Reverența

reverenta
Carmen Cătălina Alexa

Carmen Cătălina Alexa

A absolvit Facultatea de Istorie" A. D. Xenopol" a Universității "Al. I. Cuza" Iași în 1995. Master în Istoria comunismului. Predă istoria la Liceul Teoretic Mihail Kogalniceanu Vaslui.
Carmen Cătălina Alexa

Latest posts by Carmen Cătălina Alexa (see all)

Știam linia melodică în detaliu, chiar mi-a venit s-o fredonez, dar eram în timpul unei lucrări de control și nu voiam să distrag atenția, și așa fragilă, a elevilor. Am plecat cu fragmentul muzical în cap, fluierându-l ușor printre dinți mai întâi în fiecare pauză, apoi și în drum spre casă. În continuare nu știam ce e. Muzică clasică, un fragment foarte cunoscut, dar nu mai știam cum se cheamă.

În plin impas, s-a pus în funcțiune, aș zice chiar uimitor, un ultim mecanism al memoriei. M-am trezit, dintr-odată, fredonând pe note. Știusem, cândva, să cânt asta la vioară, sau poate doar solfegiasem fragmentul la vreo oră de muzică din gimnaziu: sol re sol re sol re sol si re do la do la do la fa la…

Fără să cred nici eu că prin provocarea hazardului o să pot da de capăt misterului, am tastat pe Google exact așa: sol re sol re sol re sol si re la do la do la la fa la. Și am dat peste asta: Wolfgang Amadeus Mozart, Petite Musique de Nuit. Allegro.

Ferestrele erau toate întredeschise, în clasă liniște.Clasa de a zecea la care am dat lucrare se află într-o sală de la parter, cu ferestrele spre strada care urcă spre Copou. Castanii au înfrunzit bogat, într-un verde mustos, sunt încărcați și de floare, lumea urcă agale pe trotuarul care duce spre parc sau spre policlinică. E o zonă foarte frumoasă, de promenadă.

Prima dată s-a auzit un fragment dintr-o operă. Vocea clară a sopranei, străbătând din stradă, a stârnit zâmbete vagi pe fețele elevilor preocupați să scrie și, probabil, aproape stupoare pe a mea. Sunt obișnuită cu zgomotul străzii răzbătând printre canaturile de termopan alb, uneori încerc să mă apăr de decibelii care tind să-mi acopere vocea și atunci prefer să fie închise ferestrele. În clasele care dau spre terenul de sport, cele care năvălesc cel mai des printre jaluzelele smotocite sunt țipetele, urletele și înjurăturile elevilor care fugăresc zănatic câte o minge. În cele de la etaj poluarea fonică e mai mică, stăpâne devin stolurile de vrăbii de prin aceiași castani.

În astea care dau în stradă, însă, cele mai familiare zgomote sunt motoarele mașinilor, sirenele dese ale ambulanțelor coborând în viteză spre oraș și, spre prânz, muzica hip-hop, dubstep sau manelele evadate prin geamurile lăsate ale mașinilor în care se urcă, la sfârșitul orelor, unele fete. Bubuielile pornite din preajma volanului sunt și ele un mod de a marca fonic un teritoriu.

De data asta, vocea sopranei se auzea cu o claritate incredibilă, netulburată de niciun alt zgomot de fond. Ca dintr-un sistem de boxe performant. Ca și cum întreaga stradă și-ar fi suspendat pentru câteva minute forfota, pentru a lăsa sunetele acelea, stranii în frumusețea lor, să pună stăpânire pe spațiul de dincolo și de dincoace de ferestre. În prima fază nu mi-am dat seama de unde se aude. Copiii au început să zâmbească mai larg.

– Iar a venit, a constatat unul dintre ei.

M-am uitat mai atent pe geam. La câțiva metri de noi, în dreptul ultimei ferestre, stătea un bătrân. Cu o pălărie crem închis, cam veche, cu linia borurilor ușor ondulată, cu un costum maro, la o primă vedere curat, doar că destul de șifonat și el și cam decolorat. Se prea poate ca impresia asta de șifonat sau decolorat să fi fost dată de linia învechită a croielii, de genunchii pantalonilor sau, în general, de aerul desuet pe care îl au hainele vârstnicilor, chiar și atunci când sunt scoase foarte rar din șifonier și sunt ținute de bune. Îmbrăcate la zile mari, atâtea câte pot să mai fie.

Stătea neclintit, cu spatele spre stradă și cu fața spre corpul în care ne aflam, cu un aparat de radio închis la culoare în mână, model vechi și el, cu baterii.

Îl ținea în palmă ca pe ceva fragil și de preț, cu mâna întinsă ca atunci când oferi un dar, puțin sub nivelul umărului, și asculta absorbit, imun la pulsul potolit al străzii, neclintit.

După câteva pasaje muzicale se întorcea la nouăzeci de grade, apoi iar stătea, la fel de neclintit, cu bărbia ridicată, parcă vrăjit de acordurile pe care le elibera cutia de plastic din mâna lui, parcă descriind cu propriul corp acele unui ceasornic viu, invizibil. S-a tot întors de câteva ori, cu o lentoare de șaman amorțit care nu a uitat, totuși, pașii dansului ritualic. La un moment dat aproape valsa, deși într-un ritm foarte lent.

Când mă întrebam dacă obiectul ținut de bătrân ca un porțelan scump în mână era un radio sau un minicasetofon, am auzit vocea unei crainice. Era un post de radio. A început apoi, în forță, fragmentul muzical care m-a obsedat pe mine tot restul zilei.

S-a dus încet la vale, spre intersecție, am crezut că a plecat. După câteva minute, s-a întors. Mergea foarte încet, cu pas egal, ținând cu aceeași grijă aparatul de radio din care se auzea în continuare, parcă inexplicabil de tare pentru dimensiunile lui, muzica clasică.

Nu-mi mai puteam desprinde privirea de la el. Părea decupat din altă realitate, parcă aceea a flașnetarilor rătăcitori de pe străzi dispărute definitiv sau transformate de oamenii noi. Elevii îi mai aruncau, din când în când, câte o privire. Indiferentă, ironică sau caldă.

– E la fel ca voi, am încercat să mai amortizez din absurdul imaginii. Doar că el nu are căști. Folosește „gadgetul” pe care îl are la dispoziție sau pe care știe să-l mânuiască.

Câțiva au zâmbit. Alții doar au ridicat din sprâncene, în semn că ori nu s-au gândit la asta, ori nu cred chiar deloc că sunt ca el sau el ca ei.

Când a sunat, nu mai era acolo. M-am uitat de-a lungul străduței, aș fi vrut să schimb câteva vorbe cu el, dar nu l-am mai văzut. Liniștea străzii s-a spulberat, zgomotele obișnuite, vorbăria și răsetele elevilor, trecătorii, mașinile și-au reintrat în drepturi. Farmecul suprarealist al secvenței la care asistasem s-a destrămat, silueta cafenie și flașneta ei stilizată dispăruseră.

E posibil să fie bolnav. Sau amnezic. Sau, sper, doar excentric. Hainele vechi, la limita neorânduielii, pot fi un semn de singurătate, neputință, neglijență sau doar de de nepăsare, deși faptul că s-a îmbrăcat cu un costum, fie el și uzat, și și-a pus pălărie poate indica o intenție de eleganță.

Părea trecut de 80 de ani.

Au fost cele mai frumoase și cele mai triste minute din ziua aceea.

Ăsta e fragmentul muzical. Limpede. Cristalin. Reverență acustică din secolul al XVIII- lea, de la un compozitor care nu a mai apucat să fie bătrân.

Mozart. Petite Musique de Nuit, în sol major. Allegro.

Nimic din scena la care am asistat nu a fost allegro. Poate, cel mult, plecarea bătrânului și a cutiei lui cu sunete din altă lume, cu baterii din lumea aceasta.

 


 

ANACRONIC și-a propus să reînvie misiunea de edificare a cărții. Însă această misiune ar fi de la bun început sortită eșecului, dacă nu am avea în vedere și rolul sanitar pe care trebuie să îl joace o carte în zilele noastre. Așa că întregul nostru proiect editorial țintește simultan restabilirea coordonatelor unei tradiții și demitizarea idolilor modernității. Cărțile Anacronic sunt alese cu grijă și cu intenția de a forma o colecție, o veritabilă bibliotecă pierdută. Le găsiți pe Magazin Anacronic

 

banner-articol

 

 

banner-articol-gatto

 

FOTO: Carmen Cătălina Alexa

Articole similare

Top