Robotul, mutantul și artistul

redcorner2
Anacronic

Anacronic

Redacţia
Anacronic

Latest posts by Anacronic (see all)

st-lukepainting

Sfântul Luca Evanghelistul pictând-o pe Fecioara Maria cu pruncul

[1] O slăbiciune a viziunii noastre asupra lumii este tendința de a privi la ce ne înconjoară aflându-ne de-o parte sau de alta a unei baricade. Acest lucru este inevitabil, atâta timp cât existența umanității se dezvăluie ca o roată, pulsând între forțe opuse care o trag de la o extremă la alta. Aceste extreme se alimentează una pe cealaltă, chemându-se reciproc la viață, astfel că deseori cel mai înverșunat vrăjmaș se ivește atunci când ne uităm în oglindă.

Hristos vine ca tămăduitor al acestei buimăceli frenetice. El este atât Alpha, cât și Omega, început și sfârșit. El reprezintă înfrățirea extremelor, nu doar perfecta împletire a Cerului cu Pământul, a creatului cu necreatul, a divinului cu omenescul, căci meditând la viața Sa, ni se dezvăluie ca unificând antagonisme într-o vastă mulțime de categorii. Hristos este slujitor și împărat, piatră de poticnire și piatra din capul unghiului, păstor și judecător. În cuvintele profetului Simeon, el este atât căderea, cât și ridicarea multora, vestind pace și foc, purtând o coroană de spini. Aș putea umple în întregime acest text cu felurile în care Hristos unește și este simultan originea contrariilor.

În chipul lui Hristos, Omul este chemat să Îl imite întru împăcarea lucrurilor opuse fără a le distruge, prin iubire și împărtășanie. Acesta este motivul pentru care Sf. Maxim Mărturisitorul vorbește despre Om ca microcosm, a cărui natură este „laboratorul în care toate sunt concentrate și care în sine mijlocește firesc între capetele fiecărei părți”[2]. Chibzuind asupra acestei taine, ajungem a vedea că orice cădere, ca și căderea din Grădina Raiului, este o cădere în opoziție, o iluzie care ne face să privim o parte a dualității ca plinătate și totalitate. Acest lucru este pricina fiecărui conflict și a fiecărui război, pricină căreia Hristos îi răspunde învățându-ne să ne iubim dușmanii.

Lumea modernă, adică lumea dintre Evul Mediu târziu și zilele noastre, se desfășoară cumva ca o „dez-întrupare”, o separare și radicalizare a contrariilor. Spre exemplu, lumea modernă este frecvent caracterizată ca fiind materialistă și anti-spirituală, dar bineînțeles că nu asta este situația. Modernitatea a permis ascensiunea materialismului și a reaprins diferite forme de „spiritualism”, teosofii sau speculații esoterice. Să nu uităm că René Descartes, care ne-a lăsat moștenire universul mecanicist în care cam încă trăim, și-a petrecut totodată viața urmând căile societății esoterice secrete rozicruciene sau că Karl Marx a fost contemporan cu Helena Blavatsky. Ambele extreme sunt moderne și fiecare s-a născut din însăși poziția de extremitate a celeilalte.

Și în practica creației omenești, în ceea ce noi numim „artă”, această radicalizare a contrariilor a luat diverse forme. Am mai explicat acest lucru: în vremea antichității, noțiunea de artă, techne sau ars includea toate disciplinele cunoașterii aplicate. Deși existau diferențieri între diferitele forme de artă prin funcția lor — pictura, retorica, medicina —, nu existau opozițiile pe care le întânim astăzi. Nimeni nu opunea arta cultă artei populare, artei comerciale sau tehnologiei.

Dacă autorul de artă sacră va lua rolul de mediator în serios, este crucial să înțeleagă acest lucru pentru ca noi să nu cădem pradă fără să știm unei asemenea gândiri dialectice. Au existat multe articole pe OAJ care încearcă să arate cum calitățile abstracte ale artei moderne sunt cumva înrudite cu icoana și este important să declarăm acest lucru. Dar nu trebuie să uităm că ceea ce numim noi artă modernă, foarte-abstractul, elitismul și adesea spiritualizarea obiectului, a formei și a culorii, se află în sine într-o opoziție radicală. Nu ar fi existat Avangardism german sau rus fără ca Realismul Socialist să-i fie înfățișat ca inamic explicit, ducând astfel la interzicerea artei avangardiste în ambele țări. Chiar și în America, nu ar fi existat Expresionism Abstract fără Regionalism, nici Jackson Pollock fără Thomas Hart Benton. În perspectiva noastră asupra istoriei, tabăra artei „avangardiste” este în așa fel învingătorul zilei, încât pur și simplu uităm sau ignorăm că Grant Wood picta în aceeași perioadă cu Georgia O’Keefe.

autumn-rhythm-1024x511

Autumn Rythm de Jackson Pollock, un exemplu suprem al Expresionismului Abstract American.

Sources-of-Country-Music-1024x616

Sources of Country Music de Thomas Hart Benton. Un exemplu suprem al Regionalismului American. Benton a fost profesorul lui Pollock în Liga Studenților Artiști și Pollock a afirmat adesea că învățăturile lui Benton i-au oferit ceva față de care să se poată răzvrăti.

Benton a fost profesorul lui Pollock în Liga Studenților Artiști și Pollock a afirmat adesea că învățăturile lui Benton i-au oferit ceva față de care să se poată răzvrăti. Ținând cont de aceste lucruri, ar trebui să obținem o și mai amplă viziune. În Evul mediu, crearea unui pieptene sau a unui scaun era la fel de „artistică” ca și pictura unei fresce, în timp ce în lumea modernă am opus „arta” manufacturii. Noi am opus obiectul artistic, care este unic, autonom și lipsit de funcționalitate, numeroaselor obiecte „non-artistice” pe care le cumpărăm din magazine și care sunt mai debrabă identice, produse în serie și utilitariste.

medievalcomb

Pieptene medieval din fildeș

Plastic_comb_2015-06-07-1024x682

Pieptene modern produs în masă

Cu toate că se poate arăta în mii de exemple, una dintre cele mai la îndemână căi de a vedea tendința către extreme este dată de două tipuri de umanitate născute în imaginația modernă, ambele sălășuind în spiritul și povestirile noastre.. Putem numi aceste două tipuri omul mașină pe de o parte și individul absolut de cealaltă. Sau mai simplu spus, ei sunt robotul și mutantul.

Robotul este o copie artificială a persoanei umane, o copie fără personalitate, lipsită de individualitate, o ființă care poate fi reprodusă la nesfârșit și care este servilă la modul absolut, fiind un sclav fără responsabilitate morală a cărui existență este pur utilitară. Extensia sa în societate este omul ca număr, masa anonimă a ființelor statistice, muncitorul din fabrică și sistemul birocratic al statului modern.

Rosie

Rosie, menajera robot din show-ul american de televiziune The Jetsons difuzat în anii ’60.

De cealaltă parte, mutantul este individul absolut, un Ubermensch al cărui corp, aș îndrăzni să spun natură, este unic și această unicitate (în special versiunea mutantului din comicurile Marvel) apare ca o putere și o apariție idiosincratică. Este reprezentat chiar ca „avangardă umană”, fiind următorul pas în progresul evolutiv al umanității. Extensia mutantului în societate este vedeta rock, artistul privit ca geniu, cei ce s-au făcut singuri milionari și rebelii neîmblânziți care luptă cu „sistemul”.

wolv-bigcostume3

Wolverine, mutantul arhetipal în ficțiunea modernă

Aplicând aceste lucruri în iconografie de exemplu, cei cu predispoziții robotice vor înclina să accentueze ca stare de fapt pura utilitate a icoanelor, ar putea insista pe urmărirea modelelor antice sau poate că nu ar avea nicio problemă cu icoanele reproduse mecanic. Roboții vor privi cu suspiciune la cei ce inovează, cei al căror stil personal este prea vizibil în icoanele lor. Cei cu înclinații de mutant, pe de altă parte, vor încuraja individualitatea, schimbarea, explorările și aspectul de „artă frumoasă” al icoanelor. Aceștia ar putea dori să-și vadă lucrările expuse în galerii și colecții, i-ar încânta faima și notorietatea și ar tinde să vadă inovația și schimbarea ca având valoare în sine. Mutanții ar putea chiar privi de sus la cei care “doar copiază” ca fiind o rasă inferioară de iconografi.

Însă potențialul artei liturgice, prin însăși natura sa, vine către noi ca fiind un răspuns viabil la dualitatea extremă care s-a dezvoltat în artă. Aceia dintre noi care au abandonat intenționat lumea artei contemporane îmbrățișând iconografia sunt de obicei conștienți de acest lucru. Pentru noi, farmecul icoanei constă în felul în care străbate și cuprinde toate părțile creației umane. Este atât un obiect de absolută utilitate, pe deplin ancorat în viața și practicile spirituale ale Bisericii, dar în același timp este un obiect al frumosului făcut de o persoană cât și un text vizual profund cu straturi peste straturi de semnificații. Icoana este tipologică, urmând indicații canonice, fiind însă scutită de tirania reproducerii sistematice pe care o întâlnim la obiectele produse în fabrică. Icoana este prezentă atât în biserici imperiale, cât și în cel mai comun bordei țărănesc. Icoana poate fi în același timp o creație individuală, cât și comunitară, exprimând calitățile unice ale artistului care a lucrat-o și fiind făcută pentru și întru comunitate, într-un limbaj vizual care întărește comunitatea laolaltă. În acest mod, lucrul la o icoană poate fi un act de iubire.

redcorner

Un colț cu icoane dintr-o casă tărănească rusească

800px-SpilledBlood-680x1024

Biserica Mântuitorului Însângerat, Sankt-Peterburg, a cărei construcție a fost începută în 1883 de către împăratul Alexandru al III-lea, în memoria tatălui său

Dar pentru ca arta liturgică să fie un act de iubire, trebuie să afle drumul de mijloc, cum ne îndeamnă Sf. Grigorie din Nisa, tălmăcind cuvintele Mântuitorului: „Nici înțelepciunea șarpelui și nici blândețea porumbeilor nu sunt întru slavă, dacă cineva ar trebui să o aleagă pe oricare dintre ele luând-o în considerare numai pe aceasta. Mai degrabă rânduiala care le unește strâns pe acestea două prin mijlocirea virtuții.”[3] Pentru a afla virtutea în arta liturgică trebuie să căutăm a evita atât imitarea, cât și inovația fără sens, atât utilitarismul pur, cât și pura contemplație estetică. Mai degrabă am aduce laolaltă studiul bucuros al predecesorilor cu efortul de a interioriza aceste coduri vizuale, stăruind în rugăciune și umilință, iar limbajul tipologic și vizual al icoanei se va ivi ca artă împărtășită, vie și trăită, putând fi încă o mărturie vibrantă și autentică într-o lume de roboți și mutanți.


[1] Acest articol continuă comentariile pe care le-am făcut în interviul cu Todor Mitrovici. Deși nu sunt de acord cu multe dintre ideile pe care le exprimă, totuși cred că el pune curajos întrebări cruciale, iar abordarea sa, care provine, în mod evident, dintr-o autointerogare înțeleaptă, merită din plin a fi aprofundată.

[2] Sf. Maxim Mărturisitorul citat în Andrew Louth, “Saint-Maximos The Confessor”». p.73

[3] Sf. Grigorie de Nyssa, The Life of Moses, II, 289


Traducere de Tudor Cenescu după The Robot, the Mutant and The Artist


 

ANACRONIC și-a propus să reînvie misiunea de edificare a cărții. Însă această misiune ar fi de la bun început sortită eșecului, dacă nu am avea în vedere și rolul sanitar pe care trebuie să îl joace o carte în zilele noastre. Așa că întregul nostru proiect editorial țintește simultan restabilirea coordonatelor unei tradiții și demitizarea idolilor modernității. Cărțile Anacronic sunt alese cu grijă și cu intenția de a forma o colecție, o veritabilă bibliotecă pierdută. Le găsiți pe Magazin Anacronic.

 

banner-articol-siluirea

 

banner-articol-wallstreet

Articole similare

Top