Gabriel Vâlsan
Ultimele postari ale lui Gabriel Vâlsan (vezi toate)
- Fericiți cei ce-și șifonează costumul de firmă - 29 ianuarie 2016
- Evanghelia cu 10 leproși și 9 singurătăți - 18 ianuarie 2016
- Un cocoșat, un ipocrit și un ins suspect intră într-o sinagogă - 7 decembrie 2015
Pericopa de duminica aceasta are aerul unui thriller hollywoodian: în mijlocul pustiei tăcute, sub cerul liber, zece leproși respingători, descompuși, impuri, descoperă dintr-o dată că pielea lor dezgustătoare a dispărut…
Poate și din această cauză, această istorie pare atât de banală încât nu ar fi demnă decât de manualul de religie de clasa a II-a, cel mult. În fond, ce poate fi mai simplu de înțeles? Zece bolnavi cer ajutor lui Hristos, îl primesc (cum altfel?), toți se vindecă (cum altfel?), dar numai unul se întoarce și mulțumește. Morala: “e frumos să mulțumim” (sau “nu e frumos să nu mulțumim”, e fix același lucru). Ați înțeles, dragi copii? Daaa? Și cu asta-basta, lecția e gata, așteptăm cuminți să se sune de ieșire. Simplu! Simplu? Nu, sigur că nu…
Nu e tocmai plăcut să vorbim despre lepră. Însăși denumirea acestei boli sună fatal, aspru, ca un scrâșnet, ca o condamnare definitivă la o suferință mai grea decât însăși moartea. Leproșii nu sunt altceva decât oameni aflați într-un lung și înfiorător proces de descompunere. O descompunere atât de cruntă și de perversă, încât nici măcar nu doare. Pielea bolnavului devine dură, chipul devine mineral, mâinile i se fac ca niște crengi uscate. Leprosul nu e nici pe deplin viu, nici cu totul mort, e cumva pe drumul dintre viață și moarte. Iar distanța dintre acești doi poli se estompează pe măsură ce pielea i se închistează tot mai tare…
Epiderma întărită, solzoasă, ca o crustă, nu îi împiedică însă pe acești leproși să vadă. Ei nu sunt complet descompuși; cataracta – frecventă în cazul acestor bolnavi – încă nu le-a stins vederea, nici pe cea interioară, nici pe cea exterioară (1). Știu că Cel ce se apropie de ei nu e altcineva decât Învățătorul. Și nu se sfiesc să-I ceară ajutorul. Și cerând, îl vor primi. Dar, cu siguranță, cu totul altfel decât s-ar fi așteptat…
Iar pe când Iisus mergea spre Ierusalim şi trecea prin mijlocul Samariei şi al Galileii, intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, și care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Şi văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean. Şi răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Şi i-a zis: Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit. (Luca 17;11-19)
DU-TE!…
Pentru început, două lucruri de remarcat. Primul: spre deosebire de multe alte minuni, Iisus nu vindecă pe loc. În schimb, îi trimite să se arate preoților (responsabili la vremea aceea și cu asemenea îndeletniciri medicale). Până la urmă, de ce anume e nevoie pentru vindecare? Să rogi pe cine trebuie și să faci ce trebuie, adică să mergi pe calea indicată.
Al doilea: bolnavii se vindecă pe drum. Nu în momentul în care cer ajutorul, nu în momentul în care ajung la destinație, ci pe drum. Pe drum, adică atunci când n-ai ajuns încă, deși ai plecat, și când totul pare incert, neterminat, imponderabil. Adică exact locul în care ne aflăm toți, mai mult sau mai puțin.
Astfel, vindecarea pe drum, pe parcurs, e vindecarea destinată celor sceptici, iar sceptici suntem, de fapt, cu toții. Credința noastră e micro/nano/picoscopică, în orice caz simțitor mai mică decât un bob de muștar. Toți suntem sceptici în diverse proporții, toți mergem în direcția indicată fără a fi pe deplin siguri că suntem pe calea cea bună și că GPS-ul nostru nu a luat-o cumva razna. Totuși mergem înainte, și cu fiecare pas, chiar stângaci, ne facem și mai disponibili pentru marele Dar. Iar Darul, când se ivește, o face pe neașteptate, fără fulgere și tunete, fără alte efecte speciale decât consternarea și bucuria noastră.
… VINO!
Iisus le oferă o dublă curățire – corporală și spirituală (exact ceea ce se cheamă în termeni urbani contemporani “interior-exterior”, numai că aplicat la oameni). (2) Pentru curățirea trupească, ei trebuie să plece de la El. Dar pentru curățirea sufletească, trebuie să se întoarcă la El (paradox, dar ce nu e paradox în Evanghelii?). Iată de ce cred că în economia acestei pericope, în ciuda manualului de clasa a II-a, mai important decât recunoștința este binomul relație-singurătate.
Să privim lucrurile puțin mai de departe. Cei 10 leproși sunt, cel puțin până la vindecare, uniți. Zece ca unul. Suferința lor, din acest punct de vedere, nu e întru totul rea. Firește, sunt bolnavi, poartă un stigmat, dar ei nu sunt singuri. Când nu ai nimic, ai totul în semenii tăi care, de asemenea, luați individual, nu au nimic.
După vindecare, însă, solidaritatea lor conjuncturală se prăbușește. Dacă până acum au fost bolnavi împreună, vor fi sănătoși separat. Fiecare se individualizează, fiecare începe – omenește – a se bucura imediat de darul primit, fiecare (re)intră pe cont propriu. Din bolnavi dimpreună, ajung niște sănătoși însingurați, mai mult ca sigur luându-și fiecare drumul său, văzându-și de treburile sale, bucurându-se de darul său. Mai puțin al zecelea, care se încăpățânează să rămână conectat la Sursa nesfârșită a darului…
Re-cunoștința celui de-al zecelea este, așa cum ne sugerează limbă română, re-cunoaștere, redescoperire, regăsire. Deci re-lație. Nu-l putem cunoaște pe Dumnezeu decât fiindu-I recunoscători, adică asumându-ne deopotrivă starea căzută și privilegiul de a fi vindecați. Însăși rădăcina latină a cuvântului relație se traduce literal prin “a (a)duce” – relația presupune, prin natura ei, un dinamism perpetuu, o misterioasă sistolă-diastolă, un anumit du-te-vino spiritual. (3)
Ca peste tot în Evanghelii, paradoxul e și aici orbitor: cei ce pleacă împreună se risipesc, iar cel ce se întoarce de unul singur de fapt nu este singur. Solitaire ou solidaire, aceasta-i întrebarea la care al zecelea știe să răspundă. Însingurându-se față de cei însingurați, el intră în comuniune cu Cel care, nu peste mult, va rămâne și el singur, singur cum numai Dumnezeu făcut Om poate fi. (4)
Samariteanul e salvat nu numai pentru că nu uită, dar și pentru că face un anume efort pentru a-I mulțumi lui Hristos. (5) Văzându-se vindecat, el nu se mulțumește doar să zică în gând un “Doamne-ți mulțam!” și să meargă mai departe – recunoștința sa se înfăptuiește în gest, iar gestul e întotdeauna inter-personal. (6)
În definitiv, samariteanul este mântuit pentru că își învinge tentația de a se lăsa dus de val. Șocați de vindecare, cei 9 “nu-și mai văd capul”, “își ies din minți” de bucurie. Bucuria (repet, omenească) a vindecării le anihilează memoria. Or, Relația presupune memorie – e esențial să ții minte cine ți-a făcut binele…
E tulburător să îți imaginezi scena în care cei zece, privindu-se, remarcă uluiți că sunt vindecați. E un moment copleșitor – în sfârșit, și coșmarul lui, al celui de-al zecelea, s-a încheiat; s-a însănătoșit, pielea îi e acum netedă, colegii de suferință strigă, sar de bucurie, se îmbrățișează, stigmatul social s-a spulberat, fiecare își face planuri cum să ajungă mai repede la ai lui, promisiunea unei noi vieți vine peste ei cu puterea unui tsunami. Nu mai trebuie pierdută nici o secundă – viața cea nouă așteaptă, intensă și ispititoare…
… Nu știm ce s-a întâmplat mai departe. Oare el, al zecelea, a rămas pur și simplu în urmă, stupefiat, privindu-i cum se depărtează, cum devin niște siluete din ce în ce mai mici, topindu-se în orizont, dispărând ca și cum n-ar fi fost vreodată? Oare a încercat să îi convingă să se întoarcă și ei împreună cu el? Dacă da, au râs de el? L-au ignorat? Nu știm. Știm doar ce face samariteanul, în răspăr cu ei. Se oprește, se întoarce și o ia la fugă înapoi, fără să ezite, pe drumul pe care încă se mai vedeau urmele tălpilor lui, până mai adineauri bolnave. Iar în fuga lui re-cunoscătoare, poate deja intuiește că… amânându-și încă puțin bucuria, va da peste marea Bucurie..
… că, în ciuda a ce ne imaginăm noi de obicei, Calea nu e numai înainte, ci poate fi la fel de bine și înapoia noastră.
… că drumul vindecării trebuie să coincidă cu drumul re-cunoștinței.
… că, uneori, pentru a nu rămâne singur, trebuie să te desparți de cei care aleg să fie singuri.
- Nu că orbirea exterioară ar conta prea mult în asemenea situații. Dovadă, Evanghelia duminicii imediat următoare, a orbului din Ierihon.
- Termenul grecesc original ne confirmă – katharos (καθαρός) înseamnă “curat”, “pur”, din ambele puncte de vedere.
- Limba engleză păstrează splendid sensul originar prin formula “to carry back”: http://membean.com/wrotds/lat-carry
- Până la urmă, cei(lalți) 9 dovedesc că nu pot înțelege binele dăruit. Singurătatea lor (adică lipsa lor de relație cu Sursa binelui) se traduce printr-o incapacitate de a vedea întregul Darului. Se bucură firește de el, ca noi toți de altfel, dar nu îi pot înțelege cauza – care în cazul lor, e mai mult decât evidentă, ei înșiși fiind cei care o invocaseră. Distrași de noua lor viață, ei nu mai pot percepe Sursa ei, deși au avut-o înaintea ochilor. Pragmatici, pe ei îi interesează doar rezultatele, nu Premisa care a făcut că rezultatele să fie posibile. Ca și noi, cei 9 rămân să rătăcească în paradisul pragmaticilor: un soi de fericire modernă, materială, fără sursă și fără destinație. Nemaiputând percepe întregul, de îndată ce corpurile le sunt vindecate, cei 9 se consideră complet sănătoși. Din acest moment, pentru ei, totul s-a cam încheiat. Scăpați de boala exterioară, vor rămâne în continuare suferinzi de boala interioară – care, precum prima, nu doare, implicit nu poate fi detectată…
- O minte superficial-malițioasă ar putea spune că Hristos vindecă doar pentru a fi slăvit, pentru a primi la schimb, sadic, metaniile și elogiile bolnavilor. Pentru o argumentație strălucită împotriva acestei idei nule, vezi C. S. Lewis, Meditații la Psalmi, Humanitas, 2013, pp. 104 -112
- Eisenstein punctează: “Darul a fost dintru început: începutul arhetipal al lumii, începutul vieţilor noastre, în copilăria omenirii. Astfel, recunoştinţa ne este firească, atât de fundamentală, atât de esenţială …” (Charles Eisenstein – Economia sacră. Banii, darul și societatea în epoca tranziției, TEI, 2013, p. 27)
Recunoștința pentru darul primit este, astfel, o cale de acces la însăși calitatea noastră de oameni, adică de etern primitori. A nu fi recunoscător înseamnă a nu fi pe deplin om. Și, ca să ducem la capăt jocul de cuvinte, a nu fi recunoscător înseamnă a nu fi cunoscător.
FOTO: Daniel Zimmermann/Flickr