William F. Buckley: capcanele pragmatismului politic

Mihai-Vladimir Topan

Mihai-Vladimir Topan

Conferențiar la Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale din cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti, Preşedinte al Institutului Mises România (www.mises.ro). Co-fondator al Academiei Private (www.academiaprivata.ro)
Mihai-Vladimir Topan

Motto: „Oricine poate să slujească la nivelul vorbelor idealul libertăţii atâta vreme cât acest lucru nu are consecinţe specifice în planul politic şi al acţiunii. Principiile generale rămân verbiaj obscur dacă nu sunt sistematice şi dacă nu sunt aplicate problemelor punctuale; iar răspunsurile la astfel de probleme sunt confuze fără speranţă câtă vreme rămân ad-hoc şi nu se subsumează unor principii diriguitoare”.[1]

În rândurile ID s-au publicat de curând câteva articole[2] despre (şi ca omagiu pentru) William F. Buckley Jr., probabil personalitatea cea mai marcantă a conservatorismului american din a doua jumătate a secolului XX. De asemenea, scena publicistică şi politică românească jonglează în ultima vreme cu idei de tipul unei fuziuni între doctrina liberală şi cea conservatoare (eventual în cadrul PDL)[3]. (n.r. articol publicat în 2012)

Evident, sursa de inspiraţie pentru astfel de planuri şi programe este arena politică americană a ultimilor cincizeci-şaizeci de ani, unde mişcarea conservatoare a încercat – la nivel de discurs cel puţin – o astfel de sinteză ideologic-doctrinară, al cărei episod de maxim succes este considerat dublul mandat de preşedinte al lui Ronald Reagan (1979-1988). Şi cum atât la originea, cât şi pe parcursul acestor evoluţii îl regăsim cu influenţe determinante pe William Buckley, poate că nu e deloc disproporţionat a-i mai aloca – lui şi mai ales ideilor de tipul celor expuse de el – încă un articol.

Vechea şi noua dreaptă în SUA

Părintele Nicolae Steinhardt spunea că în tinereţe a optat pentru a studia dreptul constituţional deoarece îi plăcea să meargă la esenţe. Iar esenţa tare din spatele dreptului constituţional este problema sa centrală, şi anume: care este, în ultimă instanţă, garanţia libertăţii[4]? Răspunsul părintelui – curajul fizic în faţa morţii – ascunde mult mai mult decât lasă să se întrevadă la prima vedere. Căci repede se poate ridica întrebarea: ce-i trebuie unui om să aiba curaj în faţa morţii? Sau, altfel spus, ce-i trebuie unui om ca să nu se dea înapoi de la a înfrunta chiar moartea (implicit: izolarea, puşcăria, tortura) atunci când valorile la care ţine sunt puse în pericol? Resorturile creştine ale răspunsului dat de părinte sunt, cred, de nepus în discuţie.

E izbitor însă modul cum este pusă întrebarea. Se vede filiera anglo-saxonă şi rara calitate (printre intelectualii români) a lui Steinhardt de a fi un bun cunoscător al acesteia şi de a-i aprecia punctele forte. Ar zice cineva contemplând, de pildă, creaţia lui Antonie Iorgovan, Dumnezeu să-l ierte (şi să ne ierte şi pe noi), din 1991 (şi totodată dezbaterile aferente), sau tratatul constituţional european cu sutele sale de pagini, că preocuparea lor principală este răspunsul la întrebarea cu privire la garanţiile libertăţii individuale? După părerea mea, nicidecum. Mai degrabă viziunea asupra constituţiei e una de genul „schelet” al fiinţei naţionale, de ADN al statului (naţional sau supranaţional), de lege a legilor, etc. Totul în logica unui organicism constructivist şi holist pentru care individul este rotiţă sau cărămidă în edificiul statal, ultimul fiind de fapt primordial.

Dacă părintele Steinhardt ne dă, până la urmă, începutul răspunsului fundamental la problema libertăţii, avem în istorie un exemplu de încercare de a scoate maximum posibil din soluţia constituţională pe filieră secularizată: Statele Unite ale Americii. Odată cu Jefferson, în spaţiul american ideea de constituţie a fost înţeleasă – corect, după părerea mea – ca o botniţă pusă statului: să punem limite statului, şi să le prindem în coduri perene[5].

După mai bine de două secole, putem spune că ideea Părinţilor fondatori (sau, mai corect, a unei mari părţi a acestora[6]) – adică ideea de constituţie ca frână a puterii etatice – e în pragul falimentului: America e fără îndoială un imperiu, cu armate prezente peste tot în lume; puterea executivului (în special a preşedintelui) a sporit peste orice aşteptări ale fondatorilor; statul asistenţial e extins şi, pe termen mediu şi lung, falimentar; are o bancă centrală de aproape 100 de ani, după ce o altă sută de ani s-a ferit cât a putut de acest lucru; are o agenţie secretă, CIA, ale cărei activităţi sunt greu controlabile chiar şi de către membrii Congresului, agenţie care este, iarăşi, legată strâns de puterile sporite dobândite de preşedinţie; federalismul originar, coextensiv cu dreptul statelor componente de a secesiona, cu alegerea senatorilor de către state şi cu dreptul aceloraşi de a „nulifica” legislaţia federală considerată contrară intereselor locale, este astăzi mai mult o vorbă goală, iar Alabama, Texas sau Ohio, nişte simple judeţe mai mari.

Dar dincolo de orice apreciere cu privire la succesul (sau insuccesul) proiectului constituţional american, m-aş opri să accentuez presupoziţia implicită în elaborarea lui: că principalul pericol la adresa libertăţii omului nu este nici ignoranţa, nici foametea, nici atât duşmanii externi, cât propriul stat. De altfel, şi William Buckley pare să adere la acest punct de vedere, dacă ar fi să judecăm după introducerea pe care, ca editor, o face capitolului intitulat The Limitations of the State, cuprins în volumul American Conservative Thought in the Twentieth Century, unde vorbeşte de „the conservatives’ presumption against state activity”[7].

A nu se înţelege din cele de mai sus că proiectul politic american n-a avut, încă de la origini, problemele sale[8]. Totuşi, relativ la experienţele europene, este semnificativ faptul că America n-a cunoscut plenar vicisitudinile Vechiului Regim, fiind practic degrevată de experienţa feudalismului. De aici şi o anumită notă distinctivă a conservatorismului în spaţiul american, care are accente de liberalism clasic. A conserva doctrina politică a „Părinţilor fondatori” echivalează cu a pleda pentru un aranjament instituţional deja atent cu libertatea şi proprietatea cetăţenilor. De aici şi posibilitatea unei apropieri între conservatorism şi liberalism în spaţiul politic şi ideologic american.

Doctrina conservatoare este, de regulă, aşezată la dreapta spectrului politic, motiv pentru care istoria conservatorismului (american, cel puţin) se suprapune în multe privinţe peste o istorie a dreptei (americane). Buckley s-a considerat el însuşi – şi a fost perceput ca atare – un om de dreapta. De aceea cred că e util să creionăm succint evoluţia dreptei americane în secolul XX. Forţând puţin, am putea spune: să analizăm perioada pre-Buckley şi apoi pe cea post-Buckley[9].

„Vechea dreaptă” americană, în termenii lui Murray Rothbard – care acoperă grosso modo circa trei decenii, de la începutul anilor treizeci şi până la cumpăna dintre deceniile şase şi şapte –, este un important episod al istoriei ideilor politice în SUA secolului XX, de la care pornind, putem înţelege evoluţia ulterioară a ideilor conservatoare şi libertariene. Este vorba de un grup de intelectuali inspiraţi de un Albert Jay Nock sau un Henry L. Mencken[10], formând o coaliţie mai degrabă laxă: Isabel Paterson, Rose Wilder Lane, John T. Flynn, Garet Garrett, Felix Morley, Robert McCormick[11], sau mai târziu Frank Chodorov, F.A. Harper, Leonard E Read şi alţii. Aceştia nu se considerau în mod conştient sau explicit conservatori.

Împărtăşeau – în rândurile unor publicaţii ca Analysis sau The Freeman, precum şi-n operele lor – opoziţia faţă de politicile intervenţioniste de inspiraţie mussoliniană ale New Deal-ului iniţiat de F.D. Roosevelt pe plan intern, şi faţă de politica externă imixtionistă a acestuia şi a succesorilor săi.

Pandantul politic al acestei mişcări intelectuale este aşa-numita „Coaliţie conservatoare”, iarăşi informală, formată din membri ai Congresului, dintre care cei mai cunoscuţi şi mai importanţi au fost senatorul de Ohio, Robert A Taft, senatorul de Georgia, Richard Russell Jr., şi congresmenii de Virginia şi Georgia, Howard Smith şi, respectiv, Carl Vinson[12]. De asemenea, după război, se remarcă în preajma lui Taft, Howard Buffet şi Frederick C. Smith.

Dacă ar fi să detaliem puţin, pe plan intern respingeau: măsurile din cadrul New Deal-ului (sporirea taxelor; controlul preţurilor şi al producţiei în sute de ramuri industriale şi în agricultură; intervenţia masivă în piaţa muncii prin stabilirea de salarii minime legale şi prin potenţarea fără precedent a puterii sindicatelor; statul asistenţial născut gata dezvoltat ca Atena din capul lui Zeus prin Social Security Act; reformarea Curţii Supreme până la punctul la care a devenit instrument de girare a iniţiativelor executivului, nicidecum cenzor); protecţionismul impus prin tariful Smoot-Hawley; politicile în domeniul concurenţei – legislaţia antitrust – sau chiar din cel al educaţiei.

Totul în numele unei pledoarii pentru libertatea persoanei şi pe baza acelei prezumţii că statul este, în ultimă instanţă, principalul ei inamic. Bineînţeles, respingerea nu era una simplu viscerală, ci bazată pe argumente coerente împotriva ideii că marea criză ar fi fost cauzată de funcţionarea sistemului pieţei, şi în favoarea celei conform căreia la baza crizei stau diferite forme de intervenţie guvernamentală (intervenţiile „corectoare” neputând decât să agraveze problema)[13].

Pe plan extern, în logică similară, vechea dreaptă dezavua: intervenţionismul militar extern (şi chiar practica alianţelor – asta în lumina recomandărilor lui Washington de a întreţine cu celelalte state ale lumii doar relaţii comerciale, nu şi politice) de tipul războiului din Coreea; Doctrina Truman; NATO; serviciul militar obligatoriu.

O schimbare de accent anunţată de vânătoarea de comunişti din anii cincizeci – efectuată prin mijloace etatice a lui McCarthy (sau de apariţia volumului The Conservative Mind, a lui Russell Kirk în 1953) avea să aducă publicaţia National Review, înfiinţată în 1955 în principal prin eforturile lui William Buckley[14]. Deşi, pe filiera tatălui său, Buckley cunoscuse şi aprecia ideile lui Albert Jay Nock – având prin asta afinităţi cu vechea gardă a dreptei, din rândurile căreia provenea oarecum – noua publicaţie avea să creioneze o viziune diferită, care apoi l-a şi consacrat.

Această viziune se regăseşte în articolul intitulat „A Young Republican’s View”, publicat în Commonweal (ianuarie, 1952). După cum arată Rothbard, articolul are două părţi. Amintind de fuzionismul dezvoltat ulterior de Frank Meyer, în prima parte Buckley are o poziţie cvasi libertariană, pentru ca în a doua s-o pună în paranteză în favoarea conştientizării caracterului preeminent al ameninţării sovietice.

Astfel, dacă în prima parte tânărul republican – în barca republicanilor s-a deversat până azi, mişcarea conservatoare, după o încercare fără mari şanse de reuşită de a propulsa un propriu partid conservator (1962) – se revendică de la Herbert Spencer acceptând odată cu acesta că statul este „născut din agresiune şi prin agresiune” (begotten of aggression and by aggression) şi face trimiteri favorabile la Mencken şi Nock, totodată criticând partidul republican că nu oferă o alternativă reală la etatismul tot mai împovărător al establishmentului, în a doua parte schimbă macazul. Invincibila agresivitate a URSS reprezintă o ameninţare iminentă la adresa securităţii americane şi, prin urmare, americanii trebuie să accepte un guvern extins, un stat mare, pe timpul confruntării cu aceasta.

Căci un război – defensiv sau agresiv – nu poate fi purtat decât prin intermediul unei birocraţii totalitare la intern (nu pot să mă abţin să nu redau şi tuşa ironică a lui Rothbard la acest punct: pesemne să ne scape de imensul pericol venit din partea unei alte birocraţii totalitare!).[15] În consecinţă, noul program înseamnă: legislaţie fiscală adecvată nevoilor unei politici externe anti-comuniste viguroase; armată numeroasă, forţe aeriene asemenea, energie nucleară, servicii secrete, consilii de planificare a producţiei ca-n război şi în general aferenta centralizare a puterii în Washington (necesară, fireşte). In nuce, aici este cuprins profilul „noii drepte”, de regăsit în politicile lui Nixon, Reagan, Bush senior sau junior. Aş adăuga că după 1990, consolidarea neoconservatorismului coincide cu debarasarea de orice rămăşiţe de retorică libertariană sau specifică vechii drepte.

Pe fond, Buckley propune o viziune amplă, dar prea puţin sistematică, şi suferindă tocmai la acele inflexiuni argumentative esenţiale pentru a o face acceptabilă. Dacă pe de o parte îşi face un titlu de glorie din inabilitatea sa de a lămuri vreodată audienţele cu care s-a confruntat ce înseamnă conservatorismul[16], pe de alta propune viziuni inutilizabile de tipul: “Conservatism is the politics of reality” [“Conservatorismul este politica realității”][17]. Dar poate cel mai deranjant lucru este că presupune, fără argument, ca indiscutabil adevărat, tocmai lucrul pe care ar trebui mai abitir să-l justifice.

De pildă ca atunci când spune (incidental vizându-l şi pe Murray Rothbard): “Războiul strategic defensiv [războiul rece] în care ne-am implicat de mulți ani, pe nenumărate fronturi, nu poate fi continuat de asociații voluntare de soldați, oameni de știință, diplomați și strategi, iar când acest lucru deranjant ajunge la cunoștința celor ce urăsc statul, majoritatea oftează și dă înapoi în fața realității, în timp ce o minoritate mică, obsedată de antagonismul ei în relație cu statul, refuză să-i acorde puterile necesare pentru a salvgarda comunitatea”[18].

Or tocmai lucrurile astea sunt în discuţie: dacă “războiul rece” a fost propriu-zis un război; dacă intervenţiile militare întreprinse au avut caracter defensiv; dacă n-ar fi putut fi realizate altfel; dacă neputând fi realizate altfel, ar mai fi fost cazul să fie întreprinse; că statul salvgardează în vreun fel comunitatea; şi aşa mai departe. De asemenea, este uneori greu de înţeles în ce măsură este el dedicat libertăţii individuale şi preţuieşte viaţa, ca atunci când spune, referindu-se la o anumită evoluţie din perioada războiului din Vietnam: “Un alt indicator [al faptulul că cifrele din Vietnam sunt bune] este creșterea relativă a numărului de victime sud-vietnameze și scăderea numărului de victime americane, ceea ce arată că încep să-și asume și mai mult povara umană a războiului”[19]. Şi exemplele pot continua.

O ultimă precizare la acest punct: Rothbard şi Gottfried consideră că în două rânduri a corectat Buckley conservatorismul american ca mişcare politică: a învăţat din experienţa McCarthy că e nevoie de o mişcare instituţionalizată, formal structurată; iar din experienţa proprie a candidaturii la primăria New York-ului şi mai ales din cea a candidaturii lui Barry Goldwater la preşedinţie (învins fără drept de apel de Johnson în 1964) s-a lecuit de „vandabilitatea” electorală a elementelor radicale ale doctrinei conservatoare marcată încă de „fuzionism”. Pe viitor a fost vorba nu atât de o luptă de idei, cât de una pentru putere. Şi n-a fost vorba de o încercare de a propaga idei considerate bune în rândul oamenilor, cât de a le câştiga acestora graţiile în arena democratică. De aici şi succesele politice ulterioare (culminând cu Reagan) ale republicanilor la care mişcarea conservatoare a contribuit din plin.

„Fuzionismul” şi exigenţele pragmatismului politic

Teoreticianul „fuzionismului”, al combinării între viziunea libertariană şi cea conservatoare, este considerat a fi Frank Meyer. În Recrudescent American Conservatism[20], el precizează succint nucleul de idei care stă la baza conservatorismului fuzionist: „Conservatorismul asumă existenţa unei ordini morale obiective bazate pe fundamente ontologice…Oricum, aspectul esenţial este acela că un conservator priveşte problemele politice şi sociale cu presupoziţia că există standarde obiective ale comportamentului uman şi criterii obiective pentru judecarea/evaluarea/aprecierea teoriilor şi instituţiilor, pe care este datoria oamenilor să le înţeleagă cât mai profund cu putinţă şi în funcţie de care trebuie să-şi ghideze acţiunile”[21].

Prin contrast, poziţia „liberalilor” în sens american – adică a socialiştilor, etatiştilor, colectiviştilor – este „esenţialmente operaţională şi instrumentală. Dacă lumea conservatorului este, după formularea lui Richard Weaver, o lume a esenţelor de care trebuie să ne apropiem (a world of essences to be approximated), lumea Liberalului [în sens american] este una plină de probleme de rezolvat”[22]. (Atrag atenţia asupra faptului că Meyer dă aici, după părerea mea, o imagine care se potriveşte de minune modului în care Buckley însuşi avea să abordeze problematica politico-economico-socială; adică acel pragmatism ironic la adresa principiilor).

Credinţa într-o ordine morală obiectivă are drept corolar – în termenii aceluiaşi Meyer – ideea conform căreia „în limitele [acestei] ordini morale obiective, referinţa primordială a gândirii şi acţiunii politice şi sociale conservatoare este persoana individuală”[23]. Practic, prin această opţiune, Meyer cel puţin, dacă nu întregul conservatorism care-l acceptă ca purtător de cuvânt, mărturiseşte o poziţie aproape indistinctă în raport cu ideologia libertariană[24].

Ultimul element pe care Meyer ţine să-l precizeze în legătură cu conservatorismul fuzionist este – cum era de altfel de aşteptat – cel legat de ameninţarea comunistă: „În devoţiunea lor pentru civilizaţia Vestului şi patriotismul lor spontan şi lipsit de sfială, conservatorii văd Comunismul ca pe o ameninţare înarmată şi mesianică la adresa însăşi a existenţei civilizaţiei occidentale şi a Statelor Unite.

Ei cred că întreaga noastră politică externă şi militară trebuie să se bazeze pe recunoaşterea acestei realităţi. Prin opoziţie cu vagul internaţionalism şi gândirea volitivă (wishful thinking) legată de «înmuierea» (mellowing) Comunismului sau de valoarea Naţiunilor Unite care caracteizează gândirea şi acţiunea Liberală [în sens american], ei consideră apărarea Vestului şi a Statelor Unite ca fiind imperativul primordial al politicii publice”[25].

Dacă standardele obiective de judecare a acţiunii umane, inclusiv a celei politice, şi devoţiunea faţă de persoana umană apropie viziunea conservatorismului fuzionist de libertarianism, elementul ultim – identificarea Comunismului ca primă şi maximă ameninţare la adresa culturii vestice şi a SUA – le separă iremediabil. Este interesant de observat că tonul se schimbă imediat atunci când vine vorba de acest ultim aspect al doctrinei. Aici persoana nu mai pare să stea în centru. Importantă a devenit „civilizaţia occidentală”, fiinţa SUA, patriotismul implicit în devotamentul faţă de acestea. Oare în numele persoanei sunt iubite acestea?

Din poziţia fuzionistă aşa cum este ea exprimată de Meyer în acest loc pur şi simplu nu rezultă. La acest punct se deschide discuţia prin care vom putea da răspunsuri mai clare la întrebările sugerate până acum în acest text: este posibilă o coaliţie libertarianism-conservatorism? Sub ce formă poate ea subzista? S-a realizat ea în SUA în perioada postbelică? Este, până la urmă, exemplul lui Buckley unul de urmat?

Mărul discordiei: politica externă

Din folclorul meu personal face parte de ani buni o povestioară pe care tata mi-o spune când şi când, laolaltă cu altele, despre bunicul meu. Şi anume că pe când era el (tata) mic de numai câţiva ani (începutul anilor ’50), l-a văzut pe bunicul săpând cu osteneală un drumeag pe coasta dealului din spatele casei, de folos pentru aducerea de piatră de construcţie în gospodărie.

Întrebându-l ce face, acesta i-a răspuns: „Drum să vie americanii!” Cu ingenuitatea caracteristică, copilul a ieşit apoi pe uliţă, trâmbiţând noile informaţii primite. Noroc cu un vecin mai binevoitor care l-a luat deoparte şi l-a potolit, făcând apoi acelaşi lucru şi cu bunicul, reamintindu-i un lucru pe care de bună seamă că-l ştia foarte bine: în aşa vremuri, nu faci de-astea.

Să fie, aşadar, vorba de o întâlnire în gând între badea Ioan (bunicul) şi William Buckley? Adică dorind, practic, o intervenţie americană în România, exprima cel dintâi aceeaşi viziune asupra politicii externe postbelice – ameninţarea primordială e cea comunistă; prin urmare prioritatea numărul unu este lupta constantă împotriva URSS peste tot în lume, chiar sub forma finală a intervenţiilor militare – ca şi cel de-al doilea? Mira-m-aş!

Dacă i-ar fi explicat cineva bunicului ce-ar fi presupus o intervenţie militară mai convenţională (ca să nu ne legăm acum de varianta nucleară) – de parcă n-ar fi ştiut; doar a luptat contra ruşilor până la Cotul Donului – vieţi de oameni nevinovaţi, case, proprietăţi şi tot felul de alte resurse distruse, înăsprierea pe timp de război a represiunii pe considerentul că trebuie contracaraţi trădătorii şi sabotorii etc., probabil că „americanii” nu s-ar fi ales decât cu suduieli din partea lui.

Cum se rezolvă tensiunea dintre aşa-zisa necesitate a unei cruciade anticomuniste – azi am putea zice „anti-teroriste” – şi respectul faţă de persoană? Dacă avem în vedere acţiuni militare, întreprinse în logică etatică (finanţate prin taxe; cu acceptarea de principiu a victimelor şi pagubelor colaterale), de tipul celei din Iugoslavia, Iraq, Afganistan, răspunsul e simplu: nu se poate. Or, asta şi-ar fi dorit Buckley, Meyer şi ceilalţi conservatori asociaţi cu National Review. Acţiune forte, imediată şi fără prea multe scrupule[26].

Răspunsul libertarian este imediat şi trimite (cel puţin) la principiile războiului just: războiul trebuie să aibă caracter defensiv; distincţia între combatanţi şi non-combatanţi şi între obiectivele militare şi cele civile trebuie făcută, şi trebuie să fie posibilă cel puţin la nivel de principiu şi vizată cu maximă exigenţă pe teren – erorile pe această direcţie căzând în seama celui care „intervine” la fel ca orice pagubă materială sau vătămare fizică produsă în mod obişnuit în societate.

Doresc aici să deschid o paranteză: acceptarea de principiu chiar şi a unei singure victime colaterale certe (subînţeles fiind faptul că dacă e victimă, e nevinovată) deja plasează acţiunea în sfera unui impersonalism periculos, după părerea mea. Din păcate politica modernă – dar nu numai – a trecut demult (poate dintotdeauna) dincolo de acest prag.

După cum precizează autorul textului Machiavelli and the Moral Dilemma of Statecraft[27], până la urmă tocmai aceasta este datoria unui om de stat – diferenţiindu-l de ipostaza sa ca persoană privată – să fie pregătit la nevoie să suprime un nevinovat pentru binele obştesc. Şi exemplul dat în materialul menţionat nu este altul decât cel al lui Caiafa faţă cu problema (din punctul lui de vedere) lui Hristos şi a menţinerii bunei-voinţe a stapânirii romane în condiţiile în care acesta ar fi putut fi perceput ca subversiv la adresa establishmentului politic (iudeu şi roman).

Le spune Caiafa celor din sinedriu, care tocmai ridicaseră această problemă (Ioan, 11): „(49)…Voi nu ştiţi nimic; (50) Nici nu gândiţi că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul”. Până la urmă acceptăm ca legitim argumentul lui Caiafa? Aş zice că e greu de acceptat, dacă n-aş crede că e inadmisibil.

De observat însă că, la baza politicilor care nu sunt dispuse să-şi asume integral exigenţele respectului faţă de persoană în acţiunile militare, asistenţiale, educaţionale sau de orice alt tip, stă – volens, nolens – principiul lui Caiafa.

Interesant este şi faptul că unul dintre colaboratorii lui Buckley la National Review (şi-n aventura conservatoare postbelică în general; fost profesor al său la Yale), Willmoore Kendall, ajunge exact în acest punct atunci când argumentează, de pe poziţii asumat conservatoare, că atenienii aveau tot dreptul (ba chiar datoria) să-l execute pe Socrate, şi bine au făcut că l-au executat.

Pe de altă parte, răspunsul libertarian prompt la problema aceasta îl dă, printre alţii, Walter Block, care înţelege imediat că în ultimă instanţă respectarea persoanei (prin respectarea expresiei sale integrale, deci a proprietăţii sale private legitime) implică, în cazul în care nişte prezumtivi extratereştri ar ameninţa pamântul cu distrugerea dacă oamenii nu ucid un nevinovat (un non-agresor, în jargonul libertarian), un răspuns negativ şi asumarea dispariţiei umanităţii din univers. (Să zicem că am închis aici paranteza deschisă acum trei paragrafe.)

Nu doar cu acest răspuns principial vin însă libertarienii împotriva politicii externe de tipul celei propuse de Buckley. Dincolo de problemele – imediat vizibile pentru cine vrea să le vadă – pe care orice intervenţie armată peste graniţe le implică, nu trebuie uitate consecinţele pe plan intern.

O ilustră tradiţie, pe care şi conservatorilor de toate felurile le place s-o invoce, avertizează că războiul – chiar cel victorios – este cea mai scurtă şi sigură cale spre tiranie pe plan intern[28]. Într-o enumerare sumară ar fi vorba de: sporiri de taxe; hăţiş de reglementări, multe vizând direct libertăţile cetăţenilor (vezi Patriot Act); sporirea birocraţiei (vezi departamentul Homeland Security); sporirea marjelor de manevră şi a bugetelor serviciilor secrete, a căror putere astfel sporeşte; tendinţa de a evita finanţarea războiului prin taxe (sunt nepopulare) şi de a recurge la inflaţie şi expansiunea creditului (de unde şi redistribuţie masivă sau chiar crize economice).

Apoi libertarienii dezavueză destul de tranşant armele nucleare (vârfurile de lance în cadrul războiului rece) prin aceea că nu oferă posibilitatea discriminării între combatanţii inamici şi victimele colaterale, fiind prin aceasta inerent agresive. De asemenea, un argument pe care n-am să-l mai dezvolt aici[29], spune că o societate socialistă bazată pe proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie nu este viabilă economic, prăbuşindu-se până la urmă datorită imposibilităţii de a se lansa în mod calculat, economicos în proiecte investiţionale.

Nu în ultimul rând, e de prisos să utilizăm termeni ca „război” în mod lax – ca-n sintagma „război rece”. În măsura în care comunismul impunea în primul rând o confruntare ideologică, războiul stricto sensu, era încă departe.

Et caetera

A rămas oarecum în suspensie, la punctul despre fuzionism, întrebarea dacă există o contradicţie între ideea de morală obiectivă şi cea de respectare a libertăţii persoanei. Prin urmare dacă un conservator (adept al primeia) are un diferend ireductibil cu un libertarian (adept al celei din urmă). Cred că este o falsă problemă.

A pune problema moralei independent de orice idee de libertate este fie nonsens, fie contradicţie în termeni. Căci orice agent moral trebuie, implicit, să fie liber atunci când alege. Prin urmare posibilitatea însăşi a acţiunilor morale presupune o preexistentă libertate.

Cu alte cuvinte, adeptul moralităţii conservatoare, cum bine observă Hoppe[30], trebuie să fie mai întâi şi teoretician al libertăţii, inclusiv al celei sociale. Mai mult, având în vedere că principiul libertarian al inviolabilităţii proprietăţii private legitime („axioma non-agresiunii”) este un veritabil prag minim, conservatorul consecvent trebuie să fie nu un „antilibertarian”, ci un „libertarian-plus”, ca să zic aşa.

Adică după ce acceptă că singura utilizare a forţei şi coerciţiei este cea defensivă – de restaurare al acelui prag minimal al non-agresiunii, de unde se poate pune apoi pentru toată lumea problema acţiunilor morale – să se lanseze în campanii bazate pe persuasiune, exemplu sau cel mult boicot privat în vederea apropierii semenilor săi de standardele morale sau valorilor obiective pe care le preţuieşte (familie, comunitate, heterosexualitate, creştinism etc.).

Dacă adeptul conservatorismului consideră că e necesară acţiunea statului – implicit încălcătoare, prin însăşi natura sa, a proprietăţii private legitime a persoanei (nume mai tehnic şi mai operaţional pentru „libertatea persoanei”) – atunci acesta cade într-o scizionistă contradicţie: vrea să restaureze elemente de civilizaţie umană care sunt presupus valoroase tocmai pentru că pot cataliza adeziunea liberă şi deliberată a persoanei, prin constrângere agresivă. (Devine inteligibilă astfel şi poziţia libertariană care invocă principiul libertăţii apărând comportamente imorale ca prostituţia, fără ca asta să însemne că este numaidecât fie relativist, necrezând în valori obiective, fie demoniac, crezând că există valori şi non-valori obiective şi optând pentru cele din urmă).

Aşadar, la final, este posibilă o fuziune libertarian conservatoare? Dacă privim conservatorismul ca pe un „libertarianism-plus”, da. Dacă este vorba de un conservatorism cât de puţin etatic, nu. Este o astfel de apropiere posibilă în România? La nivelul dezbaterilor de idei nu văd de ce nu, în termenii de mai sus. La nivel politic, problema nu se pune. Că nici măcar nu avem surogate de liberalism clasic/libertarianism şi conservatorism faţă cu care să ridicăm chestiunea. Trăim în epoca social-democraţiei generalizate. Şi aici sfârşeşte, după părerea mea, şi viziunea lui Buckley, consecvent urmată.

[O versiune a acestui articol a apărut în revista Idei în dialog.]

Publicat iniţial pe Mises.ro

———————

[1] „…anyone can pay lip-service to liberty if it entails no specific consequences in policy or action. General principles remain cloudy verbiage if they are not made systematic and applied to specific problems; and responses to such problems must stay hopelessly confused if they remain ad hoc and unsubsumed under guiding principle.” (The General Line, editorialul primului număr al jurnalului Left and Right, 1965, primăvara; http://mises.org/journals/left-right.asp)

[2] Mihail Neamţu, În linie dreaptă: William F Buckley, Jr. (I), Cultura libertăţii: William F Buckley, Jr. (II), Triumful şi amurgul unui senior: William F Buckley, Jr. (III), publicate în februarie, martie şi aprilie 2008 în revista Idei în Dialog.

[3] Dragoş Paul Aligică, Valeriu Stoica, Reinventarea dreptei, articol publicat în august 2008 în Idei în Dialog.

[4] Am aici în vedere libertatea socială, a omului în raport cu semenii săi, şi nu cea metafizică, a omului în raport cu limitările lui ontologice. Şi deşi cele două nu sunt fără legătură, distincţia e în multe privinţe de folos.

[5] În introducerea la The Costs of War: America’s Pyrrhic Victories (Transaction Publishers, New Brunswick (USA) and London (UK), 1999), John V. Denson redă viziunea lui Jefferson: “Thomas Jefferson captured the spirit of the times in stating, «In questions of power, then, let no more be heard of confidence in man, but bind him down from mischief with the chains of the Constitution»”.

[6] Alexander Hamilton, de pildă, era un adept al creării unui stat centralizat şi puternic.

[7] William F. Buckley, Jr., editor, American Conservative Thought in the Twentieth Century, The American Heritage Series, The Bobbs-Merrill Company, Inc., Indianapolis and New York, 1970, p. 102.

[8] Precum instituţia sclaviei în statele din Sud-ul preponderent agrar. De asemenea, merită menţionat aici că în opinia unor autori (Rothbard, de pildă) Constituţia este deja un pas înapoi în faţa etatismului modern, o versiune mai radicală şi mai bună fiind anterioarele Articole Confederative (Articles of Confederation) care presupuneau un grad de centralizare mai redus.

[9] Voi folosi cu precădere Murray Rothbard, The Betrayal of the American Right, The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 2007, disponibilă on-line la http://mises.org/books/betrayal.pdf; Rothbard, The Transformation of the American Right, publicată iniţial în Continuum, 1964 (vara), pp. 220-231, disponibilă la http://mises.org/etexts/transformation.pdf; Paul Gottfried, The Conservative Movement, Revised Edition, Twayne Publishers, New York, 1993.

[10] Aceştia, la rândul lor, revendicându-se de la o ilustră tradiţie individualistă: Locke, Jefferson, Paine, Cobden, Bright, Bastiat, Tocqueville, Thoreau, Spooner, Spencer, Acton, ca să-i menţionăm pe câţiva din exponenţi.

[11] Ideile lor se regăsesc expuse în lucrări precum: Albert Jay Nock, Our Enemy, the State (1935; disponibil on-line la http://www.mises.org/etexts/ourenemy.pdf); Isabel Paterson, The God of the Machine (1943; http://mises.org/books/godofmachine.pdf); Rose Wilder Lane, The Discovery of Freedom (1943; http://mises.org/books/discovery.pdf); John T. Flynn, As We Go Marching (1944; http://mises.org/books/aswegomarching.pdf); Garet Garrett, People’s Pottage (1953; http://mises.org/books/pottage.pdf)

[12] Este interesant că această coaliţie informală a fost transpartinică, cum se spune. Taft era republican iar ceilalţi democraţi. De unde se vede că sistemul partinic nu dă seama de adevăratele mize ale arenei politice. Rareori se identifică binele, eficienţa, dreptatea cu vreun partid anume. Partidele tind să se cimenteze în establishment, adoptând într-o logică previzibilă poziţii tot mai intervenţioniste, rolul de a apăra cetăţeanul de inerţia întregului sistem revenind până la urma aproape întotdeauna unei ariegarde a libertăţii cuprinzând oameni politici încă insufucient pervertiţi, adevărate anomalii ale scenei politice (cum este în prezent Ron Paul; din păcate nu am un exemplu pentru România).

[13] Teorii de tipul celor împărtăşite de Mises, Hazlitt, Robbins sau, ulterior, Rothbard.

[14] Alte persoane importante implicate în National Review au fost: Russell Kirk, Willmoore Kendall, Brent Brozell, James Burnham, Whittaker Chambers.

[15] Redau în română după citatele oferite de Rothbard în Betrayal…, p. 159.

[16] “I have never failed, I am saying, to dissatisfy an audience that asks the meaning of conservatism”, American Conservative Thought…, p. xviii.

[17] William F Buckley, interviu în revista Playboy, în mai, 1970, republicat în Inweighing We Will Go, G.P. Putnams’ Sons, New York, 1972, p.37.

[18] Buckley, American Conservatite Thought…, p. xxiv.

[19] Buckley, Inveighing…, p. 24.

[20] Disponibil în Buckley (editor), American Conservative Thought in the Twentieth Century, operă la care am făcut trimitere într-o notă anterioară.

[21] Frank S. Meyer, Recrudescent American Conservatism, în Buckley (ed.), op cit., pag. 81. Traducerea – ca şi în cazul citatelor următoare – îmi aparţine.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Vezi Murray Rothbard, Frank S. Meyer: The Fusionist as Libertarian Manqué, http://mises.org/rothbard/fusion.pdf.

[25] Frank S. Meyer, op.cit., p. 83.

[26] Rothbard povesteşte undeva chiar de discuţiile tipice între unul dintre conservatorii de la National Review şi soţia sa, în care acesta punea problema dacă SUA ar trebui să lanseze un atac nuclear imediat asupra URSS, sau dacă ar trebui mai întâi să-i dea un ultimatum.

[27] http://www.friesian.com/machiav.htm

[28] John V. Denson, op. cit., p. xiv: “…victorious wars have been the primary method by which power has been centralized into the Federal government.” (idee exprimată şi de Bruce Porter, în War and the Rise of the State: The Military Foundations of Modern Politics, New York, Free Press, 1994, p. 278). În acelaşi loc e citat Tocqueville: “All those who seek to destroy the liberties of a democratic nation ought to know that war is the surest and the shortest means to accomplish it.” (p. xxi)

[29] Vezi Ludwig von Mises, Birocraţia şi imposibilitatea planificării raţionale în regim socialist, Institutul Ludwig von Mises – România, Bucureşti, 2007.

[30] Hans-Hermann Hoppe, Incoerenţa intelectuală a conservatorismului, http://misesromania.org/432/.


ANACRONIC și-a propus să reînvie misiunea de edificare a cărții. Însă această misiune ar fi de la bun început sortită eșecului, dacă nu am avea în vedere și rolul sanitar pe care trebuie să îl joace o carte în zilele noastre. Așa că întregul nostru proiect editorial țintește simultan restabilirea coordonatelor unei tradiții și demitizarea idolilor modernității. Cărțile Anacronic sunt alese cu grijă și cu intenția de a forma o colecție, o veritabilă bibliotecă pierdută. Le găsiți pe Magazin Anacronic.

 

banner-articol-siluirea

 

banner-articol-wallstreet

Articole similare

Top