Bureaucratics. Coşmar de zi

Tudor Smirna

Tudor Smirna

Antreprenor şi director executiv al Institutului Ludwig von Mises România (www.mises.ro).
Tudor Smirna

Ai o mică afacere, îţi ocupă prea mult timp cu detaliile ei persistente, dar îţi şi plăteşte costul vieţii, relativ modeste după standardele antreprenoriale sau corporatiste din România. Eşti destul de mulţumit de viaţa ta. Te mai apucă din când în când ambiţiile antreprenoriale, dar ştii că o afacere de anvergură mai mare atrage după ea probleme mai multe, mai mult timp şi energie dedicate, riscuri financiare mai grave şi, nu în ultimul rând, mai multe interacţiuni cu autorităţile şi birocraţiile, atât cele în sens restrâns cât şi cele în sens larg, atât alea hard, cât şi alea soft. Fie vei avea de lucru cu statul pur şi dur – ANAF, Registrul Comerţului, agenţii, ministere etc. –, fie cu acele firme şi organisme aparent private, dar care depind de stat şi pe care nu le poţi evita, fie că le consideri individual, fie în clase. Ţi-e silă şi de unele, şi de celelalte.

Aşa că îţi duci afacerea înainte cu ciclicităţile ei sezoniere, cu ani mai buni şi cu ani mai răi. Dar acum te sâcâie o situaţie care a apărut ca din senin şi care este atât de banală pe cât de greu este să ieşi din ea. Un fleac, dar unul de coşmar.

Acum vreo doi ani a trebuit să schimbi o contabilă cumsecade, dar prea în vârstă pentru a mai face faţă schimbărilor dese de mediu fiscal. Ai ales alta fără să o cunoşti personal şi ignorând importanţa alegerii, obişnuit fiind cu cumsecădenia celei de dinainte. Ai greşit şi acum plăteşti.

Alegerea unui contabil bun este esenţială, dar nu în felul în care este importantă alegerea unui mecanic bun, de exemplu, ci pentru că ai de-a face în primul caz cu o autoritate în sens larg. Prin sistemul de reglementare şi taxare, prea complicat pentru muritorii de rând, şi prin privilegiile pe care statul le conferă „consultanţilor fiscali”, orice antreprenor este practic obligat să aibă un contabil. Mai mult, odată cu obligaţia asta vine la pachet (sau cel puţin venea până recent) şi un aranjament care sifonează toate costurile la antreprenor. Englezismul relevant aici: moral hazard.

Din prostie sau din nesimţire, noua ta contabilă ţi-a încurcat plăţile şi raportările la ANAF. Ai renunţat la ea, dar bineînţeles că prejudiciul pe care ţi l-a provocat nu ai putut să-l recuperezi. Pentru greşelile contabilului, antreprenorul este responsabil. În orice caz, chiar dacă pentru firme mari se pune altfel problema, pentru antreprenori şi sume mici posibilitatea unui demers formal de recuperare a prejudiciului este practic nulă.

S-ar putea spune la prima vedere că ai avut parte de un accident punctual peste care se poate trece. Ca atunci când îţi varsă ospătarul nişte vin roşu în poală. Dar nu e aşa, pentru că ceea ce ţi-a făcut acea contabilă este ca atunci când cineva îţi ia un colţ de cămaşă şi îl bagă între roţile dinţate ale unui mecanism apărut din cele mai urâte distopii steampunk: maşinăria ANAF te trage în măruntaiele ei cu tot cu cămaşă şi cu tot cu cei de care te agăţi disperat pentru a scăpa.

Şi te molfăie mult şi bine cu somaţii, fişe (simpatică denumire pentru documente care bat spre suta de pagini), popriri, executări de sume, dobânzi şi penalităţi în creştere. De ce? Pentru că diverşii funcţionari care ar trebui să reacţioneze la beleaua ta sunt imposibil de găsit (ba se mută sediul, ba intră mesajele în spam, ba se fac disponibilizări, ba se schimbă telefoanele de contact, ba sunt pe teren) şi de coordonat (ba nu ajunge noua situaţie de la biroul A la biroul B, ba nu se comunică noua situaţie la bancă). Cu alte cuvinte, birocraţie în cea mai pură formă.

Într-un aparent final, când crezi că ai scăpat dintre dinţii tociţi ai statului în sens restrâns, te aşteaptă iarăşi roţile bine unse ale statului în sens larg. Pentru că ce altceva să fie sistemul bancar decât altă birocraţie cu faţă capitalistă, controlată de la centru de BNR?

Îţi aduci aminte de anii de început ai afacerii, de traumele primului import, când în sediul incomod şi aglomerat al băncii încă neprivatizate a trebuit să aştepţi mult în picioare, apoi să suferi şicane pe la ghişee, să înveţi cum se dă o atenţie, şi să lupţi cu prezumţia de vinovăţie: profiţi deci probabil furi, plăteşti în avans deci probabil speli valută, imporţi deci oricum eşti împotriva naţiunii şi a balanţei comerciale.

Acum au trecut anii şi la bancă e aparent altceva: sediul e redecorat în culori armonioase şi eşti poftit pe fotoliu de către tinere amabile. Dar aparenţa se dizolvă pentru că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea de pe ecranul domniţei şi a celor cu care vorbeşte ea la telefon despre situaţia ta.

Sumele pe care le ai de plată nu pică pe OP-urile tale şi primeşti pe un post-it un total cu vreo 30% mai mare. Trebuie să pui banii toţi în cont şi să îi tragă statul aşa cum vrea el. Nu vrei din principiu să creditezi statul? Consideri că deja te-a terfelit şi pungăşit îndeajuns? Vrei să vezi o listă defalcată cu sumele poprite? Trebuie să scrii de mână o cerere adresată băncii. Se aprobă în vreo două zile şi poţi primi lista. Roţile îşi schimbă sensul: înapoi prin birocraţia soft către birocraţia hard.

Contul e „dormant ” şi trebuie să depui o sumă şi apoi să o retragi. Altfel nu iese din starea asta de „dormant”. O coadă mică la casierie, câteva minute din viaţă, un sfert de oră, ce dacă e lipsit de sens, e un fleac. Apoi, chiar dacă pui banii ăia grămadă, plus 30%, mai e o problemă: nu se vor duce din cont până nu ţi se actualizează datele. S-a schimbat ceva în situaţia firmei? Nimic. În orice caz, aduceţi dumneavoastră un certificat constatator nu mai vechi de 30 de zile. CUI-ul, certificatul de înregistrare menţiuni (articulat, certificatUL), cartea de identitate, ştampila şi apoi, cireaşa de pe tort, completaţi formularele de actualizare. De mână şi în mai mult de un exemplar.

Dar poate nu vrei să aduci certificat constatator, poate nu vrei şi nu ai nimic de actualizat? Domnişoara te roagă să nu ţipi la ea (nu ţipi, dar ai aşa o indignare în ton). Aşadar nu se poate rezolva în nici un caz pe loc. Dacă puneai banii în cont acolo rămâneau. Asta e, ai semnat un acord la deschiderea contului şi trebuie să îl respecţi. Baţi în retragere. Când să pleci, apare un A4, care este ştampilat, semnat, apoi îţi este înmânat. Lista cu sumele defalcate. Păi nu mai trebuie cerere de mână aprobată? S-o iei ca pe un favor, întrebi? Dincolo de birou e o expresie de repulsie amestecată cu mărinimie.

Pleci. Pe drum te gândeşti iar la cât de neputincios eşti. Vezi tot absurdul şi ridicolul situaţiei. O piramidă de artificii inutile doar ca să justifice cumva acea realitate crudă: eşti furat. Îţi vin iar ideile alea anarho-capitaliste şi ştii că aproape nimeni nu vrea să le audă. Începi să visezi la singurul compromis prizabil şi ceva mai popular, un stat minimal, dar foarte minimal. Cum era?

Se trăieşte pe spinarea ta. Trebuie să dai de la tine. Dar de ce aşa? De ce nu mai simplu? De ce nu o sumă fixă anuală, pentru a scăpa de tot circul? Să fie mare, o duci. Să ia toţi bătrânii cu pensiile lor şi să pună peste nişte cheltuieli militare de bun simţ, pentru „apărarea naţională” (ştii că aici sunt de fapt probleme insurmontabile, dar treci peste, de dragul visului). Să împartă totalul la numărul de cetăţeni între 15 şi 65 de ani şi asta e. Cât poate fi? În orice caz nu mai mult decât acum. Eşti chiar dispus să plăteşti un timp, pentru început, sarcina altora. De produs bunurile şi serviciile ne vom ocupa noi ăştia antreprenorii, mici, mari, mai cu talent, mai fără, nu putem să o facem mai prost ca molohul. Nu avem cum, nu ne va lăsa concurenţa. Sigur ar fi mult mai bine pentru cea mai mare parte a populaţiei.

Dar cu cine să vorbeşti? Are şi birocraţia asta nivelurile ei. La etajele inferioare sunt oamenii de la ghişee de care te freci tu zilnic. Cei în faţa cărora îţi răbufnesc frustrările. Poţi să te vaiţi şi să te cerţi mult şi bine. Nu rezolvi nimic, ba îi umpli şi pe ei de draci, dacă nu aveau deja. Şi ei sunt victime. Şi la nivel hard, dar şi la nivel soft.

Visând, te duci direct la banca aia unde domină portocaliul în schema de culori. Saboţii lor patinează mult mai uşor. Îţi deschizi un cont nou imediat cu un minim de acte, rezolvă ei reglementările pentru tine şi nu completezi nimic de mână. Doar semnezi. Se vede că vin din leagănul capitalismului şi că nu au preluat aici o structură de stat, cu tot cu metehnele de rigoare.

Noroc cu astfel de baloane de normalitate, că altfel începeai iar să te gândeşti la alegerile alea pe care le faci rar în viaţă: să iei calea pieţei negre nu vrei, capcanele sunt prea mari, libertatea asta e prea riscantă, başca fauna interlopă. Pe de altă parte, cealaltă alternativă raţională este cu mult mai respingătoare: nu crezi că există pe lume ceva mai murdar şi mai damnabil decât calea către etajele superioare ale birocraţiei şi politicii.

Ar însemna să te iluzionezi că poţi să te caţeri pe maşinăria care te-a terfelit şi, odată ajuns la manivelele de sus, să o opreşti. Ar însemna să fii complet nebun: până sus s-ar putea să te sufoce toţi cei care vor să ajungă în acelaşi loc, dar cu alte scopuri. Sau îţi vor da în cap şi ei, şi cei care sunt deja acolo sus: marii birocraţi, marii politicieni, marii bancheri, care sunt toţi la manivele şi ştiu ce fac. Te vor strivi cu mai multă sete când vor afla ce vrei de fapt. Şi de sus şi de jos, şi din stânga şi din dreapta, vei fi anihilat. Pentru că vrei să opreşti maşinăria dementă, şi prea mulţi depind de ea. Le e foarte frică de ce ar putea urma. Unii ştiu sigur că vor pierde fabulos de mult.

Dar eşti sigur că pe drumul spre butoane nu te vei îmbolnăvi tu însuţi de etatism? Dacă de acolo vei avea altă perspectivă asupra micilor terfeliţi patetici? Şi apoi, chiar dacă reuşeşti să o frânezi cumva, vor fi alţi mari oameni de stat, călare pe alţi molohi naţionali şi internaţionali, şi vor veni să te înlăture, să îi strivească şi discrediteze pe cei asemenea ţie, şi să repornească aparatul de stat, sau chiar să pună altul în loc, mai eficient pentru ei, să-şi recupereze şi ei nişte daune cu ocazia asta.

Dar încerci să te potoleşti, să-ţi revii. Te duci acasă, îi îmbrăţişezi pe cei dragi, te linişteşti şi speri să uiţi de mizeriile cotidiene. Iar dacă nu se întâmplă, te aşezi în faţa tastaturii şi îţi verşi năduful într-un word. Apoi sui textul pe net şi îţi închipui că arunci cu idei în moloh şi că, dacă suficient de mulţi alţii fac la fel, ceva remarcabil se va schimba.

Între timp, lucrurile par că se schimbă în mai rău. Maşinăria e tot mai nebună. Poate o fi mai bine să emigrezi? În Brazil o fi bine?

Publicat iniţial pe Mises.ro

Articole similare

Top