Revoluția tăcută

15548539276_b76b672198_o
Ninel Ganea

Ninel Ganea

Membru asociat al Institului Ludwig von Mises România, a studiat filozofia la Universitatea Bucureşti şi ştiintele politice la SNSPA. Fost jurnalist, el a scris în ultimii ani pentru portalul Karamazov (www.karamazov.ro), iar in prezent lucrează într-o firmă de comunicare şi relaţii publice.
Ninel Ganea

Latest posts by Ninel Ganea (see all)

Venirea Mântuitorului a reprezentat o mare deziluzie pentru populația Iudeii, după cum o demonstrează, într-un eseu scris în vremea Războiului Civil din Rusia, mitropolitul Antonie Khrapovitsky. În locul unui revoluționar pur sânge, evreii s-au ales cu Dumnezeu. În locul paradisului temporar pe pământ, li s-a dat raiul ceresc, etern. În locul libertații politice, li s-a oferit libertatea de patimi. Nici nu e de mirare că toate ofertele au fost refuzate, iar rebelul Barabas a câștigat voturile mulțimii în stil democratic.

When He promised to the Jews who believed in Him a moral freedom instead of a political freedom and spoke of the scant value of the latter, the ecstasy of the people, which had been prompted by the miracle of the five loaves, gradually changed to grumbling, and subsequently these exchanges, resumed in Jerusalem, conclude with the people taking up stones to kill the One they wished to proclaim king but a short while before. (Khrapovitsky – Christ the Savior and the Jewish Revolution).

Revoluționarul, de atunci si până astăzi, indiferent de etnie, nu are nici timp, nici răbdare și nici vreo credință în lumea de apoi. El este ideologul lucrurilor pământești. Timpul său e întotdeauna viitorul, iar revoluția permanentă singura lui credință. Eschatonul pământesc, “imanentizat”, va fi pus în mișcare de ideile si acțiunile sale, iar rezultatul final va răscumpăra toate sacrificiile celorlalți. Aritmetica mecanicistă si entuziasmul fraternității globale înlocuiesc constrângerile tradiționale si prudența. Locul lui Dumnezeu este luat de revoluționarul mesianic care sfidează ordinea naturală și o înlocuiește cu dictatul voinței personale.

În acest context, iluziile umanitariste au o seducție irepresibilă, mai ales când sunt puse alături de reforma sinelui. Lupta cu patimile este discretă, greoaie si presupune un orizont de timp îndepartat. Lupta cu lumea pornește din patima puterii, este fățișă și, cu puțin noroc, te acoperă de glorie efemeră, fie și “între patru pereți” (Cioran). Pe aceste criterii, nu e greu de făcut o alegere.

Așa e de când lumea, iar venirea lui Hristos a însemnat cel mai important obstacol împotriva a ceea ce latinii numesc “libido dominandi”, chiar dacă nu toate formulele creștine au mers în direcția “reacționară”. De asemenea, ar fi greșit să credem că revoluționarul apare întotdeauna pe scena istoriei cu o privire fixă, o cămașă roșie și o armă în mână. Tipurile diferă, însă filozofia din spate (transformarea fundamentală a celorlalți, musai cu forța, și remodelarea radicală a lumii) rămâne criteriul esențial de identificare. Revoluția Franceză si cea Rusă, cu tot cu imperialismul subsecvent, pot fi analizate nesfârșit din această perspectivă, ilustrând cu exemple sângeroase scurtul drum de la o fraternitate universală la un masacru general, rezumat de Chamfort în maxima iacobină “Fii fratele meu sau te omor!”, practic o reformulare mai plastică a unei doctrine rousseauiste.

De atunci încoace, în modernitatea noastră, predomină “umanitariștii cu ghilotină”, sclavii unor scopuri cât mai abstracte, cu o iubire nelimitată pentru umanitate, în general, dar cu un dispreț la fel de nelimitat pentru aproape, în particular. Dickens  a dovedit un talent remarcabil în portretele unor astfel de personaje.  Seth Pecksniff din “Martin Chuzzlewith” excelează în retorica altruismului global și pune celor două fete ale sale numele “Caritate” si “Milă”, dar asta nu îl împiedică să caute, cu o lipsă totală de scrupule, doar satisfacția personală. Doamna Jellyby din “Casa Umbrelor”, “The Telescopic Philantropist”, face parte din aceeași familie politică si socială. O preocupă până la epuizare soarta unui trib din Africa pe care nu l-a văzut niciodată, în timp ce propriii copii trăiesc într-o mizerie și dezordine produse de cruciada-i umanitaristă.

În termeni utilitariști, personajele lui Dickens nu stârnesc tragedii la scară mare, însă asta nu ar trebui să ne împiedice să vedem un tip ideal care, odată teleportat în viața publică, înmulțește numărul victimelor proporțional cu cel al ambițiilor politice sau religioase. Pentru o variantă în carne și oase, acțiunile “Sfintei” Hillary Clinton sunt edificatoare. Cei care caută exemple suplimentare nu au altceva de făcut decât să deschidă paginile ziarelor. De la ecologiști radicali, “uniți salvăm toată România!”, la campanii legaliste, trecând prin iluziile instituționale (“să vină ONU, UE, UNESCO să ne salveze!”), prin rindeaua egalitaristă a corectitudinii politice, prin războaiele pentru combaterea terorismului global, pentru instaurarea democrației globale, șamd., nu avem de-a face cu altceva decât cu elanul revoluționar deghizat sub masca altruismului universal.

Asaltul modern asupra creștinismului pare că a epuizat capitalul moral produs de acesta, mai ales în condițiile în care tot mai multe biserici presupus creștine aderă necondinționat la dogmele umanitarist-revoluționare, cu un loc special rezervat astăzi Papei Francisc.

Însă lecția esențială a creștinismului și probabil singura cale de reușită filozofică, instituționala și comunitară, pe termen lung, chiar și in această viață, rămâne cultivarea virtuților si concentrarea pe războiul nevăzut împotriva pătimilor. Ispita constantă a revoluției, indiferent de forma în care apare, trebuie repudiată în același fel în care Mântuitorul a respins oferta unei revoluții naționaliste pentru îndepărtarea romanilor de la conducere. Transferul luptei interioare în acțiune exterioară  simbolizează, în cel mai bun caz, o confuzie etică. Celor care acuză “quietismul” poziției ortodoxe  li se poate răspunde că “sângele martirilor este samânța creștinismului”, o poziție la fel de valabilă astăzi ca și în vremea lui Tertullian, chiar dacă astăzi puțini mai practică sacrificiul. În plan politic, pentru cei care stau cu un ochi la practică, consecințele acestei filozofii au fost descrise de Burke:

Somewhere there must be a control upon will and appetite; and the less of it there is whithin, the more of it there must be without.

Publicat inițial pe Karamazov

FOTO: Landahlauts/Flickr

Articole similare

One Comment;

*

Top