Războiul cultural este un război moral.

kimball
Anacronic

Anacronic

Redacţia
Anacronic

Latest posts by Anacronic (see all)

Traducere dupa The Highest Criterion: An interview with Roger Kimball.  Autor al volumelor The Rape of the Masters (Siluirea maeștrilor, proaspat apărută la Anacronic) și The Long March (în pregătire la Anacronic). Cărțile Anacronic le găsiți aici

ROGER KIMBALL, născut în 1953, este un critic de artă și un comentator cultural și social american, editor al publicației The New Criterion și președinte al editurii Encounter Books. Și-a câștigat renumele în 1990, odată cu publicarea cărții Tenured Radicals: How Politics Has Corrupted Higher Education, o lucrare extrem de critică la adresa universităților americane și a „asaltului ideologic asupra substanței morale și culturale a culturii noastre”.
Unul dintre cei mai redutabili critici culturali conservatori, scriitor adesea polemic, Kimball trateaza în opera sa politizarea și imbecilizarea culturii apusene, cărțile sale devenind clasice în înțelegerea postmodernității: Tenured Radicals: How Politics Has Corrupted Higher Education (1990), The Long March: How the Cultural Revolution of the 1960s Changed America (2000), Experiments Against Reality: The Fate of Culture in the Postmodern Age (2000), Lives of the Mind: The Use and Abuse of Intelligence from Hegel to Wodehouse (2002), Art’s Prospect: The Challenge of Tradition in an Age of Celebrity(2003), The Fortunes of Permanence: Culture and Anarchy in an Age of Amnesia (2012), Siluirea maeștrilor. Cum este sabotată arta de corectitudinea politică (2017, Editura Anacronic).


Primul lucru despre care aș dori să vă întreb, deoarece știu ca este de mare interes pentru cititorii noștri, se referă la cultură. Mai precis, au pierdut conservatorii războiul cultural? Și dacă nu, ce fel de măsuri ar trebui adoptate pentru a fi siguri că mai rămâne ceva din civilizația apuseană?

Ah, războiul cultural. Au pierdut conservatorii? Pare o întrebare atât de simplă. Și totuși de ce este atât de dificil de răspuns? Sunt mai multe motive pentru acest lucru. În primul rând, atunci când vorbim de „războiul cultural” avem în vedere un conflict desfășurat pe mai multe fronturi, cu obiective diferite și uneori contradictorii, cu alianțe volatile. Prăbușirea educației superioare este parte din războiul cultural. Corectitudinea politică joacă și ea un rol, la fel ca fenomenul culturii proceselor care impune valorile unei elite progresiviste în tot mai multe aspecte ale vieții. Așa numita „revoluție” sexuală face și ea parte din același război, la fel ca și dezintegrarea familiei. La fel, imperativele multiculturalismului, cu presupozițiile lor egalitariste și relativiste cultural. Războiul cultural dă seamă de ceea ce s-a întâmplat cu instituții ca New York Times, care de foarte multă vreme au renunțat să mai publice știri ca atare pentru a se conforma tuturor chestiunilor trendy; războiul cultural, de asemenea, include degradarea culturii populare, proletarizarea gustului public și prăbușirea manierelor. Dacă războiul cultural este un fenomen divers, la fel sunt și „conservatorii”. Sut foarte mulți oameni care se definesc drept conservatori, preocupați de un singur aspect al acestui război cultural, dar care nu par deloc mișcați de alte probleme. Media progresivistă va vorbi mereu panicată despre „marea conspirație conservatoare de dreapta” etc, dar opiniile conservatoare în această țară sunt mult mai eterogene decât vocea liberală.

Aceste două lucruri – multiplicitatea fronturilor sau a bătăliilor care compun războiul cultural și diversitatea din tabăra conservatoare – fac aproape imposibil un răspuns la întrebarea dumneavoastră. Acestea fiind spuse, cred totuși că fiecare conservator care se uită la peisajul cultural contemporan, dacă nu devine neapărat deprimat, nici nu are motive serioase de bucurie. A fost o pierdere constantă a capitalului cultural, pe măsură ce instituție culturală după instituțe culturală – școli, universități, muzee și așa mai departe – își diluează oferta în numele diversității și al populismului. E ironic că pe măsură ce retorica educațională proliferează, conținutul educațional devine pe zi ce trece mai anemic.

Diluarea culturii este o problemă: cu tot fenomenul „tehnologiei informației” pe care îl avem la îndemână, oamenii par să știe din ce în ce mai puține lucruri; aria lor de referințe culturale s-a restrâns până la o mică zonă restrânsă formată din ultimele titluri de ziare și personaje din cel mai nou sitcom sau reality show (i.e., showuri de realitatea virtuală). Nu doar că s-a erodat conținutul cultural dar a devenit vulgar. Războiul cultural este un război moral, un război asupra definiției a ceea ce înseamnă o viață bine trăită. Majoritatea știrilor care vin de pe acest front de război sunt sumbre.

Pe de altă parte, avem și motive de speranță. În primul rând, reacțiile conservatoare la devastarea produsă de războiul cultural sunt din ce în ce mai articulate, mai răspândite și mai eficiente decât au fost vreodată. Așa zisul establishment liberal – adică establishemntul care își spune liberal dar în fapt este doar corect politic – încă are controlul asupra celor mai multe instituții care au drept scop să păstreze și să transmită cultura. Dar au avut loc o serie de revelații foarte dure în ultima decadă, pe măsură ce părinții au descoperit ce învață și ce nu învață copiii în școli, pe măsură ce partizanatul media a devenit arhicunoscut, iar forțele „trasngresiunii” au transformat lumea artei într-un dezgustător carnaval al monștrilor. Dacă te uiți împrejur la dominația corectitudinii politice este ușor să-ți pleci capul și să spui: „E totul pierdut”. Dar ar însemna să subestimăm multele exemple de revoltă împotriva acestei culturi a decadenței. Mișcarea de homeschooling, vocile conservatoare din publicații ca The New Criterion, National Review și The Weekly Standard: acestea sunt raze de speranță, riposte la ceea ce Lionel Trilling numea cultura adversativă a intelectualilor. Mai sunt multe de făcut. Dar asta nu ar trebui să ne împiedice să recunoaștem lungul drum parcurs până acum.

În revista pe care o conduceți, rubrica dumneavoastră „Notes&Comments”, aflată pe prima pagină, îmi pare a fi o modalitate excelentă, chiar dacă scurtă, de a contracara pe cei care în prezent ne degradează cultura. Aceasta este tactica dumneavoastră de a purta războiul cultural? Subiectul acestei săptămâni a fost Laura Bush și poeții și ale lor „scâncete din creșă” (http://www.newcriterion.com/archive/21/mar03/notes.htm). Repet, este această rubrică soluția dumneavoastră de a combate cele mai agresive idei?

Rubrica Notes and Comments din The New Criterion a debutat în 1990.A fost o soluție convenabilă pentru a expune o poziție editorială asupra unei palete largi de probleme. The New Criterion este descrisă adesea ca o revistă conservatoare. În fapt, cele mai multe articole din publicație sunt non-politice: ne străduim îndeajuns de mult pentru a aborda problemele culturale în cadre de referință culturale. Critica noastră de artă este preocupată de artă, eseurile noastre literare de literatură și așa mai departe. Desigur, atunci când cultura este puternic politizată, ceea ce ne aduce din nou la chestiunea războaielor culturale – atunci a pretinde o autonomie relativă pentru cultură va apărea ca un gest provocator. Secțiunea The Notes and Comments este, în general, acea parte din revistă unde ne ocupăm în mod direct de politici culturale. Am avut o porțiune consistentă de eseuri polemice și în cuprinsul revistei, dar în secțiunea amintită încercăm să comentăm și să ne implicăm în chestiuni de actualitate. Din moment ce apărem o dată pe lună, suntem practic imuni la „ciclul de știri”; dar am descoperit că această rubrică ne oferă o cale excelentă de a avea ceva de spus în cele mai importante dezbateri culturale. Știm de la cititorii noștri că este una din cele mai citite rubrici. Suntem la fel de mândri de enervarea pe care o produce, cum suntem de laudele primite. Scriitorul William Dean Howells a spus mai demult că marea problemă pentru un critic nu este să-și facă dușmani, ci să-i și păstreze. Îmi place să cred că această rubrică, care are adesea un accent polemic, se ridică la standardul lui Howells.

Am remarcat, în ceea ce privește cv-ul dumneavoastră, că doctoratul nu apare niciodată menționat. Este din cauză că nu vă menționați niciodată realizările educaționale? Este din cauză că un doctorat era inutil pentru obiectivele dumneavoastră profesionale? Sau, sper eu că acesta e răspusul, pentru că ați simțit că șapte ani de instrucție ultra politizată într-o universitate de stânga din America ar fi prea mult?

Am terminat la Yale și am avut de gând cu toată seriozitatea să urmez o carieră academică. La mijlocul anilor ‘80, când m-am mutat la New York, am muncit din greu la o dizertație despre filosofia artei. Dar odată ce am început să scriu constant la reviste precum The New Criterion m-am trezit că mă îndepărtez din ce în ce mai tare de cultura academică. Cu mult înainte să public Tenured Radicals în 1990, mi-a devenit destul de limpede că viața academică în multe instituții este deprimantă: deformată de politică, distorsionată de „teoretizări” ermetice, desfigurată de texte ilizibile și poze căutate. Nu era o lume în care doream să mă integrez. Ar trebui să mai adaug că după ce am publicat Tenured Radicals, nu era o lume care să mă invite să fac parte din ea. Acea carte, alături de Criza spiritului american, scrisă de Allan Bloom, a devenit un volum pe care lumea academică adoră să-l ponegrească. La început m-a speriat veninul aruncat asupra mea și a cărții, dar am învățat rapid să văd partea amuzantă din toată povestea. În orice caz, a fost clar că nu se punea problema unei cariere academice – ce universitate m-ar fi luat?! – și am lăsat baltă și dizertația. Aș mai adăuga, totuși, că îmi pare rău că nu am terminat ceea ce am început, deoarece cred că cineva trebuie să ducă la bun sfârșit ceea ce începe.
banner-articol-gatto

Îmi place să caracterizez scrierile dumneavoastră ca un „fusion hiperintelectual”, deoarece eseurile sunt multidisciplinare și nu pot fi încadrate într-o singură arie de expertiză. Cărțile și eseurile dumneavoastră sunt rezultatul unei minți îmbibate de istorie, literatură, artă, politică și tot ce altceva mai încântă simțurile. Cum v-ați descrie celor care vă întreabă despre asta? Care este primul răspuns? Editor? Scriitor? Critic? Ce v-a făcut să alegeți această profesie improbabilă?

Când oamenii mă întreabă ce sunt, de regulă, le răspund că sunt scriitor, dar bineînțeles că acest cuvânt acoperă o mulțime de păcate. De fapt, cred că munca mea de critic și munca mea de editor sunt una. Scriu pentru reviste și ziare, dar The New Criterion este platforma mea principală, și îmi place să cred că amestecul special de perspective și interese care se reflectă în The New Criterion contribuie la o ofertă culturală și valoroasă. T.S. Eliot (a cărui revistă The Criterion a inspirat numele The New Criterion) a definit critica drept „elucidarea operelor de artă și corectarea gustului”. Încercăm să ne ridicăm la acest deziderat. Cât privește această combinație ciudată de activități – editor și critic – tot ce pot să spun este că ele m-au ales pe mine. Am scris. Am editat. Iar într-o zi am descoperit că sunt scriitor și editor.

În calitate de fost student, amețit de labirintul postmodernismului, trebuie să vă mărturisesc căt de reconfortant a fost să descopăr cărțile dumneavoastră. Aveți calitatea de a vedea, folosindu-vă de bunul simț, dincolo de fațada Turnului Babel unde s-au îngrămădit universitățile noastre. Despre Foucault, în eseul dumneavoastră Experiments against reality, ați făcut observația excelentă că nu este deloc surprinzător că un practicant homosexual al sadomasochismului vede în orice instituție o maifestare a dominației și a subjugării. Pe Warhol l-ați lăsat să își descrie singur opera: „art is what you can get away with”. Cât timp v-a luat să vă sară în ochi aceste tehnici de confuzie din universități? A existat vreo perioadă când v-ați îndoit de dumneavoastră și ați crezut că dumneavoastră sunteți, da fapt, cel confuz din cauza logoreei prezentată drept argument? Un exemplu ar fi o notare dintr-un jurnal al unui profesor către secretara lui: „deconstrucția praxisului rezultatelor meta-cognitive bazate pe discursul lui Derrida”.

Sunt multe lucruri despre viața academică la care mă gândeam cu plăcere: o viață dedicată lecturii cărților importate, a discuta pe marginea lor cu colegi inteligenți și studenți interesați, a scrie despre ele pentru cititori interesați. Îmi plac bibliotecile academice, aceste impresionante resurse pentru minte. Dar am descoperit rapid că era o diferență considerabilă între imaginea pe care eu o aveam și viața reală din universități. Sunetele alarmei s-au auzit foarte rapid. M-am întâlnit prima oară cu textele lui Derrida în colegiu. Era ultimul răcnet în materie pentru profesorii mei. M-am străduit să îmi dau seama despre ce este vorba în toată această agitație. Am ajuns la concluzia că e un șarlatan isteț. Același lucru s-a întâmplat când a trebuit să citesc Paul de Man. La fel cu Foucault. Am o alergie puternică la astfel de scrieri. Pe de o parte îmi repugnă stilul – ermetic, atoateștiutor, respingător – dar mai important este că detest presupozițiile nihiliste care subîntind opera lor și erorile logice preluate de protejații lor, al căror cinism împotriva culturii tradiționale este egalat doar de credulitatea lor când vine vorba de ultima găselniță intelectuală din Franța.

Arts Prospect a fost lansată în 2002. Am citit-o și am citit, de asemenea, cronica din The Weekly Standard. S-a spus că este un exemplu de apariție revoluționară, din punctul de vedere al editurii. Editura este Cybereditions. Ne puteți spune ce este atât de singular în acest proces de publicare?

Publisherul de la Cybereditions a sugerat să strâng laolaltă mai multe eseuri pentru o carte electronică, cu o carte paperback ca anexă. Rezultatul a fost Art’s Prospect. A fost un efort generos din partea editurii, dar nu a fost, cred, un succes editorial. Poate această metodă va deveni, în cele din urmă, mai populară, dar la momentul actual îi lipsește sprijinul industriei. Bibliotecile nu cumpără astfel de cărți. Nici librăriile nu o fac. Nu sunt recenzate. Trăiesc într-o lume a umbrelor, neclară pentru public. Cu toate acestea, sunt recunoscător celor de la Cybereditions pentru munca lor; recepția cărții deși minoră, a fost entuziastă. Așa că voi publica toamna viitoare o versiune mai extinsă alături de Ivan R. Dee. Va fi disponibilă în format hardcover și sper să atragă mai mulți cititori.

Ceee ce îmi place cel mai mult în scrierile dumneavoastră este nu doar că înveți ceva, pe de o parte, dar și poți spune care este poziția autorului. Nu există echivocuri. Această frază din Arts Prospect este definitorie: „pentru cei interesați de psihopatologia culturii, Gilbert și George sunt un specimen remarcabil – un neobișnuit furuncul malign sau o pustulă pe fața culturii contemporane” (p182). Este politețea și diplomația un balast pentru conservatori în dezbaterea culturală contemporană? Își are această ezitare originea în frica de a nu fi etichetați de media ca rău-voitori?

Criticul britanic de secol XIX William Hazlitt îl descria pe „criticul obșinuit” ca pe cineva care se află în căutarea adevărului „la mijloc între extremele corectitudinii și greșelii”. Cred că cineva trebuie să fie direct atunci când critică. Dacă ai în față un gunoi, nu are niciun sens să îl descrii ca pe mâncare domestică aruncată și aflată într-o stare de disoluție cu impact olfactiv: e gunoi. Există loc pentru analiză fără patimă, cercetare imparțială, pluralism intelectual atent. Există și pervertirea unor astfel de idealuri – o pervertire care are loc uneori din cauza lașității, alteori din dorința de face neclare lucrurile, câteodată din ambele motive. New York Times este un etalon în domeniu. Publică un articol foarte tendențios despre o chestiune controversată, dar pretinde imparțialitatea printr-un citat dat dintr-o sursă contrară doar de dragul aparenței. Sau luați, de pildă, cererea BBC către corespondenții săi ca, în cazul războiului din Irak, partea irakiană să beneficieze de timp egal de audiență, pentru a fi obiectivi în fața publicului. Trupele britanice nu trebuiau descrise ca trupele „noastre”. Cineva ar putea să numească asta imparțialitate. Eu cred că se află la limita trădării.

Am citit undeva, din păcate nu îmi amintescu unde, despre un profesor universitar care a spus: „nu sunt prima persoană prigonită de Roger Kimball”. Cum au răspuns adversarii dumneavoastră? Cât de malițioasă a fost replica lor? Spuneți-ne ceva despre un astfel de comportament lipsit de eleganță.

Ei bine, probabil că cele mai amuzante episoade au avut loc la întâlnirea anuală a Asociației de Limbi Moderne în anii ce au urmat apariției cărții Tenured Radicals. Am fost de vreo două sau trei ori acolo pentru a scrie despre ce se întâmplă acolo – mai pe scurt în The Wall Street Journal și mai pe larg în The New Criterion. Lumea nu mă cunoștea, așa că am putut sta anonim în audiență și să iau notiție în timp ce scrierile mele erau catalogate drept „atacuri înguste la minte”. Din când în când eram recunoscut. La întâlnirea din San Diego din 1994, eram în camera bărbaților când Homi Bhabha (dacă nu știi cine este, nu întreba; ai avut până acum o viață minunată) și unul dintre acoliții săi au intrat. Au văzut scrise acolo numele meu și al colegului meu Hilton Kramer, și au început să discute despre cât de îngrozitoare este prezența noastră la acest congres. Am uitat epitetele, dar erau mușcătoare. Abia când m-am întors cu fața și am trecut de ei, m-au remarcat și au făcut corelația dintre nume și față. Au înghețat ca niște postcolonialiști surprinși de reflectoare. A fost un moment delicios.

The Long March a fost prima dintre lucrările dumneaboastră pe care le-am citit. Vă sunt recunoscător până astăzi pentru că ați demolat multe din minciunile cu care am crescut și pentru că explicați mult din actuala criză din America. Dacă ar fi să numiți o singură mișcare sau credință care a avut cele mai devastatoare consecințe, rezultată din anii 60, care ar fi aceea? Dar o persoană sau un gânditor?

Doamne, ce întrebare grea! E o listă atât de mare de candidați din care să alegi. Un curent sau o idee? Probabil atitudinea – era o idee care s-a transformat într-o mișcare – că sursele tradiționale de înțelepciune morală și identitate socială sunt mai degrabă dușmanii decât păstrătorii fericirii. Ideologia hedonistă care a definit anii ‘60 – o ideologie care s-a manifestat prin ascensiunea culturii drogurilor și prăbușirea scrupulelor convenționale – a afectat fiecare fațetă a vieții: a avut efecte asupra familiilor, bisericilor, școlilor; a schimbat felul în care gândim despre noi și despre ceilalți. A fost o schimbare care a proscris virtuțile tradiționale de la patriotism la modestie și care a încurajat, în schimb, o cultură a revoltei narcisiste. În The Long March, am prezentat o galerie de escroci și escrocherii intelectuale – indivizi și curente – pe care ar fi inutil să o rezum aici. Nu cred că pot spune mai multe și mai pe scurt decât am spus în introducerea la acea carte. Scriam acolo: „Lungul marș privește dincolo de înțelepciunea de-a gata despre anii ’60 la ideile, pasiunile și personalitățile care au făcut din această perioadă un sinonim pentru excese și prăbușire morală. Mai mult, Lungul Marș își propune să arate cum paroxismele anilor ‘60 continuă să reverbereze în toată cultura noastră. Epoca Vărsătorului nu s-a încheiat atunci când ultima chitară electrică de la Woodstock a fost scoasă din priză. Este în continuare prezentă în valorile și obiceiurile noastre, în gusturile, plăcerile și aspirațiile noastre. Este prezentă, mai ales, în instituțiile noastre culturale și educaționale, în degradanta cultură populară care permeează viețile noastre ca o ceață corozivă”. Sper măcar că este un început de răspuns.

În fine, acum o întrebare grea. Rock’n roll. Spuneți că tot „ceea ce oferă este un extaz dionisiac prefabricat, evident sexual, izbitor de nonrațional (The Long March, p.188). Respingeți categoric muzica rock în carte? The Beatles? Bob Dylan? Este ceva recuperabil din acest gen muzical? Scriu ca unul care a crescut cu această muzică, pe care încă o iubesc, fără să exclud afecțiunea pentru alte forme de muzică. Jazzul sau muzica clasică joacă un rol important în viața mea. De asemenea, cred că cele mai înalte sentimente, cum este iubirea, pot fi comunicate prin acest mediu. Există excepții de la regula dumneavoastră?

Ah, rock’n roll-ul. Paginile dedicate rockului din The Long March au fost poate cele mai adesea criticate. Este ceva acceptabil în rock? Desigur. Am crescut cu rock. Dar ceea ce este plăcut nu este neapărat și bun. Cred că Bob Dylan este un compozitor isteț – pretențios, mult supraestimat ca „poet”. John Lennon și Paul McCartney au fost foarte isteți și ei. Nu în aceeași ligă cu Cole Porter și, cu siguranță, nu de același nivel ca Gilbert și Sullivan, dar isteți. Sunt foarte mulți creatori de rock inteligenți. Dar obiecția mea nu se referă la melodii, ci la intenția primară a muzicii, care se rezumă, după cum ați citat, la „un extaz dionisiac prefabricat”. Cred, cu alte cuvinte, că Allan Bloom a avut dreptate în Criza spiritului american când a argumentat că rockul este o armă puternică în arsenalul anarhiei emoționale. Într-un anume sens, acesta este un argument foarte vechi. În esență, este un argument platonic. În Republica, Plato susține că muzica este un stimulent atât de puternic al emoțiilor, încât statul trebuie să fie atent la muzica pe care o încurajează. Anumite tipuri de muzică, credea el, stimulează emoțiile înalte, altele pe cele vulgare. Aristotel nu a înfățișat lucrurile chiar atât de tranșant, dar și el recunoștea că muzica are o forță educațională imensă care poate fi folosită atât bine, cât și rău. Muzica rock este astăzi omniprezentă, desigur, și într-o anume măsură suntem cu toții influențați de ea. Dar mesajul de bază – ceea ce face rockul să fie rock – nu sunt ritmurile armonioase ale lui Paul McCartney din Yesterday, ci asaltul amplificat, percutant care țintește nu capul sau inima, ci organele mai de jos. Din nou, este o întrebare complicată care necesită un răspuns mai complex; cea mai importantă întrebare este dacă muzica poate modela emoțiile cuiva. Aș spune că da, poate face acest lucru. Rezultă de aici că muzica poate atât corupe, cât și educa viața sentimentală a oamenilor? Aș spune, din nou, da. (Nu e nimic original aici. Gândiți-vă ce spunea Nietzsche despre influența primejdioasă a lui Wagner). Dacă civilizația are în vedere nuanțele, abținerile, discriminarea și ordinea, atunci rockul este cred anticivilizațional. Desigur, fiecare civilizație are nevoie de un spațiu pentru irațional, pentru dionisiac. Poate rockul să ofere o supapă pentru astfel de impulsuri? Sunt sceptic. Dar îmi dau seama că orice încercere de răspuns conduce la o discuție mult, mult prea lungă.

Domnule Kimball, va mulțumesc pentru timpul acordat și așteptăm încă 20 de cărți în anii care vin.

Interviu realizat de Bernard Chapin.


ANACRONIC și-a propus să reînvie misiunea de edificare a cărții. Însă această misiune ar fi de la bun început sortită eșecului, dacă nu am avea în vedere și rolul sanitar pe care trebuie să îl joace o carte în zilele noastre. Așa că întregul nostru proiect editorial țintește simultan restabilirea coordonatelor unei tradiții și demitizarea idolilor modernității. Cărțile Anacronic sunt alese cu grijă și cu intenția de a forma o colecție, o veritabilă bibliotecă pierdută. Le găsiți pe Magazin Anacronic.

 

 

banner-articol-siluirea

 

banner-articol-wallstreet

FOTO: Jim Forest/ Flickr

Articole similare

Top