Cum votăm?

Ninel Ganea

Ninel Ganea

Membru asociat al Institului Ludwig von Mises România, a studiat filozofia la Universitatea Bucureşti şi ştiintele politice la SNSPA. Fost jurnalist, el a scris în ultimii ani pentru portalul Karamazov (www.karamazov.ro), iar in prezent lucrează într-o firmă de comunicare şi relaţii publice.
Ninel Ganea

Ultimele postari ale lui Ninel Ganea (vezi toate)

Notă: Preluăm acest articol cu întârziere, cu speranța că acum argumentul poate fi citit mai degrabă în profunzimea lui decât în cheie politico-electorală.

Dacă ar fi să aleg o singură chestiune decisivă după care alegătorii ar trebui să se orienteze la vot, aceasta ar fi centralizarea politică. Problema relevantă în contextul democratic actual o reprezintă dispariția suveranității naționale, adică încercarea de a trimite deciziile cât mai departe de indivizi. Din faptul că nimeni nu discută despre asta se pot desprinde două constatări: candidații împărtășesc aceleași presupoziții politice și economice, iar dezbaterile relevante sunt ocolite. Acum am să încerc să explic de ce este atât de important binomul centralizare/descentralizare.

Există o mulțime nesfârșită de teme fierbinți: corupție, politică externă, educație, economie, fiscalitate; așa că nu este ușor să alegi între ele. Soluția românească, dar nu numai, la această dilemă, constă în delegarea puterilor către o persoană sau o instituție, dar e musai ca aceasta să conțină multe atribuții și puține constrangeri. Fie că vorbim de DNA sau de Comisia Europeană, ideea fundamentală rezidă într-un aranjament instituțional foarte solid sau într-o cedare a prerogativelor, inclusiv suveranitatea națională, către un organism extern. Dacă nu suntem capabili să ne gospodarim, un „tutore” transnațional va transfera un vătaf sau va împuternici o instituție care să pună ordine în lucruri sau care măcar să dea senzația că face asta. Dragoș Paul Aligică a ilustrat perfect această filozofie politică : „Dacă Germania sau SUA vin și spun că trebuie să dăm susținere celenteratei, retardatului, oportunistului fără coloană vertebrală politică și morală numit Iohannis, pe ăla îl votăm. Și îi vom descoperi cu entuziasm calități nebănuite. Că nu îl votăm pe individul Iohanis ci promisiunea de tutelă, control și asanare pe care occidentalii responsabili le vor exercita prin el ca instrument docil”. Monica Macovei a exemplificat și ea, printr-o mostră de umor involuntar și amar, teoria centralizării politice. “Ca șef al politicii externe, voi definitiva integrarea Romaniei în UE, prin aderarea la spațiul Schengen și adoptarea monedei euro în decursul mandatului meu”, scria fosta procuroare, în decalogul său politic, capitolul doi, „Să nu trădezi interesul național”. Ideea aceasta în diversele ei formule este ubicuă în România, iar singurul lucru care diferă îl reprezintă argumentul pentru putere. Unii o vor pentru stârpirea corupției, alții pentru combaterea terorismului, instaurarea democrației globale, în fine se găsesc motive la tot pasul.

Ceea ce lipsește, însă, din toate aceste pledoarii este suspiciunea elementară la adresa unei puteri atât de ample. Chiar și în eventualitatea puțin probabilă, în care un guvern european sau mondial iluminat ar introduce politici în direcția libertății, pe termen mediu și lung traiectoria va fi socialismul economic și opresiunea politică. Este suficient să ne uităm doar la legile recent introduse de Uniunea Europeană pentru a sesiza dinamica puterii. Cote, reglementări, scoaterea în afara legii a unor produse (aspiratoare, becuri) au devenit firescul guvernării. Și trebuie ținut cont că politica fiscală nu este „armonizată”, adică statele mai au încă posibilitatea să-și stabilească singure taxele și impozitele prelevate.

Nimeni nu se îndoiește de faptul că inclusiv guvernele naționale pot fi, și de cele mai multe ori sunt, corupte, socialiste, incompetente sau agresive. Însă efectul acțiunilor lor rămâne circumscris tocmai datorită regionaliazării. Un scelerat aflat la putere în Flămânzi îi afectează direct doar pe locuitorii din Flămânzi. Cu un scelerat sau un grup de scelerați la Bruxelles perspectiva se schimbă.

În același timp, din calitatea proastă a guvernelor naționale nu rezultă că soluția o reprezintă o și mai mare centralizare, ci dimpotrivă: este nevoie de o destructurare și mai puternică a statului. Altfel e ca și cum ai încerca să combați o indigestie cu maioneză. Mai pe șleau, dacă politicienii naționali reprezintă o problemă, și ei sunt de multe ori o problemă, avem nevoie de un transfer al puterilor către un nivel „mai local”. Parlamente și guverne regionale la Iași, Cluj sau București cu puteri fiscale și de reglementare ar fi cu mult mai eficiente nu doar decât actualul legislativ național ci, și aici nu am niciun dubiu, decât Leviathanul de la Bruxelles sau Strasbourg. În primul rând, politicienii aleși la nivel regional cunosc mult mai bine problemele locale și cele ale comunității din care provin. În același timp, alegătorii știu mult mai bine politicienii locali și biografiile lor, iar astfel controlul asupra lor crește destul de mult. În momentul acesta, de pildă, avem de ales între persoane despre care nu știm aproape nimic la modul real, adică din interacțiunea directă sau din mărturiile unor apropiați demni de încredere. Iar situația se poate schimba în mai rău. Să ne gândim, de pildă, cum vom alege între politicieni desemnați de partide europene. Astfel, democrația la nivel macro este doar o fațadă prost camuflată pentru oligarhie.

În altă ordine de idei, diversitatea politică și legislativă locală face mult mai accesibile migrația și votul cu picioarele, penalizând astfel guvernele corupte. Nu-ți place în Absurdistan, te poți muta, cu costuri, bineînțeles, în altă parte. Într-un regim mondial, această fantă spre libertate este închisă din capul locului. „You can run but you can’t hide”. Singura alternativă rămâne atunci revoluția, iar revoluțiile au obiceiul să se termine foarte prost.

Apoi, din punct de vedere economic, unitățile teritoriale mai mici sunt nevoite să concureze între ele pentru atragerea de investitori și capital. Sub un regim comunitar sau transnațional, acest lucru devine imposibil. Una dintre primele măsuri pe care România le-a adoptat, în așteptarea aderării la UE, a fost eliminarea zonelor defavorizate, adică zonele cu o taxare preferențială.

Nu în ultimul rând, descentralizarea sau „separea verticală a puterilor” (Stephan Kinsella) pune o barieră consistentă în calea despotismului de la centru deoarece guvernele locale sunt, în mod natural, reticente în a-și ceda o parte din prerogative și puteri către un „frate mai mare”. „Lower governments are rightly jealous of their jurisdiction, and resist. This is to the good. In fact, the whole history of liberty is bound up with the glorious results of competing institutional structures, no one of which can be trusted with complete control”, argumentează Lew Rockwell.

Acum, dacă ne uităm pe oferta electorală, observăm imediat că există un consens deprimant în ceea ce privește centralizarea politică. „Parteneriatul” vestic și „integrarea” europeană apar în toate programele prezidențiale ca puncte albe. Cât privește exigența criteriului pus în discuție se pot găsi și altele la nevoie. Capitolul educație, de pildă, arată absolut identic la toți candidații. În aceste condiții, în pofida propagandei prostești de a merge la vot, singura soluție firească este de a sta în casă.

Articol publicat inițial pe Karamazov

Foto: YouTube

Articole similare

Top