Coşmarul intervenţionismului extern în Irak

Claudiu Năsui

Claudiu Năsui

Preşedinte al Societăţii pentru Libertate Individuală - SoLib (www.solib.ro).
Claudiu Năsui

Ultimele postari ale lui Claudiu Năsui (vezi toate)

Unul dintre punctele pentru care sunt criticaţi libertarienii este politica externă non intervenţionistă pe care o susţin. Lucrul acesta nu se vede atât de mult în ţări precum România, pe care, în general, nimeni nu se bazează pentru intervenţii militare, ci în ţări precum SUA. De pildă, Ron Paul a fost extrem de criticat şi marginalizat în interiorul propriului său partid, tocmai pentru că s-a opus în mod consistent aproape tuturor războaielor pe care le-au început Statele Unite şi în special celui din Irak. Criticii spun despre el că este izolaţionist, adică „nu vrea ca SUA să înceapă războaie peste tot” şi că nu vine cu soluţii pentru probleme externe. „Ce vreţi? Să ne izolăm de lume, să nu mai facem nimic?” De parcă a face comerţ cu toată lumea, dar război cu nimeni ar însemna să te izolezi. Ron Paul susţine nu doar că războaiele au fost calcule politice proaste care au dus la spirale de intervenţie, în care fiecare intervenţie din trecut se adevereşte a fi fost o idee proastă, fiind nevoie de altă intervenţie ca să repare efectele celei anterioare, şi tot aşa, ci contestă și legalitatea războaielor, ultima declaraţie de război oficială din istoria Statelor Unite fiind făcută pe 5 iunie 1942 contra României.

Dar să revenim la situaţia din Irak, care s-a deteriorat aşa de rău săptămânile trecute, încât este greu de trecut cu vederea eşecul intervenţionismului în politica externă. Problema în Irak a început mult mai devreme decât războiul lui George Bush. A început o dată cu construcţia artificială de către statul britanic a unui stat, Irakul de azi, acolo unde mai degrabă ar fi trebuit să fie mai multe state mai mici (cel puţin trei). Şi aici ajungem la soluţia pe care o propun libertarienii în numeroase conflicte: respectarea dreptului de secesiune şi de autodeterminare al oamenilor. Dacă există oameni care nu vor să trăiască împreună, mai bine nu-i obligi să o facă. Aşa cum separarea Kosovo de Serbia a fost acceptată şi binevenită, aşa ar trebui să se întâmple şi în alte zone de conflict din lume, inclusiv în Irak. Dar divizarea Irakului nu a fost niciodată luată serios în calcul drept soluţie. Ceea ce a dus Irakul la situaţia de acum.

Opinia publică internaţională şi-a dat seama cât de gravă este situaţia abia săptămâna trecută, când armata irakiană, în care SUA a investit aproape cât cheltuieşte întregul stat român într-un singur an, a refuzat să lupte şi a dezertat în masă. Explicaţiile pentru asta sunt multiple. Unii zic că soldaţii nu sunt dispuşi să-şi rişte viaţa pentru un guvern pe care nu-l respectă, alţii zic că sunt doar incompetenţi. Cert este că statului irakian (aşa cum a fost lăsat în urmă de americani) îi este greu,dacă nu imposibil, să se apere. Situaţia e atât de gravă încât oficialii iranieni s-au oferit să colaboreze cu omologii lor din SUA şi, culmea, senatorul republican neo-conservator Lindsey Graham chiar propune colaborarea cu Iranul ca soluţie.

Care sunt soluţiile pe care le văd neo-conservatorii? Lindsey Graham susţine că ar trebui intensificat războiul. Vrea să aducă trupe la sol şi suport aerian în Irak, să atace Siria, să dea jos guvernul shiit al lui Nouri al-Maliki (guvern despre chiar partidul republican zicea că a fost ales democratic acum câteva zile) şi să colaboreze cu Turcia (care nu vrea să audă de un stat Kurd şi are probleme politice interne mari) şi cu Iranul (care are interes în a menţine shiiţii lui Maliki la putere).

Astfel, strategia de „export al democraţiei” şi transformă încet o zonă care, înainte de război era guvernată de guvernul socialist al lui Saddam Husein, care menţinea pacea prin violenţă şi atrocităţi, într-o zonă care după un război şi miliarde de dolari investiţi va fi controlată de guvernul iranian (anti-american) şi de un califat sunit (de asemenea, anti-american). Singura parte bună din tot acest conflict ar fi dacă kurzii şi-ar câştiga, în sfârşit, independenţa. Multă suferinţă inutilă ar fi putut fi evitată dacă SUA nu atacau Irakul, sau dacă îl lăsau să fie divizat în mai multe zone cu populaţii omogene, care măcar ar fi luat nişte decizii mai apropiate de oamenii pe care îi priveau.

Publicat iniţial pe SoLib.ro

FOTO: Reuters

Articole similare

Top