Alt clopot, același văzduh

Cătălina Alexa

Cătălina Alexa

A absolvit Facultatea de Istorie" A. D. Xenopol" a Universității "Al. I. Cuza" Iași în 1995. Master în Istoria comunismului. Predă istoria la Liceul Teoretic Mihail Kogalniceanu Vaslui.
Cătălina Alexa

Ultimele postari ale lui Cătălina Alexa (vezi toate)

Când a început să se refacă mănăstirea de la Moreni, puțin după 1990, acolo erau un mic cimitir povârnit și invadat de buruieni, câteva chilii pe jumătate dărâmate în care înainte fuseseră grajdurile C.A.P. -ului , bisericuța veche cu șindrilă și stăreția veche, o casă de lut cu un hol și două-trei camere în care am și dormit de cîteva ori. Avea o tindă largă, cu podea și stâlpi de lemn și niște sobe de lut cu ușiță de tablă neagră care, dacă apucai să faci foc decuseară, vărsau căldură până în zori. Sunetul clopotului care chema dimineața la slujbă era cel mai mare dușman al somnului adânc și fericit din căldura aceea cu miros de lut, lână și busuioc și provoca de multe ori doar o întoarcere pe partea cealaltă. Pe jos erau peticare, țoale din bucăți de cârpă, iar așa zisul mobilier consta în două paturi cu arcuri trosnite, masă, niște scaune desperecheate, țoale, plăpumi și cuverturi aduse de pomană de femeile satelor dinprejur.

Nu mi-a trecut niciodată prin cap că, de fiecare dată când veneam și încurcam maicile pe la bucătărie cu intenția de a le ajuta pe la câte vreun hram, se poate să fi dormit chiar într- una din încăperile în care au fost uciși doi călugări în urmă cu mulți ani înainte să mă nasc.

Fosta stăreție a fost câțiva ani dormitor pentru pelerini, apoi depozit de materiale de construcții sau magazie de grâne, ierburi pentru ceai, fructe și legume, pentru a fi, într-un final, dărâmată. De ceva timp acolo a fost ridicată o cruce de lemn cu o piatră la bază care evocă moartea violentă a unor viețuitori ai mănăstirii în anii războiului.

Cică în anul 1944, doi dintre călugării micii obști de la Moreni au fost găsiți într-o dimineață morți în chilii. Împușcați. Vestea a îngrozit oamenii pentru că, oricât de multe lucruri rele ar fi auzit sau s-ar fi întâmplat până atunci, uciderea a doi călugări era ceva ce nu încăpea în mințile lor.
În caz că s-o fi făcut vreo minimă anchetă, nu a dus la niciun rezultat. Arme aveau mulți, era război, Morenii un sat mic și izolat între dealuri împădurite…

La înmormântare a venit lumea de pe lume. Îmbrăcați în straiele călugărești de curat, cei doi au fost coborâți în groapă, plânși de toți țăranii cu care munciseră la refacerea mănăstirii și de nevestele care le făcuseră la toți de mâncare . Preotul care a slujit ar fi spus- noi îi știm cine sunt cei care au făcut asta, sunt aici și noi ne uităm în ochii lor, dar nu avem nicio putere să-i dăm în vileag. Un singur om avea la noi mereu ușa deschisă. Și în miezul nopții dacă venea, noi îi dădeam drumul. Nici câinii mănăstirii nu-l lătrau și știa toate planurile noastre de pe o zi pe alta. Dar nu avem nicio dovadă. Dumnezeu a văzut ce s-a întâmplat și tot El o să facă ce-o să știe atunci când o să creadă de cuviință, pentru că pentru toată lumea există o groapă și pentru toată lumea o judecată…

Lumea din cele trei sate vecine, înspăimântată, o vreme a stat cu porțile încuiate și ziua. Sătenii ziceau- dacă au îndrăznit să ia viața unor călugări, ăștia îs mai răi ca fiarele, nu o să aibă milă de nimeni. După care războiul s-a terminat, oamenii și-au văzut de viețile lor, au venit comuniștii, mănăstirea a fost desființată, obștea împrăștiată, iar crucile de lemn de pe cele două morminte au intrat în pământ și au putrezit.
 
banner-articol-gatto

 

banner-articol
 
Întâmplarea aproape fusese uitată când, vreo treizeci și cinci- patruzeci de ani mai târziu, un moș din Mărgineni se chinuia să-și dea duhul. Zăcea de ani de zile, doctorii nu îi dăduseră de capăt bolii, ajunsese în așa hal că era întors de cei din familie cu țolul în pat și începuseră să-i rămână bucăți de carne pe cearșaf. Îngroziți, au insistat să cheme preotul să-l mărturisească.

Spune, omule, îi zicea femeia cu care împărțea chinul bolii. Ceva ai făcut tu de nu îți iese sufletul și putrezești așa, de viu! N-o să-ți iasă sufletul până nu spui! Cu greu, a fost în cele din urmă de acord. Preotul a venit, a intrat în camera lui și au stat acolo mult timp. După ce a plecat, muribundul i-a chemat pe toți și a povestit.

Fuseseră trei în noaptea aceea: Costică J. din Mărgineni, Andrei C. din Deleni de Sus și Mitriță B. din Fundu Văii, Lipovăț. Au plănuit cu de-amănuntul crima, convinși fiind că vor găsi banii cu care urmau să mai fie ridicate niște anexe . Erau siguri că nu o să-i prindă nimeni- era război, erau arme peste tot, dezertori, nemți disperați rătăciți pe dealuri…Cel din Deleni era de-al casei, avea intrare, așa cum spusese preotul, la orice oră pentru că era poștaș. Arme aveau pentru că mai furaseră și din alte case și își făcuseră rost pentru ticăloșiile pe care pe care le tot făceau. Erau dintre cei despre care oamenii dintr-un sat obișnuiesc să spună „s-a ales un rău, nu știm cui s-a aruncat, dar s-a ales un rău”. Au intrat după miezul nopții bătând la ușă și cerând găzduire, iar călugării, cunoscând vocea unuia, au deschis.

Povestirea nu mai punea în pericol pe nimeni, ceilalți doi complici fiind deja morți la momentul mărturisirii . Cel din Fundu Văii fusese călcat de tren niște ani după ce comisese crima, iar Andrei C. fusese îngropat ca după moarte bună, numai că bătrâna, când mai bea câte un pahar în plus, povestea plângând că pe bărbatul ei de fapt l-a omorât ginerele lor, izbindu-l într-o ceartă cu capul de cimentul din curte.

Troița fotografiată într-o zi încețoșată și ploioasă de octombrie amintește sumar de o întâmplare din „vremurile tulburi ale anului 1944”. Întâmplarea a făcut să am în casă o persoană în vârstă de la care să pot afla mai multe decât spune plăcuța de piatră cu scrisul deja spălat de ploi. Mama s-a născut în 1938, bunica a avut o soră măritată la Moreni, tustrele au fost la inmormântarea aceea de pomină pe care au evocat-o apoi de nenumărate ori, mai ales prin prisma morală a celor petrecute după ea.

E un caz fericit că am aflat această poveste, dar fiecare palmă de pământ are, cu siguranță, povestea ei pe care nu o mai știe nimeni. Pentru că vremurile, sub care mereu se află bietul om, sunt mai mereu tulburi.

Și pentru că lutul are rațiuni pe care rațiunea însăși nu le are.

FOTO: Carmen Cătălina Alexa

Articole similare

Top