Chruchill, „elvețienii și austriecii vorbitori de limbă germană care nu au aderat s-au descurcat la fel de bine din punct de vedere economic”. Mai mult, Schumacher a observat că majoritatea țărilor prospere din lume sunt foarte mici, pe când majoritatea țărilor foarte mari sunt foarte sărace. N-ar trebui asta să ne dea de gândit?
Schumacher a oferit, de asemenea, exemple ipotetice pentru a ilustra că „mare” nu înseamnă neapărat „bun” în ceea ce privește mărimea națiunilor: „Imaginați-vă că Bismark ar fi anexat, în 1864, întreaga Danemarcă în loc de doar o mică parte și că nimic nu s-ar fi întâmplat de atunci… Sau imaginați-vă Belgia ca parte a Franței.” În anii de tranzit, danezii și belgienii, ca minorități etnice, ar fi luptat pentru a-și menține limba și indentitatea culturală. Dacă, într-un final, ar fi început să-și pretindă independența, artizanii politici ai brigăzii „mai mare e mai bine” le-ar fi expediat solicitările ca fiind nerealiste. Regiunile daneze și belgiene ar fi fost ridiculizate ca „non-țări”, prea mici pentru a fi viabile din punct de vedere economic ca națiuni independente. De fapt, cum istoria ne-a scutit de acest scenariu, știm că Danemarca și Belgia sunt la fel de viabile precum vecinii lor mai mari.
Un alt argument împotriva gigantismului politic ce duce către imperiu sau alte manifestări ale internaționalismului ar fi recunoașterea deschisă a faptului că prusianismul lui Bismark a dus la militarism și expansionism și, în final, la două războaie mondiale.
Un alt exemplu care militează împotriva presupozițiilor celor care cred în inexorabilitatea centralizării progresive este istoria Uniunii Sovietice. Lenin și Stalin au centralizat puterea politică la Moscova, anexând sau invadând națiuni învecinate. Estonia, Letonia, Lituania, Ucraina, Armenia, Georgia, Moldova, Tadjikistan și multe altele au fost înghițite de gigantismul politic sovietic. Dincolo de granița sovietică, Stalin a consolidat puterea comunistă prin forțarea unei mari părți din Europa de Est în imperiul sovietic. Totul făcea parte din marșul inexorabil către guvernul mondial comunist, sau cel puțin așa credea Stalin. Popoarele imperiului comunist aveau însă altfel de gânduri. Preferând frumusețea micilor lor națiuni în locul puterii blocului sovietic, au început să lupte pentru independență. Una câte una, națiunile fostului imperiu sovietic s-au separat, răsturnând cel mai mare și mai puternic imperiu politic din lume.
Cea mai grăitoare condamnare a politicii de scară poate fi găsită în aceia care au dus-o până la extrem. În secolul trecut, cei trei lideri politici care au fost obsedați de centralizarea puterii și de construirea de imperii au fost Stalin, Mao și Hitler. Acest trio tiranic a condus politica de scară către concluzia sa logică, abandonând politica de scară umană în favoarea celei mai sinistre inumanități posibile.
În mod evident, moștenirea gigantismului politic lasă mult de dorit. Care este atunci alternativa? În primul rând, principiul „mic este frumos” trebuie să fie aplicat politicii și economiei în aceeași măsură. În timp ce adepții politicii de scară solicită centralizare, politica ce urmărește binele omului solicită descentralizare. În timp ce adepții principiului „mare este bun” caută evoluția unor structuri politice mari, supranaționale, care să guverneze umanitatea, cei care urmăresc scara umană solicită transferul de putere către națiuni mai mici, regiuni sau state în interiorul națiunilor. În termeni politici, stabilirea sau restabilirea auto-guvernării autentice la scară mică, locală și regională, nu reprezintă altceva decât reafirmarea democrației autentice.
De vreme ce democrația este o dogmă politică la care majoritatea guvernelor din lume pretinde că aderă, este neceasar să facem diferența între democrația nominală și democrația autentică. Democrația nominală, practicată în multe dintre cele mai mari țări din lume și în structuri supranaționale precum Uniunea Europeană, funcționează mai mult în teorie decât în practică. În cel mai bun caz, este ineficientă și inadecvată; în cel mai rău caz, nu este departe de înșelătorie. Pentru a înțelege ce înseamnă democrație autentică, este util să reluăm cuvintele lui Aristotel: „Există o limită a mărimii statelor, așa cum există și pentru alte lucruri, plante, animale, unelte; pentru că niciunele nu-și păstrează puterea lor naturală atunci când sunt prea mari sau prea mici, ci fie își pierd natura în totalitate, fie sunt corupte.”
Cele mai mari „democrații”, cele mai mari națiuni, își pierd în totalitate natura autentic democratică sau sunt corupte de impunerea politicii de scară și a gigantismului politic pe care îl servește. Democrația autentică trebuie să fie adusă mai aproape de oameni prin restabilirea guvernării locale și regionale și prin transferul de putere din mâna birocrațiilor centralizate, inumane și dezumanizante. În politică, la fel ca în economie, „mai mic” este „mai frumos”!
Traducere de Cristina Lee după Political Giantism: The Threat to Democracy?, cu acordul generos al The Imaginative Conservative.
Cărți pe aceleași teme în Librăria Anacronic
FOTO: Michael/Flickr