Duminică, 14 octombrie

Carmen Cătălina Alexa

Carmen Cătălina Alexa

A absolvit Facultatea de Istorie" A. D. Xenopol" a Universității "Al. I. Cuza" Iași în 1995. Master în Istoria comunismului. Predă istoria la Liceul Teoretic Mihail Kogalniceanu Vaslui.
Carmen Cătălina Alexa

Ultimele postari ale lui Carmen Cătălina Alexa (vezi toate)

Am făcut socoteala de două ori, ca să știu sigur că rezultatul e corect. Într-o zi de Sfânta Parascheva care a căzut și atunci, ca și anul ăsta, într-o duminică, în urmă cu șaizeci și doi de ani, tata, care avea douăzeci și patru, s-a dus la Deleni și a luat-o cu nuntă pe mama, care avea optsprezece. În prima parte a zilei a fost cald, senin și frumos, cât s-au dus și s-au întors de la cununie, apoi, cât s-a jucat zestrea, vremea s-a tot întunecat, iar când au ajuns în vale, unde s-a ținut nunta, s-au pornit vijelia și ploaia. Mama stătea în tinda îngustă a socrilor, în dreptul celor trei scânduri negricioase de lemn care alcătuiau scările spre curte, și se străduia să nu izbucnească în plâns. A plouat cam o oră, după care s-a oprit.

Țiganii cocoțați în foișor au cântat și pe ploaie, și pe soare. Îl costaseră aproape zece salarii, dar tata era un om fudul, nu a vrut să împace niște ageamii. Cum s-au împrăștiat norii, s-au adunat oamenii. Au mâncat piftie, friptură de gâscă și sarmale. Un stol de gâște crescute pe malul Bârladului era destul cât să se facă mâncare pentru un sat întreg, chemat la nuntă. S-au mai adăugat un butoi de vin și câteva cuptoare de pâine și cozonaci și a ieșit o  nuntă ca pe timpul acela, de trei zile, care începea duminică dimineață și se termina marți, spre amiază.

Asta e singura fotografie de la nunta părinților mei. Au stat un an la socri, după care și-au luat în primire bucata de pământ de la bunicul și s-au pregătit să ridice casa. Bunicii dinspre tată veniseră până în marginea satului, unde aveau niște pământ, și-i  spuseseră tatii că acolo avea să-i fie locul de casă. Stătuseră o vreme și cumpăniseră. Casele puține ale satului de atunci erau împrăștiate, care pe coasta dealului, care aproape de pădure și de firul Bârladului. Cele de sus, atunci când ploua mult, alunecau cu tot cu deal. Cele de jos, atunci când ploua și mai tare și se umfla Bârladul, erau inundate.

Într-o zi de primăvară din 1957, tata a luat-o pe mama, au mers la locul de casă și s-au sfătuit ore în șir acolo, cu picioarele cufundate în iarba înaltă și sălbatică. S-au hotărât cum o să fie, cu cîte camere, cât de mare și dacă să aibă  fața spre răsărit sau spre drum. Au bătut țăruși mici în pământ și i-au unit cu sfoară de cânepă. Casa a fost gata cam într-un an, dar o singură cameră era locuibilă. În prima iarnă vântul dinspre șes șuiera atât de tare, încât au băgat  în casă coteiul care le schelălăia dincolo de ușă, deși niciunul dintre ei nu pomenise așa ceva acasă.

Mulți ani după aceea, mama spunea că nu o să știe niciodată câte mămăligi a învârtit la oameni cât timp s-a ridicat casa, dar că  nu o să uite, din perioada  aceea  de început,  câinele  care dormea lângă piciorul patului  și cum a băgat-o în sperieți Neculai Boț,  un sătean cu mâini de aur, care se pricepea la toate și era ascultat cu sfințenie  de oamenii care munceau la casă. Într-una din zile, când mama l-a chemat să mănânce, el s-a oprit din lucru, s-a spălat pe mâini și s-a așezat la masă, a gustat o dată, după care  a trântit cu zgomot lingura în strachină și a plecat bombănind furios. Mama a înlemnit, iar i-a venit să plângă, avea douăzeci de ani și nu mai ridicase o casă până atunci, a crezut că o fi uitat să pună sare sau o avea mâncarea vreo meteahnă, dar ceilalți mâncau și nu părea să le pese de meșterul lor.

– Pe mine să nu mă mai chemi la masă când e borșul clocotit! i-a răcnit Neculai Boț de pe casă. Că eu nu vin aici să suflu în lingură, vin să fac treabă, să se vadă ceva după mine! Că dacă voiam să suflu în lingură, stăteam acasă!

Când a fost făcută fotografia asta, toți bunicii mei erau tineri și bucuroși de adunare, sătenii plini de viață și căruțașii veseli.

Când a fost făcută fotografia asta, casa în care am crescut nu exista, era doar un petec de pământ invadat de iarbă,  îndărătul unui gard viu, de cătină. Nu existau surorile mele, născute în bucătărioara abia terminată, prima cu baba Mărița, moașa satului, cealaltă fără ea, pentru că tata, dus într-un suflet, nu o găsise acasă, iar când a găsit-o și a adus-o, mama născuse deja. Nu existau  merii, prunii și gutuiul  din curte, casele vecinilor mei și mai bine de trei sferturi din casele din sat. Eu, nici atât.

Când a fost făcută fotografia asta, de la bunici și până la noi, drumul era flancat de tufe de cătină și multe case nici nu fuseseră încă ridicate. Acum, cei care le-au ridicat nu mai sunt, iar unele case au început să se dărâme. Cele care erau atunci s-au dărâmat deja, iar în locul lor au apărut case mari, cu etaj, ridicate de tineri care muncesc în străinătate și care nădăjduiesc că vor veni cândva  și-și vor trăi bătrânețea în locul în care au văzut lumina soarelui. Cătina a dispărut cu totul.

De pe vremea aceea mai sunt dealul, toamna și cerul. Anul acesta, pe 14 octombrie, când sărbătoarea Sfintei Parascheva a picat din nou într-o duminică,  cerul a fost de un  albastru desăvârșit, așa cum va fi fost atunci când părinții mei au plecat la cununie.
– Cum aveți vremea la nuntă, așa o să vă fie și viața! le spusese o mătușă șchioapă care stătea într-o bojdeucă din curtea bunicilor. Nu mai avea pe nimeni, era o rudenie mai îndepărtată  și bunica o luase la ea.
– Eii, a ridicat bunica din umeri. O să le fie cum și-or face-o, ori că plouă acuma, ori că nu plouă!

Tatii îi era frică de morți. Mătușa cea șchioapă a murit cam la doi ani după nunta lor, iar el s-a dus, mai mult de gura mamei, la priveghi. La întoarcere se făcuse  deja întuneric, iar mama l-a tras tare de mânecă, i-a făcut semn spre tufele fără contur și a exclamat cu spaimă:
– Văleeei, uite colo, baba-i după cătină!
Tata s-a smucit și a rupt-o de fugă, în hohotele de râs ale mamei. Nu i s-a părut amuzant. Nu râdea nici mai târziu, când mama povestea altora ce i-a făcut. Ani mai încolo, în altă zi de primăvară, la priveghiul lui, mama nu a mai râs nici ea.

De pe vremea lor mai sunt dealul, toamna și cerul. Și fotografia asta, făcută într-un moment în care totul era intact. În care totul părea posibil.


Anacronic.ro este doar un reper, o mică redută care încearcă să conserve firea lucrurilor din calea asaltului progresist. Prin natura ideilor pe care le profesează, anacronic.ro nu este „eligibil” pentru banii corporațiilor economice, politice sau geopolitice. Credem că există și altfel de filantropi și vă îndemnăm să aveți în vedere posibilitatea de a face o donație pentru sprijinirea proiectului.

Cumpără cărțile Anacronic:

Procesul lui Darwin
Distracția care ne omoară. Discursul public în epoca televizorului
Cum suntem imbecilizați. Curriculumul ascuns al învățământului obligatoriu
Educația creștin-ortodoxă a copiilor în zilele noastre
Statul profund în America. Wall Street, cartelul petrolier și atacul asupra democrației
Siluirea maeștrilor. Cum este sabotată arta de corectitudinea politică
Wall Street și Revoluția Bolșevică
Liberalismul care îmi place
Chiuind în fântână
Arme de instrucție în masă. Călătoria unui profesor prin lumea întunecată a școlarizării obligatorii

Articole similare

Top