• Despre
• Ultimele Postari

Anacronic

Redacţia

Ultimele postari ale lui Anacronic (vezi toate)

• Ideile au consecințe. Introducere - 22 februarie 2021
• Anacronic pentru copii – o pledoarie pentru clasic și cultivarea virtuților - 12 august 2020
• Robotul, mutantul și artistul - 27 iulie 2020

Traducere de Silviu Man după interviul “On media and religion”, acordat de Dr. Read Schuchardt Centrului de “Christian Leadership” din cadrul Universității din Mary, Bismarck, North Dakota în noiembrie 2011.

Dr. Read Schuchardt, profesor de comunicare al Wheaton College, Illinois, S.U.A., (autorul eseului “Cultul copiilor”, publicat pe anacronic.ro) va susține o serie de conferințe în România,  în perioada 9 – 14 iunie, astfel:

• joi, 9 iunie, ora 18:00 – Alba Iulia – Biserica Memorială Mihai Viteazul – Conferința “Cele șapte păcate ale vieții virtuale”, urmată de lansarea cărții “Procesul lui Darwin“, de Phillip E. Johnson, apărută la Editura Anacronic
• sâmbătă, 11 iunie, ora 17:00 – Constanța – Casa de Cultură (Sala Mică) – Conferința “Cele șapte păcate ale vieții virtuale”, urmată de prezentarea cărții “Procesul lui Darwin”.
• marți, 14 iunie, ora 18:00 – București – Facultatea de Teologie Ortodoxă “Justinian Patriarhul”, Amfiteatrul Dumitru Stăniloae – Conferința “De la icoană la logo: Simbolistica religioasă medievală versus iconografia capitalistă contemporană”. Trei lansări de carte vor urma conferinței:
  •  “Lumina Celui Nevăzut. O privire teologică în raționalitatea creației și teoriile științifice recente despre Univers“, de Diac. Adrian Sorin Mihalache – prezentată chiar de autor
  • “Procesul lui Darwin”, prezentată de Conf. Dr. Adrian Lemeni
  • “Distracția care ne omoară. Discursul public în epoca televizorului”, de Neil Postman, prezentată de Prof. Dr. Read Schuchardt, elev și discipol al lui Neil Postman si de Silviu Man, traducatorul cărții.

În conferința Cele șapte păcate ale vieții virtuale, Dr. Read Schuchardt analizează dispozitivele noastre digitale, de la smartphone-uri la laptopuri și „cloud”, pentru a dezvălui care este de fapt prețul lor ascuns. Iar prețul este unul foarte mare: narcisism, ignoranță, nerăbdare, dependență, desensibilizare, lipsa scopului și deztrupare. O prezentare savuroasă, care deopotrivă amuză și ridică semne de întrebare, destinată atât credincioșilor, cât și celor mai puțin apropiați de biserică.

Conferința De la icoană la logo: Simbolistica religioasă medievală versus iconografia capitalistă contemporană: O prezentare densă, bogată, bine ilustrată și tragic de amuzantă în care Dr. Schuchardt compară iconografia bisericii cu iconografia capitalismului și arată cum sistemul nou reprezintă o reluare a vechiului sistem, dar și o inversare în ceea ce privește ierarhia simbolică.

Conferințele vor fi traduse în limba română, iar intrarea este liberă.

Sunteți doctor în ceea ce se numește “Ecologie media”. Ce înseamnă “Ecologie media”?

Ecologia media este studiul media ca medii înconjurătoare. Așa cum studiul ecologiei naturale este studiul mediilor naturale, ecologia media urmărește mediul creat de om pentru a vedea modul în care inputurile și rezultatele din mediul tehnologic sporesc sau reduc șansele de supraviețuire a speciei noastre. “Ecologia media” este o sintagmă creată de Eric McLuhan în martie 1968 și apoi difuzată public de către Neil Postman în 24 noiembrie 1968. La sugestia lui Marshall McLuhan, Postman a creat un program de studiu în Ecologie Media la Universitatea din New York care a durat până la moartea lui Postman, în 2003. Astfel, deși nu mi-am încheiat studiile în cadrul acestui program mai devreme de 2005, am fost suficient de norocos să studiez mai bine de opt ani sub îndrumarea Dr. Postman.

Ce gânditori v-au influențat cel mai mult, și de ce?

În ordine cronologică: G.K. Chesterton, Mortimer Adler, Walker Percy, Neil Postman, Marshall McLuhan, Jacques Ellul și Walter Ong. Cartea lui Adler – Cum să gândești cu privire la Dumnezeu: ghid pentru păgânul secolului XX a apărut exact la momentul potrivit în viața mea și m-a făcut să fiu mai onest cu mine însumi din punct de vedere intelectual. Chesterton a fost cel care m-a împins să fac pasul către credință. Mi s-a schimbat viața descoperindu-l pe Postman, care descria lumea în care trăiam (în 1992) mai bine decât oricare alt autor, și care era la rândul său influențat de McLuhan, Ong și Ellul (între alții). Mai mult decât oricare altul, Postman mi-a dat speranța că lumea poate fi înțeleasă și tot el este cel care m-a orientat către profesorat – fără el, încă aș fi trăit în lumea comunicării la nivel corporatist, ocupându-mă de publicitate, marketing sau relații publice. Citind mai departe, dincolo de programa universitară, am fost uimit să descopăr că McLuhan a fost puternic influențat de Chesterton, că Ong era un fost student al lui McLuhan, că Ellul a fost influențat de Karl Marx și Karl Barth și că toți acești gânditori erau fie creștini practicanți, fie (precum în cazul lui Postman) profund convinși că religia trebuie luată în serios. Așa că, pentru mine, valoarea acestor gânditori a fost că mi-au permis să fiu în lume și, în același timp, să nu fiu în lume, să mă ocup de modul în care lumea se gândește și se înțelege pe sine în acest moment istoric, dar să trăiesc în același timp în dialectica Întrupării, în ceea ce McLuhan numește “faptul” revelației. Ellul spunea că s-a confruntat de unul singur cu lumea în care trăit, că încearcă să o înțeleagă și să o confrunte cu o altă realitate în care trăia, o realitate imposibil de verificat. Acești gânditori îmi sunt apropiați pentru că și ei au considerat că viața trăită exclusiv într-o singură zonă (fie ea sacră sau seculară) este plată, dacă nu chiar plictisitoare și greoaie. Dar, dacă le cuprinzi pe amândouă și le aduci în dialog, atunci n-ai cum să te plictisești.

Ce e bun și ce e rău în tehnologie?

Tehnologia e rapidă, ieftină, eficientă și cool. Asta e partea bună. Partea proastă e că e rapidă, ieftină, eficientă și cool. Dacă e adevărat că devenim ceea ce privim, îngrijorarea mea cu privire la tehnologie nu este ceea ce facem noi cu ea, ci ceea ce face ea din noi. Iată o analogie pe care am folosit-o adesea: gândiți-vă la prostituție. Este mai mult decât evident ce e în neregulă cu prostituția, dar, în general, ea va exista permanent, o dată pentru că este cea mai veche meserie din lume și, a doua, pentru că se legalizează peste tot în lume. Răspunsul la “problema” prostituției este, cred, acela de a nu te implica la nivelul maselor sau grupurilor, ci la nivel personal. Acesta este motivul pentru care, de exemplu, nici Iisus, nici Toma d’Aquino nu condamnă prostituția, ci condamnă efectele ei personale. Cele zece porunci impun omului „să nu fie desfrânat” – dar nu sugerează că ar trebui ca omul să scoată prostituția în afara legii. Pe de o parte, Iisus iartă femeia adulterină, iar pe de alta, ia în serios păcatul ei și le dă bărbaților un avertisment mult mai aspru: că a te uita la femeie, poftind-o, înseamnă deja adulter. Astfel că El deopotrivă crește așteptările la nivel personal și le coboară pe cele la nivel de grup. Iar prin asta, cred eu, ajunge la esența adevăratei libertăți și a modului în care ar trebui să percepem adevărata libertate în fața determinanților tehnologici – nu vrem să obținem cumpătarea prin interzicerea alcoolului, vrem să obținem cumpătarea prin menținerea propriul control în vreme ce stăm la cafenea cu prietenii. Cu alte cuvinte, libertatea se manifestă la nivel individual – nivel care este întotdeauna puternic contextualizat, contingent și influențat cultural. Oamenii din Singapore nu sunt eliberați de efectele negative ale gumei de mestecat; ei sunt eliberați de tentația mestecării gumei prin faptul că a fost scoasă în afara legii. Dar aceasta nu este o libertate adevărată, pentru că libertatea adevărată implică întotdeauna o alegere. În același mod, nu există vreo tehnologie, nici măcar dintre cele care sunt inerent “rele”, care trebuie eliminată (ok, armele nucleare sunt o excepție), dar există efecte colective ale tehnologiei de care oamenii pot deveni conștienți și cărora le pot rezista la nivel personal. Așa că pot da SMS-uri în timp ce merg pe jos și pot să numesc asta multitasking, dar dacă asta mă face să dau peste lucruri sau peste alți oameni, pot de asemenea să devin conștient de acest efect și să aleg să dau SMS-uri numai când stau pe loc, astfel încât să nu existe riscuri pentru mine sau pentru ceilalți.

Care tehnologii sunt bune și utile?

Aceasta este o întrebare la care nu se poate răspunde, pentru că ne obligă la o dihotomie care de fapt nu există. Toate tehnologiile au o parte “bună și utilă” și, de asemenea, au un efect nociv și debilitant. Mie îmi plac scaunele, care par întrutotul neutre sau pozitive ca invenții tehnologice – în special cele mari, confortabile și frumoase. Dar în culturile în care se obișnuiește să se stea pe scaun există o rată mai mare a cancerului de colon decât în culturile în care se stă pe vine. Neil Postman spunea că toate tehnologiile sunt un “pact faustic” – ele ne dau ceva și ne iau ceva în schimb. Cred că libertatea constă în a ști care sunt aceste două lucruri și de a alege căruia dintre ele îi acorzi mai multă valoare. La noi acasă, deocamdată nu stăm pe vine. Una dintre tehnologiile mele preferate este bicicleta, pentru că mi-e greu să mă gândesc la vreun rău pe care ea l-ar putea cauza și pentru că, în aproape toate utilizările ei, dezvoltă sănătatea, ne face mai fericiți și ne face să ne bucurăm de natură. Dar dacă ești Lance Armstrong, sunt șanse mari să știi ce anume nu e în regulă cu mersul exagerat pe bicicletă.

Cum să distingem între tehnologie bună și tehnologie rea? Discernământul este cheia, iar discernământul nu ne spune care tehnologii sunt bune și care sunt rele, ci ne spune că orice tehnologie are o parte bună și una rea și trebuie să alegem dacă vrem sau nu să o folosim. Exemplul meu preferat este cel al comunității Bruderhof, care a observat că, după un an de folosire a televizorului, copiii au încetat să mai fredoneze cântecele comunității și imnurile spirituale pe care obișnuiau să le cânte la joacă. Așa că decizia nu s-a luat cu privire la întrebarea: “Este televiziunea bună sau rea?”. Întrebarea a devenit: “Cărui lucru îi acordăm mai multă valoare: televiziunii sau cântecului copiilor?”. După mine, acesta este un discernământ adevărat.

Explicați-ne distincția dintre unelte și tehnologie.

Ei bine, aș pune că toate tehnologiile sunt fie unelte, fie jucării, fie arme. Uneori acest lucru este evident, alteori definiția este dictată de intenția utilizatorului, ca în cazul majordomului care omoară pe cineva cu ajutorul sfeșnicului: iată un exemplu de unealtă folosită ca armă. În cultura de masă modernă, cele mai multe dintre jucării sunt versiuni copilărești (adică miniaturizate și ineficace) ale armelor și uneltelor adulte. Dar Jacques Ellul spune că în Grădina Raiului nu putea exista vreo tehnologie, pentru că a avea o tehnologie ar înseamnă că ceva ar fi incomplet, că ceva ar lipsi sau că ar avea nevoie să fie reparat – ceea ce este în contradicție cu ideea unei lumi “perfecte” sau “complete”. Aș completa argumentul său spunând că omul din Grădină ar fi avut jucării și că prăbușirea omului poate fi văzută ca o recunoaștere a efectului folosirii tehnologiei. Cuvântul “rod” poate fi citit ca “efect” fără a fi în contradicție cu alte utilizări ale acestui termen în Biblie, precum “roada Duhului” sau “după roadele lor îi veți cunoaște”. Și nu există cunoaștere a binelui și răului comparabilă cu modul în care bunele intenții pot duce direct în iad. Deci o jucărie poate uimitor de repede să devină o unealtă, care poate, la rândul ei, să devină o armă – probabil cel mai bun exemplu este scena “zorilor omului” din filmul lui Kubrick 2001: Odiseea Spațială. Vedem un simian-om care se folosește de un os, ca de o jucărie, mișcând alte oase cu ajutorul lui. Apoi îi descoperă proprietățile de unealtă, făcând celelalte oase să se miște, să sară sau să danseze ca rezultat al modului și intensității cu care le lovește. Apoi, aproape instantaneu, el descoperă că, dacă lovește suficient de tare, el poate sfărâma craniul unui animal mort, urmând ca scena următoare să ni-l arate cum izbește cu osul în capul unui animal viu pentru a-l omorî. Toate acestea par să fie în concordanță cu căderea omului și cu necesitatea imediată de a ucide animale pentru a le folosi blana, cu izgonirea din Rai, cu pierderea comunității (și comunicării, după Iosif) cu regatul animalelor și rătăcirea în exil. De asemenea, putem citi în istoria lui Cain și Abel prima recunoaștere (și amenințare a supraviețuirii) a superiorității tehnologice. Cain, fermierul, îl ucide pe Abel, îmblânzitorul de animale, pentru că își vede modul de viață amenințat, așa cum omul polar s-ar simți amenințat de vânzătorul de frigidere.

Ce părere aveți despre oamenii care cred că tehnologiile/canalele media sunt neutre? Nu se poate totuși să pui același conținut în diverse forme?              

Eu sunt foarte amabil cu oamenii care cred asta. Totuși, McLuhan îi numea „idioți tehnologici”. Este destul de simplu, luând caz cu caz, să demonstrăm că nu există tehnologie “neutră”. Exemplul clasic este energia nucleară: poți diviza atomul pentru a face bombe sau pentru a produce electricitate ieftină, totul depinde de cum o folosești. Așa sună argumentul. Dar așa cum afirmă Ellul în The Technological Society, chiar și dezvoltarea nucleară a trebuit să treacă prin faza producerii bombelor înainte de a ajunge la ideea unei “energii nucleare verzi și curate”. Și, desigur, îi putem întreba pe japonezi cât de “neutră” cred ei că este energia nucleară – după ce au trecut prin Hiroshima și Fukushima, foarte mulți își dau seama că energia nucleară nu este neutră. Recent, Germania și Elveția – în mare parte datorită accidentului de la Fukushima – au votat să devină țări libere de energie nucleară în deceniile următoare.

Cât privește cea de-a doua parte a întrebării, răspunsul este, desigur, da, dar atunci când pui conținutul în diverse forme, schimbi și conținutul în mod subtil, dar semnificativ. Exemplul clasic pentru asta este dezbaterea prezidențială din anul 1960 dintre Nixon și Kennedy. Dacă ai fi ascultat dezbaterea la radio, ai fi zis că va câștiga Nixon, pentru că puncta mai bine și argumenta mai rațional. Dacă ai fi urmărit-o la TV, ai fi crezut că va câștiga Kennedy, pentru că arăta mai bine, se prezenta mai bine și contrasta mai puternic pe ecranul alb-negru al TV-ului (cu costumul lui mai închis la culoare și cu machiajul său) decât o făcea Nixon, care arăta spălăcit și bătrân. Așadar, mediul chiar afectează mesajul, așa cum afirma McLuhan. Pentru creștini, unul dintre cele mai stranii (și poate mai greu de admis) lucruri este că Hristos nu a scris niciodată nimic, nu a cerut nimănui niciodată să scrie ceva și nu a sugerat vreodată că mântuirea ar veni de la cuvântul scris. El a fost întruparea vie a comunicării verbale, în timp real – ceea ce a fost și cheia puterii sale împotriva statului, împotriva autorităților religioase ale vremii și împotriva a ceea ce Postman numea “întărire a categoriilor” creată de cuvântul scris. A reduce cele 613 legi scrise iudaice la doar două este ceva ce se poate realiza doar prin puterea cuvântului rostit, iar salvarea femeii adulterine este la fel de imposibilă în lipsa cuvintelor vii rostite oamenilor vii într-un context de judecată. El recunoaște legea, dar spune “Cel fără păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei” și gata, cazul a fost rezolvat! Tehnic vorbind, a fost un proces necorespunzător, întrucât judecătorul, juriul și executantul au plecat cu toții, deci n-a mai fost nimeni care să fie contraparte cu acuzata. Această istorie este singurul caz din întreaga Scriptură în care Iisus scrie, iar teoriile despre ce a scris El cu degetul în nisip sunt la fel de multe cât sunt teoreticienii de mulți. Eu văd asta ca o paralelă nou-testamentară la legea scrisă de Dumnezeu pe care Moise a spart-o când a coborât de pe muntele Sinai, dar eu nu sunt teolog. Evident, ironia este că știm toate acestea doar pentru că cineva le-a scris, iar acel cineva este, până la urmă, Dumnezeu. Dar McLuhan pune o întrebare bună atunci când se miră de ce primii misionari aduceau cu ei, alături de Evanghelie, și alfabetizarea fonetică – deși nu au nicio legătură una cu alta. Și este un fapt straniu, dar cunoscut, că alfabetizarea este baza dezvoltării tehnologice a unei țări, iar dezvoltarea tehnologică este unul dintre cele mai sigure semne că o cultură își va pierde credința. Așa că paradoxurile abundă.

În repetate rânduri, liderii creștini protestanți și catolici au cerut bisericilor să se folosească mai bine de tehnologie pentru a propovădui Evanghelia. Este acest lucru naiv? Inevitabil? Folositor?

Da. Urmăriți clipul acela de pe Youtube, “Parody of Our Modern Church Service”, pentru a vedea cum funcționează. Clipul e o satiră genială la utilizarea din ce în ce mai răspândită a tehnologiei pentru transmiterea Evangheliei. Eu cred că Ellul are dreptate când spune că biserica nu se poate folosi de mijloacele propagandei (adică de tehnologia modernă și de tehnicile sale de comunicare) fără a deveni o instituție pur sociologică, ceea ce ne arată că există o criză din ce în ce mai mare în biserică, dar eu – cu această percepție a mea – aparțin unei minorități. Ellul spune că ceea ce se face în numele lui Iisus Hristos ar trebui să împrumute caracterul și eficacitatea de la Iisus Hristos, ceea ce, pentru mintea mea, ar însemna că ar trebui să imităm deopotrivă mediumul și mesajul lui Hristos pentru a fi martori efectivi. Uitați-vă la efectul celor doisprezece apostoli – unsprezece până la urmă – care au călătorit și s-au folosit de medium-ul cuvântului rostit și întrupat pentru a propovădui Evanghelia. Și apoi uitați-vă la efectul lui Joel Osteen care, într-o singură apariție TV, probabil că ajunge la sute de mii de ori mai mulți oameni decât au reușit apostolii în întreaga lor viață. Cine este mai eficace? Eu cred că cel mai mare obstacol de percepție al creștinismului contemporan este confuzia numerelor cu eficacitatea. Aceasta pare o idee formată de necesitățile unei piețe capitaliste, nu de recunoașterea faptului că cheia este mântuirea fiecăruia dintre oameni. Dacă te uiți la efectul pe care l-a avut Hristos, vezi că El a afectat viețile personale, și foarte rar grupul. Chiar și la hrănirea celor cinci mii, minunea a fost că fiecare dintre ei a mâncat, nu că și-a transformat viața. Întâlnirea personală cu Hristos – aceasta a fost întotdeauna cheia către convertirea și transformarea autentice.

Explicați ce vrea McLuhan să spună atunci când afirmă că Întruparea este singura situație în care forma și conținutul ajung să fie același lucru.

“Mediul este mesajul” este celebrul dicton al lui McLuhan prin care el se referea la faptul că forma influențează conținutul mult mai mult decât se credea până atunci. Dar aceasta nu a fost niciodată un adevăr literal, ci doar o metaforă care să folosească fiecăruia pentru a percepe modul în care un mediu modelează mesajul. Dar, tot McLuhan spune, acest lucru a fost real CU ADEVĂRĂT într-un singur caz: cel al lui Iisus Hristos. Aici, mediul și mesajul sunt literalmente unul și același. Aceasta este cheia în care trebuie înțeles McLuhan și teoria sa media – echivalent al constantei lui Einstein, singura constantă din universul în care toate celelalte sunt relative. Cititorii interesați pot citi cartea “The Medium and the Light” (1999, Stoddart), editată de Eric McLuhan sau articolul meu din Renascence – “The Medium is the Messiah”.

Acest interviu este realizat pe internet. Nu e cumva ironic acest fapt? Nu suntem cumva ipocriți?

Cu siguranță că este ironic. Dar, de asemenea, este rapid, ieftin, eficace și cool! Speranța mea este că, drept rezultat, cititorii vor tinde să inverseze raportul lor de implicare cu media: citind o carte și apoi invitându-mă să vorbesc – live și în persoană! – în campusul, în grupul lor sau în biserica lor. Sunt mult mai amuzant în carne și oase…

Dar, ca să fiu serios: începutul utilizării unei tehnologii nu trebuie să fie sfârșitul acesteia. Dacă prietenul tău apropiat moare de cancer și tu îi arunci repede un e-mail plin de regrete și tristețe înainte ca el să moară, ei bine, ăsta e lucru rușinos. Dar dacă folosim e-mailul pentru a programa un răgaz de întâlnire față în față, atunci aceasta este răscumpărarea superficialității e-mailului în scopul comunicării reale întrupate. Astfel că utilizarea ipocrită a unui medium poate fi direcționată întotdeauna spre ceva valoros, tot așa cum Dumnezeu poate folosi răul pentru a face binele.

În zilele noastre, pur și simplu înotăm în tehnologie. Cei mai mulți dintre noi nu ne-am putea face treaba fără computere, cel puțin: scriere de documente electronice, web-ul ca sursă majoră de informație, e-mailul pentru comunicare etc. Cum putem înota împotriva curentului?

Așa cum văd eu, sunt două opțiuni valide. Prima este cea mai ușoară: fă-te Amish. A doua e mai grea: înoată împotriva curentului. McLuhan compara asta cu povestirea lui Edgar Allan Poe numită “O pogorâre în Maelstrom”. Prin observarea tiparului sau efectului unui vârtej de apă, omul din poveste se salvează sărind din barcă și agățându-se de o rămășiță de navă care, în mod straniu, în loc să fie înecată de vârtejul de apă, plutește. Tot la fel putem și noi gândi o strategie de supraviețuire individuală devenind foarte buni la identificarea modelelor și fiind permanent atenți la modurile în care noile media și tehnologii ne pot scufunda în vârtejul efectelor lor secundare nedorite. Nu e de mirare că Manualul de Diagnostic și Statistică a Disfuncțiilor Mentale (DSM 5) conține cele mai multe referințe în acest moment din istorie când avem și cel mai mare număr de noi tehnologii capabile să creeze dezechilibre psihice în mediul nostru.

Cum ar trebui liderii creștini – clerici, laici, cântăreți – să vadă utilizarea tehnologiilor în cadrul sarcinilor lor bisericești?

Cu foarte foarte mare grijă. Prima mea recomandare ar fi să citească secțiunea “Efectul asupra bisericilor” din lucrarea Propaganda, a lui Ellul. A doua recomandare ar fi să înțeleagă că biserica nu concurează pentru audiență cu Starbucks, cu mall-ul sau cu cinema-ul. Cred că Henri Nouwen înțelege bine acest lucru [în a sa In the Name of Jesus] când spune că liderii viitorului vor fi cei care vor avea curajul de a fi irelevanți cultural, pentru că ei vor mărturisi că ceea ce își dorește cu adevărat sufletul într-o societate tehnologică este slăvirea lui Dumnezeu cel viu și adevărat, nu eliberarea, timp de două ore, de povara conștiinței de sine, care poate fi dobândită oriunde altundeva și cu la o intensitate mult mai mare. Astfel, înțelegând că slăvirea și distracția nu sunt sinonime, înțelegând că icoanele (culturale și religioase) lucrează deopotrivă semiotic și spiritual, înțelegând că “ecclesia” înseamnă oamenii, nu clădirea și realizând că valoarea este o funcție a rarității (și nu a repetabilității) – de aici aș începe cu principiile după care ar trebui să se ghideze clericii cu privire la folosirea tehnologiei. În mare măsură, cei mai mulți oameni urăsc biserica din același motiv pentru care urăsc ședințele cu prezentări PowerPoint: dacă pot accesa asta de pe laptopul meu oricând doresc, atunci ce mai caut aici?

Ar trebui să folosim dispozitive de genul Amazon Kindle sau iPad, sau acestea ne afectează sensibilitatea?

Creștinii au creat cultura cărții în Occident, așa că ar fi o ironie a istoriei ca tot noi să o anihilăm adoptând cărțile electronice. În cele din urmă, eu cred că este o chestiune de tangibilitate. Vrei să ai parte de cartea întrupată, care are o viață a ei proprie, și de asta nu poți sau nu vrei să te lipsești de cartea aceea cu colțurile îndoite pe care o ai de pe vremea când erai la facultate. Însemnările tale de pe margine, paginile tale preferate care s-au subțiat atât de mult de la atâta recitire, toate acestea sunt o adevărată religie: a re-citi este sensul lui relegere, din care provine cuvântul „religie” (cealaltă variantă fiind religere, a re-lega, ceea ce este, de asemenea, o metaforă a cărții și un efect al re-citirii). Dacă suntem ceea ce facem în mod repetat, atunci re-citirea Scripturii este crucială pentru definirea noastră ca credincioși, cunoscuți istoric ca „popor al cărții”. Dar cred că pentru creștini (spre deosebire de evrei sau musulmani, care sunt, de asemenea, popoare ale cărții), acest lucru are o semnficație specială, deoarece inima credinței noastre este că Cuvântul s-a făcut trup, povestea, narațiunea, ideea, Dumnezeul invizibil S-a întrupat realmente în acestă lume materială și decăzută, luând pe umerii Săi suferința noastră. Cărțile adevărate, cred eu, întrupează chiar acest lucru într-un mod în care cărțile electronice pur și simplu nu o pot face. Așa că nu aș spune că aceste cărți electronice ne vor ucide sau ne vor distruge sensibilitatea, ci că doar că cele tipărite tind să păstreze această orientare și înțelegere metafizice.

Care este modul în care tehnologia afectează religia?

Dintre cele cinci mari ere tehnologice (Orală, a Scrisului, a Tiparului, Electronică, Digitală), cea digitală a avut cele mai interesante efecte colaterale asupra practicilor religioase. Spun “interesante” deoarece (a) nu sunt încă pe deplin cunoscute și (b) nu pot fi încă evaluate într-un context mai larg. Viitoarea mea carte, care va apărea la InterVarsity Press, se axează chiar pe acest subiect, intitulându-se Cele șapte păcate ale vieții virtuale. Nu este vorba atât de “acele” șapte păcate, pentru că acestea pot fi mai multe sau mai puține (tot așa cum cele șapte păcate erau inițial opt), cât de faptul că prin “păcat” sau “viciu” eu numesc o consecință nedorită sau un “efect” colateral și toate acestea sunt probleme noi create de tehnologiile noi. Astfel, această lucrare își propune să fie prima critică media de pe poziție creștină, care se concentrează pe formele media, nu pe conținuturile lor – fiind astfel mai degrabă un ghid util pentru orientarea în hățișul noilor media decât o carte moralizatoare. Astfel, de exemplu, nu am niciun capitol în care să vorbesc despre pornografie ca despre unul dintre lucrurile “rele” aduse de media moderne, chiar dacă acest lucru este evident. În schimb, cercetez modul în care forma mass-media moderne crează o supraabundență de informație, care dă naștere unor noi probleme: desensibilizare, amorțeală individuală și indiferență colectivă, ceea ce psihologii numesc de mai bine de un deceniu “incapacitate empatică”. În acest context, pornografia poate fi înțeleasă ca o parte din această problemă mai amplă. Interesant cum la mijloc pare să fie un mecanism de feed-back autonom: utilizatorul se loghează, intră pe net, se plictisește, se simte deconectat și deztrupat și apoi se întoarce la pornografie și auto-satisfacere sexuală pentru a “reintra în contact” cu ființa lui fizică. Niciuna dintre formele vechi de media nu a produs nici pe departe acest efect. În cazul femeilor, tentația de „a da jos kilogramele” este similară: cele care au trecut prin această practică declară cel mai adesea că nu se tem că prin slăbitul dus la extrem ar putea muri. În schimb, ele se chinuie să slăbească pentru a-și învinge frica de a nu fi vii: ele slăbesc pentru a-și confirma propria existență fizică. Numai un mediu care și-a deztrupat și desensibilizat utilizatorul într-o asemenea măsură poate să producă un asemenea efect. De ce bărbații tind să se re-întrupeze prin auto-satisfacere sexuală și femeile prin durere auto-impusă este o întrebare pentru psihologi, astfel că lucrarea conține foarte multe “sonde”, așa cum le numea McLuhan – adică întrebări care pot avea sau nu răspuns, dar care merită să fie investigate.

Recent, Rod Dreher scria pe blogul său despre “declinul rapid al bisericilor” din Occidentul modern, punând acest lucru în mare parte pe seama culturii “deismului moralist terapeutic”, în care, mai mult sau mai puțin, există un zeu generic croit după chipul și asemănarea noastră, al cărui scop e să ne facă fericiți. Ce rol a jucat tehnologia în declinul bisericilor din Occident? Ne putem opune acestui efect?

Cred că Dreher are cu siguranță dreptate într-o anumită privință. Tyler Wigg Stevenson pune o întrebare asemănătoare în cartea sa, Brand Jesus, atunci când se întreabă cât din viața sa mai are legătură cu Dumnezeu câtă vreme are un loc de muncă foarte bine plătit, asigurare medicală, asigurare de viață, o relaxată viață de suburbie într-un cartier sigur, acces la școli bune și câtă vreme este alb, heterosexual și aparținând clasei de mijloc. Răspunsul este, desigur: din ce în ce mai puțin. Nimeni nu a făcut vreodată vreun studiu prin care să analizeze nivelurile de ateism și teism la utilizatorii de iPhone prin comparație cu utilizatorii de telefonie fixă, dar o asemenea cercetare ar putea ajunge la niște rezultate interesante. Acum, orice utilizator poate deveni literalmente un zeu care ține lumea în mâini, având mai bine de 500.000 de aplicații la dispoziție [o statistică mai recentă, din iulie 2015, estimează 1,5 milioane aplicații pe App Store, iar o alta, din februarie 2016, estimează 2 milioane de aplicații oferite prin Google Play]. Oare biserica se opune cu adevărat sprijinind dezvoltarea unei aplicații care te pregătește pentru spovedanie? Am dubii. Dar întrebarea ta ne duce la vechiul mit care explică de ce Avraam a părăsit ținutul Ur: adorarea zeilor făcuți de mâna omului este o formă de idolatrizare tehnologică. Avraam a fost primul care a realizat că acest lucru este greșit, devenind astfel fondatorul monoteismului. Fie ca urmașii lui să fie mulți și binecuvântați!

FOTO: YouTube