Anacronic
Ultimele postari ale lui Anacronic (vezi toate)
- Ideile au consecințe. Introducere - 22 februarie 2021
- Anacronic pentru copii – o pledoarie pentru clasic și cultivarea virtuților - 12 august 2020
- Robotul, mutantul și artistul - 27 iulie 2020
A ieșit din tipar, în traducerea Iulianei Nistoroaia, primul volum în limba română al celei mai cunoscute serii conservatoare de cărți pentru copii, Căsuța din prerie, o gură de oxigen în peisajul literaturii moderne pentru copii. Poate nu este lipsit de semnificație faptul că seria se lansează în română în zilele în care în Statele Unite “Progresul” a luat-o în vizorul corectitudinii politice pe autoare. Seria are nouă volume și intenționăm să publicăm 2-3 pe an. Primul volum se numește Căsuța din inima codrilor și îl găsiți la târgul de la Brașov și pe http://magazin.anacronic.ro/prod…/casuta-din-inima-codrilor/. Seri frumoase pentru copii și părinți deopotrivă!
În numele politicilor progresiste, “luptătorii pentru dreptatea socială” și-au pogorât mânia pe o iubită autoare a începutului spre mijloc de secol XX a cărei singură crimă a constat în a reda evenimentele vremurilor tulburi în care a trăit.
Există, de-a lungul timpului, anumite momente când nu te poți bucura că ai dreptate. Trăim asemenea momente. Imediat după revoltele de astă vară din Charlottesville, Virginia, legate de îndepărtarea unei statui a lui Robert E. Lee, generalul confederat din Războiul Civil, am scris aici că îndepărtarea monumentelor istorice se află la doar un pas depărtare de “arderea cărților de istorie […] din teama de a nu răni pe cineva”. Totuși, ceea ce nu putusem anticipa atunci era că voi scrie din nou pe același subiect un an mai târziu.
Săptămâna aceasta, The Association for Library Service to Children (ALSC) a renunțat la un premiu literar purtând numele autoarei Laura Ingalls Wilder, preferând în schimb numele sec “Premiul Excelență în Literatura pentru Copii”. Motivul oficial pentru renunțarea la “Premiul Laura Ingalls Wilder” a avut legătură cu “sentimentele anti-indieni și anti-negri” din scriitura lui Wilder.
Înainte să ne aruncăm cu capul înainte, cine a fost Laura Ingalls Wilder? Născută în 1867, Wilder a fost o învățătoare din Wisconsin a cărei primă carte, Căsuța din inima codrilor, a apărut când ea avea 65 de ani. Relata povestea semi-autobiografică a unei fetițe de 5 ani, Laura, și a vieții ei, crescând în asprul Vest Mijlociu american între 1870 și 1894. Cu alte cuvinte – sensibililor, țineți-vă bine! – un narativ întrețesut cu ocazionalele neajunsuri nefericite ale vieții. Au urmat alte 12 cărți, inclusiv Căsuța din prerie (1935), care a fost adaptată pentru ecran într-un serial de televiziune popular, difuzat din 1974 până în 1983.
Pentru necunoscători, opera lui Wilder este sursa surselor, fibra organică vie care dezvăluie însăși esența tinerei și impetuoasei națiuni, pe măsură ce bâjbâie orbește către o maturitate greu de atins. Căsuța din prerie este o lucrare artistică de importanță istorică uriașă, care oferă o relatare de la fața locului despre o perioadă tulbure din istoria Americii; o lectură vitală pentru a înțelege evenimentele din spatele originilor noastre naționale. Cu alte cuvinte, nu e numai lapte și miere, și nici nu trebuie să fie.
De exemplu, în cartea intitulată Către Vest [Going West], căzută în dizgrația poliției liberale a gândirii, Wilders descrie un personaj numit “Tăicuța”, după propriul ei tată, care – ca atâția americani pionieri, aventuroși – visa să ajungă într-un “loc în care animelele sălbatice cresc fără frică […], în care pământul e nivelat și nu sunt copaci”. Și “nu sunt nici oameni. Sunt numai indieni”.
Ar fi foarte greu să găsești astăzi pe cineva în Statele Unite care să fie de acord cu mesajul sugerat de acel pasaj, care spune, practic, că “indienii nu sunt oameni” (întâmplător, decizia din 1953 a editorului, Harper, de a schimba termenul “oameni” cu “coloniști” nu i-a satisfăcut pe critici). Pe de altă parte, puțini americani ar fi mândri știind că strămoșii lor i-au tratat pe indieni cu atâta dispreț criminal, sau că stră-stră-bunicul a fost stăpân de sclavi. Cu alte cuvinte, americanii au învățat, din istoria lor turbulentă, lecții morale importante, a fost o experiență copleșitoare, prezentă din abundență în literatură.
Totuși, există mai multe cărți în panteonul literaturii americane care par a fi sortite rangului de specii pe cale de dispariție din cauza legăturilor istorice incomode pe care le fac, inclusiv Aventurile lui Tom Sawyer a lui Mark Twain, care e plină de insinuări rasiste, și Cum să ucizi o pasăre cântătoare a lui Harper Lee. Dar cum rămâne cu lucrarea revoluționară legată de abolirea sclaviei a lui Harriet Beecher Stowe, Coliba unchiului Tom, care a aprins practic scânteia Războiului Civil (“Unchiul Tom” a devenit un termen peiorativ pentru cineva excesiv de servil)?
Aruncând moștenirea Laurei Ingalls Wilder în subterana literară – și, să nu ne amăgim, această autoare va dispărea de pe rafturi imediat –, suntem pe cale de a săvârși fapta josnică pe care Winston Smith, protagonistul distopiei lui Orwell 1984, a înțeles-o foarte bine. Ca funcționar în Departamentul de Înregistrări al Ministerului Adevărului, slujba lui Smith este de a rescrie documente istorice pentru a se înscrie în linia partidului dictată de omnipotentul Big Brother. Când adevărul se șterge din arhive, el este înlocuit cu minciuni și propagandă, iar asta nu servește nimănui – cu atât mai puțin minorităților oprimate.
Eliminând numele lui Wilder dintr-un premiu literar nu înseamnă că au fost interzise sau arse cărțile ei. Pentru că nu s-a întâmplat asta – cel puțin, nu încă. Însă există semne. Opera ei literară voluminoasă a fost pentru totdeauna mânjită de luptătorii pentru dreptate socială, conștiința auto-declarată a națiunii, care nu reușește să înțeleagă că seria de carți ale lui Wilder n-a fost scrisă ca un soi de Ghid de Bune Maniere, ci, mai degrabă, ca oglindă prin care să putem vedea o perioadă istorică anume. Nevoia societății pentru asemenea literatură este mare. Cărți precum Căsuța din prerie dau mărturie despre mentalitățile nefericite de la baza unuia dintre cele mai mari genociduri din istorie. (Istoricii estimează că în 1492, la vremea sosirii lui Columb în Caraibe, trăiau aproximativ 10 milioane de băștinași în ceea ce acum se cheamă Statele Unite. În 1900, numărul scăzuse la mai puțin de 300 000.) Protejarea cititorilor de nuanțe istorice tulburătoare dintr-un soi de moralitate inventată nu numai că diminuează scara reală a dramei prin care au trecut diverse grupuri minoritare, ci chiar garantează un alt eveniment similar la un moment dat.
În cuvintele nemuritoare ale filosofului George Santayana: ” Cei care uită trecutul sunt condamnați să îl repete.”
Apropo, dacă credeți că conducerea ALSC a acționat în numele voinței democratice a alegătorilor, gândiți-vă mai bine! V-aș recomanda să parcurgeți secțiunea de comentarii de pe site-ul ALSC, de pe pagina care anunța schimbarea. Am obosit încercând să găsesc o singură persoană – care nu era membru în conducere – care să aibă ceva bun de spus despre decizie.
Nu exagerez dacă spun că Statele Unite bâjbâie pe muchia nebuniei culturale absolute, și-o poate sfârși oricum. La urma urmei, cenzura e ca o avalanșă; odată ce-ai luat-o la vale, nu mai poți încetini și, până apuci să te dumirești, niște oameni, altfel inteligenți, se încălzesc la un foc din cărți în piața mare. Și, la fel ca naziștii și sovieticii înaintea lor, luptătorii pentru dreptatea socială sunt siguri de superioritatea lor morală. Asta îmi aduce aminte de un citat din Sinclar Lewis: “Când fascismul va sosi în America, va fi înfășurat în steag și va purta o cruce.”
Mai întâi, au luat monumentele istorice, și n-am zis mare lucru; apoi au interzis conferențiarii controversați în campusuri și, din nou, n-au întâmpinat mare rezistență. Acum vin pe ușa din spate după autori și cărți, și mi s-ar părea momentul potrivit să tragem linia, înainte ca lucrurile să degenereze total.
Atmosfera opresivă de corectitudine politică a Americii amenință să elimine gândirea critică pe orice subiect incomod, iar această stare nefericită de lucruri nu poate duce decât la ruină națională.
Traducere de pe LewRockwell.com