Ludwig von Mises
Ultimele postari ale lui Ludwig von Mises (vezi toate)
- Libertatea - 29 noiembrie 2014
- Blestemul naţiunilor subdezvoltate - 15 noiembrie 2014
Traducere de Tudor Smirna
I
Investiţiile străine au fost reuşita capitalismului de tip laissez-faire. S-au dezvoltat, pas cu pas, abia în secolul XIX. Scriind în 1817, Ricardo încă putea spune că cei mai mulţi oameni avuţi sunt „satisfăcuţi cu o rată scăzută a profitului în propria lor ţară, în loc să caute averii lor o utilizare mai avantajoasă în naţiunile străine.”[1]
Ceea ce i-a împins pe antreprenori şi capitalişti către investiţiile străine bineînţeles că n-a fost „altruismul”, ci dorinţa de a obţine profituri prin satisfacerea consumatorilor domestici, în cel mai bun şi ieftin mod posibil, cu acele bunuri pe care le cereau cel mai urgent. S-au dus în ţările străine pentru a oferi pe piaţa de acasă, direct sau indirect (prin schimb triunghiular, de exemplu), acele resurse şi alimente care altfel nu s-ar fi putut obţine deloc, sau doar cu un cost mai mare. Dacă ceea ce şi-ar fi dorit consumatorii ar fi fost achiziţionarea unei cantităţi mai mari de bunuri care puteau fi produse acasă fără ajutorul resurselor străine, şi nu importul de alimente sau resurse brute, ar fi fost mai profitabilă extinderea producţiei domestice decât investiţia peste hotare.
Dar investiţiile străine n-au adus naţiunilor ţintă beneficii mai mici decât celor investitoare. Aceste naţiuni receptoare erau înapoiate şi subdezvoltate în măsura în care au întârziat dezvoltarea acelor condiţii ideologice şi instituţionale care sunt indispensabile pentru acumularea capitalului pe scară largă. Chiar dacă erau bine înzestrate de natură, le lipsea capitalul necesar pentru obţinerea resurselor exploatabile. Din cauza puţinătăţii capitalului disponibil, productivitatea marginală a muncii era mică şi deci salariile erau scăzute în comparaţie cu situaţia din ţările capitaliste. Intrarea capitalului străin a dus la creşterea salariilor şi a îmbunătăţit nivelul mediu de trai al maselor.
Socialiştii oferă o interpretare diferită a acestor chestiuni. Din perspectiva lor, afacerile sunt trucuri al căror scop este exploatarea nedreaptă a lucrătorilor. Existenţa şi operarea lor sunt contrare legilor externe ale moralităţii. Există o singură cale de a pune capăt acestei exploatări, anume naţionalizarea, mai exact exproprierea capitaliştilor privaţi şi a antreprenorilor şi transferul fabricilor, minelor şi fermelor lor în posesia statului. Acesta este ţelul guvernării laburiste în Marea Britanie şi ceea ce statul iranian, îmbibat de spiritul Fabian, este pe cale de a înfăptui în Iran. Dacă este corect ca britanicii să naţionalizeze minele de cărbune britanice, atunci nu poate fi greşit ca iranienii să naţionalizeze industria petrolieră iraniană. Dacă domnul Atlee[2] ar fi fost coerent, i-ar fi felicitat pe iranieni pentru măreţul lor succes socialist. Dar nici un socialist nu a fost şi nu va putea vreodată să fie coerent.
Britanicii nu au nici o şansă de a-i convinge pe iranieni să nu naţionalizeze sondele, rafinăriile şi conductele deţinute de britanici atrăgând atenţia la dezavantajele pe care poporul iranian le va avea cu certitudine. Ei înşişi au ignorat aceste discuţii „reacţionare” atunci când s-a pus problema naţionalizării diverselor industrii britanice.
În condiţiile actuale ale dreptului internaţional, orice naţiune suverană este liberă să procedeze după cum crede de cuviinţă cu proprietatea situată în cadrul graniţelor sale. Un stat străin poate protesta pe canale diplomatice şi poate susţine pretenţiile cetăţenilor săi la despăgubire. Dar dacă statul naţiunii naţionalizatoare nu este pregătit să cedeze unor astfel de deschideri diplomatice, chestiunea este tranşată. Este suficientă evocarea unor precedente precum cel al Rusiei în 1917 sau cel al exproprierii mexicane a industriei petroliere.
Statul străin poate intenta proces la Curtea Internaţională de Justiţie. Dar deciziile acestei curţi sunt practic imposibil de aplicat. Dacă statul străin recurge la ultima ratio regnum, la intervenţia militară, acest lucru ar fi interpretat fără echivoc ca o agresiune, conform Naţiunilor Unite.
Experţii în drept internaţional şi juriştii Naţiunilor Unite vor scrie cu siguranţă rapoarte şi tratate foarte profunde despre aspectele legale ale conflictului anglo-iranian. Aceste lucrări nu fac nici cât hârtia pe care sunt tipărite. Adevărul simplu este acela că dacă statul iranian nu se răzgândeşte de la sine, pentru că s-ar putea să anticipeze un câştig politic şi material imediat de pe urma unei asemenea schimbări, nimic nu-l poate împiedica să exproprieze industria petrolieră. Este evident că Mare Britanie nu poate câştiga nimic prin măsuri militare. Chiar şi în puţin probabilul caz al unei victorii britanice, britanicii nu ar descoperi decât că statul pe baionete în birourile antreprenoriale este foarte incomod. In plus, există spectrul unei ocupaţii ruseşti a celei mai mari părţi din Iran şi pericolul chiar mai mare al unui nou război mondial.
II
Consecinţele imediate ale exproprierii petroliere în Iran sunt într-adevăr foarte triste. Afectează serios planurile militare ale puterilor occidentale şi revoluţionează condiţiile de pe piaţa mondială a petrolului.
Însă mai importante sunt consecinţele mai îndepărtate ale afacerii. Investiţiile străine ale persoanelor şi firmelor private au ajuns deja aproape de dispariţie acum mai mulţi ani. Investitorul privat a învăţat din experienţă că investiţiile în state străine sunt practic echivalente cu aruncarea banilor pe fereastră. Este adevărat că nu toate ţările receptoare au recurs la exproprierea nedisimulată a proprietăţii şi la neonorarea împrumuturilor. Însă multe dintre ţările „bune” au recurs şi ele la jefuirea de facto a investitorilor străini prin controalele valutare şi impozitarea discriminatorie. Unui american sau unui elveţian nu prea le este de folos că deţin un cont blocat într-o bancă din Ruritania, mai ales dacă observă cum echivalentul în valută forte al unităţii monetare ruritaniene scade din ce în ce mai vertiginos.
Ca substitut adecvat pentru investiţiile private peste hotare, Administraţia americană recomandă investiţiile publice şi împrumuturile oferite fie direct de către băncile guvernamentale (naţionale sau internaţionale), fie garantate de către aceste bănci. Ideea este ca statele, în primul rând cel american, să umple golul creat de politicile intenţionat anticapitaliste ale ţărilor subdezvoltate. Dar exemplul iranian arată că nici aceste investiţii şi credite de stat nu sunt ferite de acţiunile prădătoare. De ce ar trebui ca statul american să pompeze fonduri în Ruritania, dacă Parlamentul ruritan are libertatea să facă ce doreşte cu ele? Nu mai există oportunităţi de investire în Statele Unite? Este destul de nerealist să presupunem că Congresul va continua să tolereze o politică ce subvenţionează ţările străine în detrimentul plătitorului american de taxe. Nu are rost să ne amăgim. Speranţele că mult discutatul Punct 4[3] ar putea fi un substitut satisfăcător pentru dezintegrata piaţă internaţională a capitalului s-au dovedit deşarte.
III
Această dezintegrare a pieţei internaţionale a capitalului este cea care aduce blestemul ţărilor subdezvoltate.
Aceste ţări au beneficiat în ultimele decenii de metodele moderne de luptă contra epidemiilor şi altor boli, dezvoltate în Vestul capitalist. Mortalitatea a scăzut şi speranţa medie de viaţă a crescut. Populaţia a crescut considerabil. Dar politicile economice ale acestor naţiuni împiedică acumularea în continuare a economisirii şi investiţiilor domestice; câteodată induc direct chiar consumul capitalului acumulat anterior. Cum nu se mai poate vorbi de import serios de capital, cota de capital investit pe persoană scade. Rezultatul este o scădere a productivităţii marginale a muncii. Însă statul şi sindicatele încearcă în acelaşi timp să impună salarii care depăşesc productivitatea marginală a muncii. Rezultatul este creşterea şomajului.
Ignorând cauzele reale ale şomajului, statul încearcă să îl combată cu diverse măsuri complet inutile, care în schimb sunt atât de costisitoare încât depăşesc cu mult veniturile publice şi sunt finanţate prin emiterea unor cantităţi suplimentare de bani-decret. Inflaţia descurajează şi mai mult economisirea domestică şi formarea de capital.
Statele tuturor acestor ţări subdezvoltate vorbesc neobosit despre necesitatea „industrializării” şi modernizării metodelor învechite de producţie agricolă. Însă propriile lor politici sunt principalul obstacol în calea oricărei îmbunătăţiri şi al oricărui progres economic. Nu se poate pune problema imitării procedurilor tehnologice ale ţărilor capitaliste dacă nu există capital disponibil. De unde să apară acest capital, dacă atât formarea domestică de capital cât şi intrările străine de capital sunt sabotate?
Acum vreo două sute de ani, condiţiile din Anglia nu erau mult mai bune, ci poate chiar mai proaste decât cele existente azi în India sau China. Sistemul de producţie disponibil atunci era jalnic de inadecvat. În cadrul său nu era loc pentru un segment al populaţiei în continuă creştere. Mase întregi de sărmani înfometaţi îşi târau existenţa în umbra morţii. Aristocraţia funciară care era atunci la conducere nu ştia cum să ajute această sărăcime decât prin azilul de săraci, azilul de muncă sau închisoare. Însă atunci a venit „Revoluţia Industrială”. Capitalismul laissez-faire a transformat cerşetorii înfometaţi în persoane capabile să-şi câştige propria pâine. A îmbunătăţit pas cu pas condiţiile până când, la finele epocii victoriene, nivelul mediu de viaţă al omului de rând era cel mai ridicat din Europa, mult mai ridicat decât al oamenilor care în epoci anterioare erau consideraţi înstăriţi.
Ceea ce trebuie să facă naţiunile subdezvoltate, dacă vor sincer să elimine penuria şi să amelioreze condiţiile economice ale maselor de sărmani, este să adopte acele politici ale „individualismului dur” care au creat bunăstarea Europei Occidentale şi a Statelor Unite. Trebuie să adopte laissez-faire-ul; trebuie să înlăture toate obstacolele din calea spiritului antreprenorial, a acumulării domestice de capital şi a intrărilor de capital străin.
Dar statele acestor ţări fac azi exact contrariul. În loc să imite politicile care au creat bogăţia şi bunăstarea comparative ale naţiunilor capitaliste, ele aleg acele politici contemporane ale Occidentului care încetinesc şi mai tare acumularea de capital şi pun accentul pe ceea ce consideră ele că este o distribuţie mai corectă a averilor şi veniturilor. Lăsând deoparte întrebarea dacă aceste politici sunt benefice pentru naţiunile avansate economic, trebuie subliniat că sunt de o stupiditate evidentă când sunt adoptate de ţările înapoiate economic. Acolo unde sunt foarte puţine de distribuit, o politică de redistribuire aşa-zis „mai corectă” nu ajută la nimic.
IV
În ultima jumătate a secolului XIX cei mai inteligenţi dintre patrioţii naţiunilor subdezvoltate au privit la contrastul dintre condiţiile nesatisfăcătoare ale propriilor ţări şi prosperitatea Occidentului. Nu au putut evita concluzia că europenii şi americanii au reuşit mai bine decât popoarele lor în lupta cu penuria şi înfometarea. Pentru ei a devenit prioritar să îşi aducă popoarele la fel de prospere ca cele ale Occidentului. Aşa că i-au trimis pe tinerii de elită la universităţile europene şi americane pentru a studia ştiinţa economică şi a afla astfel secretul creşterii nivelului de trai. Indieni, chinezi, africani şi membrii altor naţiuni înapoiate aglomerau sălile de curs, ascultând cu atenţie la ceea ce aveau de spus faimoşi profesori britanici, americani, sau germani.
Iar asta este ceea ce aceşti profesori – marxişti, fabieni, veblenieni, socialişti de catedră, adepţi înfocaţi ai omnipotenţei statale şi ai planificării plenare, propovăduitori ai inflaţiei, deficitelor bugetare şi taxării confiscatorii – i-au învăţat pe studenţi: individualismul fără scrupule, politica laissez-faire şi iniţiativa privată sunt cele mai mari rele care se pot abate asupra omenirii. Ele i-au îmbogăţit pe câţiva baroni jefuitori şi au condamnat masele oamenilor decenţi la sărăcire şi degradare accelerate. Însă, din fericire, evul întunecat al capitalismului se aproprie de final. Oamenii nu se vor mai lăsa prostiţi de doctrinele calpe ale lingăilor burgheziei, apologeţii depravaţi ai unei ordini sociale vădit nedrepte. Noi, adepţii neînduplecaţi ai justiţiei şi bogăţiilor pentru toţi, am pulverizat pentru totdeauna erorile şi sofismele autorilor ortodocşi. Statul Asistenţial va oferi prosperitate şi securitate pentru toată lumea. Ştiinţele economice ale abundenţei şi plenitudinii vor înlocui ideile economice bazate pe raritate. Producţia pentru folosinţă va înlocui producţia pentru profit. Va veni vremea eliberării din nevoi, adică fiecare va primi tot ce doreşte.
Aceşti profesori nu au menţionat niciodată truismul – în opinia lor, de o absurditate evidentă – că nu există alte mijloace de îmbunătăţire a condiţiilor oricărei naţiuni sau a întregii omeniri decât creşterea cotei de capital investit pe persoană. Dimpotrivă. S-au întrecut în prezentarea dogmei keynesiene a pericolelor economisirii şi acumulării de capital. Nu s-au referit niciodată la faptul că natura – nu capitaliştii – a făcut ca mijloacele de susţinere a vieţii umane să fie rare. În opinia lor, Statul avea la dispoziţie fonduri inepuizabile din care guvernarea putea cheltui fără limită. Nici până în ziua de azi nu au înţeles că impozitarea progresivă a epuizat acest aparent surplus în toate celelalte ţări şi că îl va epuiza chiar şi în Statele Unite în curând.
Îndoctrinaţi cu aceste principii, absolvenţii universităţilor occidentale s-au întors în ţările lor şi au încercat să aplice ceea ce învăţaseră. Erau sincer convinşi că pentru a crea prosperitate pentru toţi nu trebuia nimic altceva decât aplicarea formulelor pseudo progresivismului occidental. Credeau că industrializarea înseamnă sindicate, salarii minime obligatorii şi ajutoare de şomaj, şi că schimbul şi comerţul înseamnă controale de toate felurile. Doreau să naţionalizeze înainte de a fi permis afacerilor să construiască fabrici şi întreprinderi care să poată fi expropriate. Vroiau să ofere un nou aranjament corect în ţări al căror problemă era tocmai aceea că nu cunoscuseră ceea ce azi este dispreţuit ca aranjamentul cel vechi şi incorect.
Toţi aceşti intelectuali radicali ai ţărilor subdezvoltate învinuiesc Europa şi America pentru înapoierea şi sărăcia propriilor lor popoare. Au dreptate, însă pentru motive cu totul diferite decât cele la care se gândesc. Europa şi America nu au adus blestemul ţărilor subdezvoltate, ci i-au lungit durata prin cultivarea în intelectualii lor a ideologiilor care sunt cel mai serios obstacol în calea oricărei îmbunătăţiri a condiţiilor. Socialiştii şi intervenţioniştii Occidentului au otrăvit minţile Orientului. Ei sunt responsabili pentru înclinaţiile anti-capitaliste ale Orientului şi pentru simpatia cu care intelectualii Orientului privesc la sistemul sovietic, ca la cea mai intransigentă aplicare a ideilor marxiste.
Toate ţările subdezvoltate sunt inundate de traduceri din Marx, Lenin şi Stalin, şi de cărţi ale tuturor nuanţelor ale socialismului non-marxist şi anticapitalismului. Foarte rar s-au publicat, însă, în vreuna din limbile acestor ţări, cărţi care expun modul de operare al economiei de piaţă şi care analizează critic dogmele crezului socialist. Nu e de mirare că publicul lor crede că descrierea capitalismului oferită de Manifestul Comunist se potriveşte exact condiţiilor actuale din America, unde, de exemplu, muncitorul „se afundă din ce în ce mai adânc” odată cu progresul industriei şi că „burghezia nu este în stare să asigure existenţa sclavului în sclavia sa”. Nu e de mirare că privesc la sistemul sovietic ca la modelul unui viitor mai bun.
Trebuie să înţelegem că este imposibil să îmbunătăţim condiţiile economice ale naţiunilor subdezvoltate prin oferirea de ajutoare. Dacă le trimitem alimente pentru a lupta împotriva foametei, nu facem decât să le ferim guvernările de necesitatea de a abandona politicile agricole dezastruoase. In trecut, de exemplu, principala problemă a Iugoslaviei era cum să găsească pieţe externe pentru surplusul considerabil de cereale, porcine, fructe şi cherestea. Azi, ţara cu cel mai fertil sol din Europa în afară de Rusia şi România este lovită de foamete. Dacă le trimitem ţărilor sărace manufacturi sau dacă le „împrumutăm” dolari, practic plătim pentru deficitele sistemelor naţionalizate de transport şi comunicaţii şi pentru minele şi industriile de stat. Adevărul este că Statele Unite subvenţionează peste tot în lume cel mai rău fel de faliment din istorie: socialismul. În lipsa acestor subvenţii generoase, continuarea schemelor socialiste ar fi devenit de mult nefezabilă.
Problema prosperităţii crescute a naţiunilor subdezvoltate nu poate fi soluţionată prin ajutoare materiale. Este o problemă spirituală şi intelectuală. Prosperitatea nu este pur şi simplu o chestiune de investiţie a capitalului. Este una ideologică. Ceea ce le trebuie în primul rând ţărilor subdezvoltate este ideologia libertăţii economice şi a iniţiativei private care fac posibile acumularea şi menţinerea capitalului, precum şi întrebuinţarea capitalului disponibil pentru satisfacerea cea mai bună cu putinţă şi cea mai ieftină a nevoilor cele mai urgente ale consumatorilor.
Statele Unite nu pot contribui altfel la îmbunătăţirea condiţiilor economice ale ţărilor subdezvoltate decât transmiţându-le ideile libertăţii economice.
[Articol scris în 1952 şi publicat în 1990. Textul original în limba engleză este disponibil aici.]
[1] David Ricardo, On the Principles of Political Economy and taxation, vol. 1 of The Works and Correspondence of david Ricardo, Piero Sraffa, ed. (Cambridge: Cambridge University Press, 1951-1973), p. 137. N. ed.
[2] Lordul Clement Atlee, un socialist declarat, a fost conducătorul Partidului Laburist din Marea Britanie, între 1935 şi 1955. A fost prim-ministru al Angliei între 1945 şi 1951. N.ed.
[3] Punctul 4 al Cartei Atlantice privea egalitatea accesului la comerţul şi materiile prime ale lumii şi asigurarea unor condiţii standard de muncă la nivel mondial, adaptarea economică şi securitatea socială. N. ed.
Articol publicat inițial pe Mises.ro
