Ninel Ganea
Ultimele postari ale lui Ninel Ganea (vezi toate)
- Divizia și omul C.A. Rosetti - 4 septembrie 2018
- Cruciații modernității - 25 mai 2018
- Educația de acasă a lui Dostoievski - 18 aprilie 2018
LANSAREA VOLUMULUI: Joi, 17 noiembrie, ora 18:00, Facultatea de Teologie Ortodoxă, vor vorbi: Adrian Lemeni, Ninel Ganea, Mihai-Vladimir Topan, Bogdan Glăvan. Mai multe detalii aici
A doua parte din prefața volumului Educația creștin-ortodoxă a copiilor în zilele noastre. Volumul conține alături de eseul episcopului Grabbe, un fragment despre educația creștină din Calea spre mântuire a Sf. Teofan Zăvorâtul, Cuvântarea către tineri despre dreapta folosire a literaturii grecești a Sf. Vasile cel Mare și un fragment din Discursul funerar despre Marele Sfant Vasile, episcop al Cezareei din Cappadocia al Sf Grigore din Nazianz, texte care dau consistență unui demers editorial intitulat Educația creștin-ortodoxă a copiilor în zilele noastre, ce va apărea pe 1 noiembrie la Editura Anacronic.
Însă, după cum reamintește ultimul mare canonist al Bisericii Ruse, fixarea scopului pentru părinți nu rezolvă imediat educația copiilor, chiar dacă o așază pe făgașe naturale. Și asta pentru că teoria nu înlocuiește practica, iar viața în Biserică a celor mici depinde în mod necesar de viața părinților în Biserică. Mai mult, sfaturile nu pot fi decât generale, iar justa măsură între severitate și laxitate nu poate fi dobândită decât prin imersiunea în exemplele vii sau istorice ale Tradiției, coroborate cu încercările ascetice ale părinților.
În acest punct, se impune un comentariu la exemplele furnizate de episcopul Grabbe. Majoritatea covârșitoare a cazurilor de delincvenți prezentată în carte este explicată prin influența unei pedagogii mult prea stricte, în care violența fizică reprezenta principala metodă de pedeapsă. Și nu cred că ar trebui să ne îndoim de acest verdict, mai ales că sursa este protestantă și, la fel de important, reprezintă aproape un loc comun în literatura vremii respective. Nu cred să mai fie vreo îndoială, însă, că excesul acesta a fost basculat, astăzi, tocmai în direcția opusă, aceea a unui laissez-faire în care copilul devine stăpânul absolut al casei, de la cele mai mici vârste, în care autoidolatrizarea “generației eu” nu este altceva decât o instrucție în ateism și autodistrugere. După cum remarca undeva Cuviosul Serafim Rose, vorbind despre educația contemporană, “încă din fragedă vârstă, copilul este tratat, ca regulă generală, ca mică zeitate în familie: capriciile îi sunt alimentate, dorințele îndeplinite; este înconjurat de jucării, distracții, confort; nu este pregătit și educat după principiile stricte ale comportamentului creștin, ci este lăsat să se dezvolte pe orice cale ar vrea el să o apuce. În general este de ajuns să spună “Vreau!” sau “Nu vreau să fac!” pentru ca indulgenții părinți să se încline în fața lui și să-l lase să facă ce dorește”.
Exemplele episcopului, însă, nu arată decât preocuparea pentru practică, pentru istorie, pentru literatura științifică relevantă, și nu infirmă nicidecum teoria. Dimpotrivă, ele vin ca o confirmare suplimentară a faptului că justa măsură, calea regală, țin întotdeauna de un aranjament fin situat la media, niciodată aritmetică, între două extreme. Din acest punct de vedere, ar trebui să fie clar pentru orice părinte că excesul de anarhie actual nu va putea fi combătut cu instrucție “sovietică”, mai ales într-o lume care pune la loc de cinste așa numitele “drepturi ale copiilor”.
Relația părinților creștini cu o astfel de lume nu se poate așeza decât pe baze antagonice, cel puțin la nivel cultural. Astfel, pledoaria episcopului Grabbe pentru segregare culturală este mai mult decât binevenită, în special în spațiul autohton unde romantismul pașoptist și imaginea roz despre școala românească au înlocuit discernământul și lucididatea. Creștinul trebuie, bineînțeles, să facă parte din lume, dar să nu-i aparțină, pentru că împărăția sa este în altă parte. Dar în ziua de astăzi această înțelepciune pare uitată. Afundarea tot mai adâncă în mlaștina modernității conține toate premisele pentru a distorsiona relația omului cu Dumnezeu și, în cele din urmă, a tulbura din rădăcini educația și creșterea copilului. Exemplele din carte despre familiile solide în lagărul comunist și destrămate în paradisul consumerist ne oferă indicii nu despre superioritatea morală a bolșevismului, cât despre subtilitatea reeducării în atmosfera aparent liberă a democrațiilor.
În acest context, un rol esențial în procesul de disoluție al familiilor și de distrugere a copiilor îl joacă, fără îndoială, școlile publice, transformate în veritabile uzine de reeducare a celor mici în spiritul nihilismului licențios.
Iar aici avertismentele episcopului Grabbe și ale Sf. Teofan Zăvorâtul, citat elogios în carte, privind grija extraordinară pe care ortodocșii trebuie să o arate pentru programa școlară, suportă o explicație suplimentară. Lumea în care cei doi prelați scriau nu era încă o lume ticăloșită complet (deși este adevărat că nici lumea în care noi ne mișcăm astăzi nu și-a dat întreagă măsură a decăderii). De atunci și până în prezent, însă, s-a produs o degradare constantă, sprijinită printr-un program sistematic de îndobitocire intelectuală și morală, documentat amplu de autori ca John Taylor Gatto sau Charlotte Isserbyt, pe care școlile de stat îl aplică mecanic. Altfel spus, dacă în urmă cu 50 sau 60 de ani nu era foarte greu să găsești o școală decentă, între timp, misiunea aceasta a devenit aproape imposibilă pentru niște părinți ortodocși. Argumentul nu stă exclusiv în decadența materiilor strict intelectuale, cu toate că dispariția abilităților de citit, socotit și scris (“cei trei R”) nu e deloc neglijabilă. Primordial este triumful instituționalizării în educație a patimilor și viciilor, războiul sistematic împotriva oricărei forme de decență și moralitate. În acest sens, instaurarea cvasiubică a educației sexuale în programa școlară, de pildă, face aproape ridicole orice eforturi ale părinților de a mai prezenta o perspectivă sănătoasă asupra a orice se predă la școală. De asemenea, apariția tot mai frecventă a unor lecții despre “drepturile copilului” creează premise solide pentru dizarmonie familială și microrevoluții. Pe lângă toate aceste grozăvii cu rezultate infernale pe termen lung (fără a mai adăuga proiectele de școlarizare obligatorii de la vârste tot mai fragede), micile intruziuni stupide ca ecologia sau lecțiile despre minorități apar ca distracții nevinovate. Practic, oricine se uită pe manualele contemporane cu greu ar putea găsi ceva serios, care să merite a fi predat sau să fie predat după canoanele actuale.
În aceste condiții, în care școala publică reprezintă o falangă, poate cea mai periculoasă, în războiului contra familiei, opțiunea creștinilor ar trebui serios regândită având în minte promisiunea manifestă a statului contemporan de a distruge copiii și Ortodoxia.
După cum subliniază episcopul Grabbe, iluzia libertății democratice nu trebuie să ne păcălească, deoarece nu este altceva decât un ambalaj frumos pentru un conținut toxic. Părinții nu au astăzi, de fapt, niciun cuvânt de spus asupra programei școlare, iar orice protest mai consistent, chiar și cu sprijinul majorității, se poate încheia cu acuze de discriminare sau cu interogări neplăcute. Așadar, după recomandările a tot mai mulți prelați ortodocși (vezi, de pildă, conferințele online ale Părintelui Peter Heers), după cum au descoperit suficienți părinți ortodocși și după cum putem remarca din înflorirea constantă în secolul XX a comunităților Amish, aproape singura alternativă la sistemul actual de învățământ o reprezintă mișcarea de educație acasă . Sigur că în “Educația creștin ortodoxă a copiilor” nu vom găsi recomandări explicite în această direcție, însă trebuie ținut cont atât de contextul istoric dat (mult mai prietenos cu ortodocșii), cât și de spiritul scrierii, care mi se pare că nu fac deloc hazardată o asemenea pledoarie. În fond, ceea ce ne îndeamnă, de data asta răspicat, episcopul Grabbe este de a privi școala democratică cu aceiași ochi neîncrezători cu care privim școala comunistă. Ba chiar mai suspicios, dacă este posibil, pentru că este vorba, în fond, de aceeași instituție creată să distrugă ordinea naturală a familiei. Inutil să mai precizez, cred, că abandonarea proiectului școlii publice de către ortodocși, câtă vreme acest lucru mai este posibil legal, nu înseamnă nicidecum un refuz al educației, ci tocmai o încercare de a deprinde adevărata cultură, acea “Mare Tradiție”, pe care s-a construit civilizația europeană.
Interpretată astfel, educația copiilor capătă valențe politice și poate da seama mai bine decât multe teorii alambicate pentru salvarea cetății. În fond, reforma lumii nu poate începe decât acasă, iar creșterea celor mici reprezintă un etalon nemilos pentru a vedea în ce măsură oamenii sunt dispuși să se schimbe cu adevărat. În aceeași ordine de idei, o educație de calitate presupune atât asumarea unor sacrificii personale, cât și practicarea virtuților, deoarece ar trebui să fie de acum un poncif ideea că “un copil va face întotdeauna ce face părintele și nu ce spune acesta”. Ori toate acestea nu se pot coagula decât prin atmosfera Tradiției, prin Biserică, deoarece doar acolo copilul va putea întâlni modele veritabile (“Viețile Sfinților”) și va dobândi mirosul inefabil al comunității sfinților.
Din acest punct de vedere, “Educația ortodoxă a copiilor” reprezintă un ghid inegalabil pentru toți creștinii care încearcă să iasă din gulagul soft al modernității și să facă din curățenia interioară a copiilor scopul principal al vieții lor.
FOTO: Vladimir Makovski/ The village school