Tudor Smirna
Ultimele postari ale lui Tudor Smirna (vezi toate)
- Controlul ANAF – aspecte logice şi metodologice - 15 aprilie 2015
- Casa de marcat fiscală – un coşmar din ce în ce mai groaznic - 6 aprilie 2015
- Octavian Bădescu despre necesitatea proprietăţii private - 11 martie 2015
Campania de acribie fiscală declanşată de ANAF în rândul comercianţilor cu case de marcat a creat o reacţie puternică a opiniei publice şi, din fericire, se pare că pedepsele drastice, care au semănat şoc şi groază fără discriminare, vor fi înlocuite cu unele mai blânde. ANAF-ul va fi limitat de guvernul Ponta, care a descoperit de câteva zile ideea de proporţionalitate a pedepselor. Vorbim de acelaşi guvern infam care a reproiectat şi asmuţit ANAF-ul peste tot ce mişcă în România.
Este un moment bun pentru a acuza mai multe probleme. Una este aceea că autoritatea fiscală acţionează brutal, fără nuanţe şi asimetric: sunt închise mici afaceri pentru mici abateri, în timp ce recuperarea prejudiciilor de la marii corupţi stagnează, pe fondul scandalului imens de corupţie în care este implicat însuşi ministrul de finanţe care a girat ultimele faze ale proiectului de eficientizare a controalelor fiscale. Pentru că s-a vorbit mult despre această chestiune, nu am să mai insist şi eu.
O altă problemă este fundamentală. Mulţi dintre cei care sunt nemulţumiţi de acţiunile fiscului trec dincolo de forme şi acuză nivelul mare de impozitare şi reglementare. Şi aici apare întrebarea: cât să fie impozitarea şi care să fie reglementările? De cele mai multe ori, lumea se raportează la situaţia existentă în Occident, în SUA şi UE. Cred că aici se face eroarea confundării efectului cu cauza. Am mai vorbit despre faptul că actuala prosperitate occidentală este creată timp de câteva generaţii într-un aranjament instituţional liberal care în prezent s-a erodat puternic. SUA şi UE nu mai sunt ce-au fost, ci încep să semene din ce în ce mai mult cu regimurile socialiste care au ţinut şi ţin captive o bună parte din lumea a treia. Dacă tendinţa de sufocare a libertăţii este menţinută în Occident, prosperitatea va dispărea, aşa că nu acolo trebuie să privim pentru soluţii instituţionale.
În schimb, ceea ce ar trebui să ţintim este un autentic liberalism, ale cărui reţete sunt simple: cât mai puţină taxare, cât mai puţină legislaţie generatoare de fascism economic, cheltuieli publice cât mai mici, adică bugete şi deficite cât mai mici, şi proprietate privată cât mai multă. Aceste lucruri nu se vor obţine niciodată de sus în jos, prin benevolenţa şi înţelepciunea guvernării. Ci, se vor obţine prin convingerea opiniei publice că statul, şi tot ce înseamnă forţarea oamenilor să plătească şi să facă sau să nu facă, este un rău în sine, căruia îi trebuie opusă rezistenţă pe toate căile. Oamenii trebuie să devină paranoici în privinţa oricărei propuneri de redistribuire, oricât de inocentă şi bine intenţionată ar părea. Şi trebuie să devină fanatici ai proprietăţii private, ai încrederii în capacitatea liberei iniţiative şi asocieri de a rezolva orice problemă economică sau socială. Pentru asta, lumea nu mai trebuie să mai caute rezolvarea unor probleme punctuale, ci soluţiile radicale, cum ar fi regândirea din temelii a sistemului politic şi a celui legal şi eliminarea bruscă şi completă a unor instituţii şi mijloace antiliberale, care stau între noi şi o viaţă civilizată.
Despre un astfel de mijloc voi vorbi în continuare: casa de marcat fiscală, fundalul recentelor atrocităţi ale ANAF. Sunt convins că voi surprinde pe mulţi când voi atrage atenţia că România este una dintre puţinele ţări care obligă comercianţii să folosească o casă de marcat fiscală. Potrivit Wikipedia, aceasta este compania deloc onorabilă a ţărilor care impun folosirea unor sisteme de înregistrare a vânzărilor monitorizate de autoritatea fiscală: Rusia, Bulgaria, Serbia, România, Macedonia, Albania, Polonia, Moldova, Bosnia şi Herzegovina, Kazahstan, Armenia, Georgia, Kenya, Tanzania şi Etiopia. Cu excepţia Poloniei şi poate a Georgiei sau chiar a Bulgariei, nici una dintre aceste ţări nu cred că poate fi un exemplu de libertate şi prosperitate.
Spre deosebire de o casă de marcat simplă, care este posibil să fie un mijloc util pentru administrarea comerţului cu amănuntul, deci un banal factor de producţie necesar în obţinerea şi calculul profitului antreprenorial, casa de marcat fiscală este o mutaţie antieconomică, un mijloc prin care statul monitorizează în stil Big Brother toate tranzacţiile către consumatorii finali şi o parte dintre cei intermediari. Casa de marcat fiscală are o memorie configurată şi sigilată de autoritatea fiscală, care se comportă ca un spion sau ca un om al mafiei implantat în magazinul comerciantului, pentru a se asigura că acesta îşi plăteşte taxele.
Nu ar trebui să fie de mirare, pentru cine este obişnuit cu logica statului, că aceste memorii fiscale sunt exagerat de scumpe şi suportate de comerciant. În plus, casele de marcat fiscale nu pot fi cumpărate decât de la producători, importatori şi distribuitori autorizaţi de autoritatea fiscală, care plătesc taxe mari pentru autorizare şi care sunt practic organizaţi într-un cartel, cu comportament pe măsură faţă de consumator.
Orice comerciant ştie cât de scumpe, înapoiate tehnic şi greu de întreţinut sunt aceste case de marcat fiscale. Pe fundalul unei permanente revoluţii tehnologice care ne oferă zi de zi echipamente de calitate din ce în ce mai mare şi preţ din ce în ce mai mic, casele de marcat arată ca nişte oribilităţi produse în lagărul comunist, în preistoria erei informatice. Şi chiar sunt nişte orori tehnice, la preţ nesimţit de mare.
În plus, după ce comerciantul care îşi deschide o afacere trebuie să suporte acest viol material ca parte integrantă a unui pachet de siluire mai cuprinzător, află că a fost supus doar unui ritual de iniţiere în supliciile din ce în ce mai mari la care statul îl va supune în fiecare zi din noua sa viaţă antreprenorială.
Mai precis, după ce cumpără şi fiscalizează memoria casei de marcat, comerciantul află că este obligat prin lege şi, chiar dacă aplicarea aceste legi nu este impusă, este forţat de facto să îşi facă un abonament la firmele de întreţinere a caselor de marcat, pentru că acestea vin cu manuale de utilizare imposibil de înţeles şi pus în aplicare. Dacă pentru alte obiecte mult mai complexe, cum ar fi, de exemplu, automobilele sau avioanele, există pe internet documentaţie tehnică şi forumuri de unde se poate afla rezolvarea oricărei probleme, o căutare similară pentru rezolvarea unei simple operaţii pe casa de marcat fiscală, cum ar fi schimbarea orei – de făcut cel puţin de două ori pe an, se soldează adesea cu eşec şi cu constatarea că proprietarul casei de marcat are doar drepturi „de hârtie”, adică să schimbe rolele când se termină, chiar şi aceasta fiind o operaţie adesea incomodă.
Casa de marcat fiscală este în România o moştenire a vremurilor postrevoluţionare cu inerţia lor comunistă, în care comerţul şi libera iniţiativă atrăgeau prezumţia de hoţie. Ea făcea pereche logică cu facturierul tipizat, cu serie şi număr înregistrate la fisc şi cu registrele numerotate, legate cu sfoară la cotor şi sigilate, în care trebuiau înscrise de contabili aceste tipizate. Când nu se folosea acel tip de factură cu elemente de identificare unice, trebuia să se folosească aparatul de marcat fiscal, cu funcţie similară. Altfel, era caz penal. Însă, odată cu intrarea în UE, regimul facturilor tipizate a fost abandonat şi acum oricine poate emite facturile într-un regim de relativă libertate, fără a avea serie şi număr înregistrate la fisc şi fără a mai menţiona pe ele o mulţime de informaţii care înainte erau obligatorii, inutile şi redundante.
Casele de marcat fiscale, în loc să urmeze aceeaşi tendinţă de liberalizare, au rezistat intrării în UE şi au devenit mijlocul predilect al recentei terori fiscale. Când vine vorba de măsuri liberale, acquis-ul comunitar nu place guvernanţilor noştri cu nostalgii de tartori socialişti. Mai mult, în viitorul apropiat ni se pregăteşte o „modernizare” a sistemului de monitorizare fiscală prin casa de marcat. În dorinţa sa de a aduce panopticonul economic românesc la ultimele standarde informatice, guvernul cloceşte de mult schimbarea modului de raportare existent, care presupune declararea periodică a încasărilor şi păstrarea dovezilor înregistrate de casa de marcat timp de 7 ani, fie în formă fizică (vorbim de spaţii imense de depozitare ocupate cu role pe care sunt tipărite toate tranzacţiile), fie în memoria fiscală.
Acum, însă, statul doreşte să aibă acces în timp real la înregistrările caselor de marcat. Asta înseamnă achiziţionarea şi întreţinerea unei soluţii de stocare centralizată şi a unor terminale noi, capabile să comunice cu serverele centrale. Am aflat recent că modul în care se face această tranziţie este cât se poate de haotic şi presupune folosirea unor soluţii înapoiate, în bună tradiţie etatică. Dacă până acum s-a stabilit care vor fi detaliile raportărilor, mai detaliate decât cele din prezent, în evident contratimp cu regimul facturilor, în schimb nu se va şti decât la anul care vor fi soluţiile tehnice pentru transmiterea datelor către centru. Aşadar, comercianţii se pot aştepta să fie forţaţi să cumpere alte tipuri de case de marcat şi apoi, când va fi clar cum se face transmiterea datelor, altele.
Toate aceste eforturi draconice sunt făcute de guvernul Ponta cu scopul declarat de a strânge cât mai multe fonduri la buget. Putem vedea la lucru tipul de abordare predat la cursurile de guvernare, de finanţe publice şi de combatere a evaziunii, din universităţile americane, adus la noi, printre alţii, de o faimoasă consilieră a primului ministru, educată la Harvard.
Sunt sceptic că scopul de a creşte încasările la buget va fi atins pe termen lung cu asemenea practici. Mă aştept ca multe mici afaceri să se închidă, cu inevitabile drame personale, economia subterană să crească cu accente mafiote din ce în ce mai puternice şi violente, ca o reacţie la înăsprirea opresiunii fiscale, iar emigrarea să se intensifice.
Iar dacă statul nu face pasul înapoi în privinţa centralizării datelor comerciale, urmarea logică ar fi să schimbe şi regimul raportării tranzacţiilor prin facturi. În locul întoarcerii tipizatelor, logica statului ar fi acum să ceară ca toate sistemele de facturare şi chiar cele de contabilitate şi gestiune să fie găzduite în cloud, iar acest cloud să fie de facto sau de jure naţionalizat, comercianţii rămânând probabil cu obligaţia de plăti un set nou de taxe.
Ce e de făcut? E de înţeles că ceea ce ni se ofertă nu este decât o caricatură a libertăţii de care ne-am putea bucura. Când o masă critică va ajunge să înţeleagă ce poate obţine, va trebui să ceară o reformă radicală şi subită, cum ar fi, de exemplu, eliminarea dintr-o mişcare a întregului hăţiş de taxe, reglementări şi instituţii antiliberale, cu tot cu abominabilele case de marcat fiscale, şi înlocuirea cu o taxă personală nominală unică, stabilită la un nivel care să menţină un set elementar de bunuri aşa-zis publice, dacă nu chiar eliminarea oricărei fiscalităţi centrale şi lăsarea ei în grija autorităţilor locale de la cele mai mici niveluri. De restul ar trebui să se ocupe iniţiativa privată, pe proprietatea căreia nici o autoritate centrală nu ar trebui să aibă dreptul să mai calce vreodată cu aroganţa de stăpânitori de sclavi pe care o afişează în prezent funcţionarii cu uniformă, pistol şi sigiliu ai ANAF-ului.
Publicat inițial pe Mises.ro
FOTO: gandul.info