Puterea şi bancherii: lecţii din America

the-us-federal-reserve-board-building-susan-candelario

Traducere de Dan Cristian Comănescu*

Banii ocupă un loc central în orice economie şi, în consecinţă, în orice societate. Societatea se întemeiază pe o reţea de schimburi voluntare, cunoscută şi sub numele de „economie liberă de piaţă“; aceste schimburi implică o diviziune socială a muncii, un sistem în care producătorii de ouă, ace, cai, cherestea sau de servicii imateriale de felul învăţământului, îngrijirilor medicale şi concertelor oferă bunurile produse de ei în schimbul altor bunuri. Şi la fiecare pas, fiecare participant la schimb culege beneficii inestimabile, deoarece, dacă am fi cu toţii condamnaţi la autosuficienţă, puţinii supravieţuiitori ar fi reduşi la un nivel de trai mizerabil.

Schimburile directe de bunuri şi servicii, cunoscute şi sub denumirea de „troc”, sunt inevitabil neproductive, coborând societatea până la nivelul celui mai disperat primitivism; de fapt, chiar şi triburile cele mai „primitive” şi-au croit rapid drumul către descoperirea enormelor beneficii ce se pot culege pe piaţă de pe urma utilizării unei mărfi deosebit de comercializabile, una general solicitată pentru a fi utilizată ca „mijloc” de efectuare a „schimburilor indirecte”. Dacă utilizarea unei mărfi anume în acest scop este larg răspândită în societate, atunci desemnăm acest mijloc general de efectuare a schimburilor cu denumirea generică de „bani”.

Banii-marfă devin rapid unul dintre cei doi termeni angajaţi de fiecare dată în numeroasele schimburi din economia de piaţă. Îmi vând serviciile de profesor pe bani; utilizez apoi banii pentru a cumpăra cu ei alimente, maşini de scris sau bilete de călătorie; iar producătorii acestora, la rândul lor, vor utiliza banii ca să-şi plătească angajaţii, să-şi achiziţioneze echipamente şi materii prime şi să-şi plătească chiriile. Aşa se explică tentaţia, încercată permanent de unul sau mai multe grupuri, de a-şi însuşi controlul asupra funcţiei vitale care este oferta de bani.

Multe bunuri folositoare au fost alese şi întrebuinţate ca bani de societăţile umane. Sare în Africa, zahăr în Caraibe, peşte în Noua Anglie colonială, tutunul în coloniile din regiunea Golfului Chesapeake, scoici de kauri, sape de fier precum şi numeroase alte mărfuri au fost utilizate ca bani. Banii nu servesc numai ca mijloc de efectuare a schimburilor; ei permit indivizilor şi firmelor producătoare şi să efectueze „calculele” indispensabile oricărei economii avansate. Banii sunt comercializaţi şi luaţi în calcul utilizând o unitate monetară, aproape invariabil un standard de măsurare a greutăţii. Tutunul, de pildă, era luat în calcul prin exprimarea greutăţii sale în pfunzi. Preţul altor bunuri şi servicii putea fi estimat în pfunzi de tutun; cutare cal putea să valoreze pe piaţă 80 de pfunzi. Aşadar, o firmă productivă îşi putea calcula profiturile şi pierderile lunare; ea îşi putea estima venitul pe luna trecută la 1.000 de pfunzi, cheltuielile la 800 de pfunzi, cu un beneficiu net de 200 de pfunzi.

Aur versus hârtie guvernamentală

Istoric vorbind, două mărfuri s-au distanţat de celelalte bunuri, fiind reţinute pe piaţă ca bani; două metale preţioase: aur şi argint (la care se adăuga cuprul, atunci când cele două nu erau disponibile). Aurul şi argintul posedau, prin excelenţă, calităţile necesare pentru a fi eligibile în funcţia „monetară“, calităţi care le asigurau superioritatea asupra tuturor celorlalte bunuri. Ele erau suficient de rare pentru a-şi păstra o valoare stabilă – şi anume o valoare ridicată per unitate de greutate; astfel, fragmentele de aur sau de argint erau uşor transportabile şi utilizabile în tranzacţiile zilnice; ele erau, de asemenea, suficient de rare pentru a fi imune la eventualele descoperiri şi creşteri bruşte ale ofertei. Durabilitatea le asigura, practic, existenţă veşnică, aşa încât ele se recomandau de la sine ca „depozite de valoare”, ideale pentru viitorul omului precaut. În plus, aurul şi argintul sunt divizibile, aşadar pot fi separate în fragmente mici fără să-şi piardă valoarea; spre deosebire de diamante, de pildă, ele sunt mărfuri omogene, aşa încât orice uncie de aur va fi egală în valoare cu oricare alta.

Întrebuinţarea, încă din antichitate, pe scară universală, a aurului şi argintului în funcţia monetară era deja consemnată în secolul al XIV-lea de primul mare teoretician monetar, scolasticul francez Jean Buridan şi, pe urmele lui, în toate discuţiile competente despre bani si instituţiile bancare consemnate în tratatele care preced abolirea etalonului aur de către guvernele occidentale, la începutul anilor ’30. Acest ultim eveniment a fost marcat în Statele Unite de isprava lui Franklin D. Roosevelt, care, în 1933, a rupt legătura banilor cu aurul.

Nici un alt aspect al economiei libere de piaţă nu a stimulat în mai mare măsură decât aurul dispreţul arogant al economiştilor „moderni”, fie ei keynesieni curaţi sau aşa-zişi adepţi ai „pieţei libere” de la Chicago. Aurul, nu de mult consacrat ca pivot şi temei al oricărui sistem monetar sănătos, este astăzi invariabil poreclit „fetiş“ sau, cu un cuvânt al lui Keynes, „relicvă barbară“. Ei bine, da, într-un fel aurul este într-adevăr o relicvă barbară: nici un „barbar” cu mintea sănătoasă n-ar fi acceptat vreodată hârtia suspectă şi creditul bancar cu care sofisticaţii moderni ne escrochează, determinându-ne să le întrebuinţăm ca bani.

Însă „rozătorii de aur” (gold bugs) nu sunt închinători la idoli; nu ne recunoaştem în imaginea standard a avarului chicotind sinistru şi trecându-şi, lacom, degetele prin grămada de aur tezaurizată. Imensa calitate a aurului este că el şi numai el reprezintă moneda rezultată din alegerea pieţei libere, a oamenilor care trudesc. Fiindcă suntem invariabil confruntaţi cu o alternativă crudă: aur (argint) sau stat. Aurul este instituţia monetară a pieţei, o marfă care trebuie furnizată cu preţul extragerii ei din pământ şi al prelucrării ulterioare; din contră, statul furnizează bani tipăriţi practic fără nici un cost şi cecuri bancare create din nimic.

Ştim, dintru început, că orice operaţie guvernamentală e generatoare de risipă, ineficientă şi subordonată mai degrabă intereselor birocratului decât celor ale consumatorului. Preferăm, oare, să ni se confecţioneze pantofii de către producători privaţi aflaţi în competiţie pe piaţ]a liberă, sau de către monopolul gigantic care este guvernul federal [american]? Statul nu se poate descurca în nici un caz mai bine ca furnizor de bani. Ba situaţia banilor este chiar mult mai rea decât cea a pantofilor sau a oricărui alt bun. Dacă statul produce încălţăminte, aceasta e cel puţin utilizabilă, chiar dacă va fi excesiv de scumpă, incomodă şi inadecvată dorinţelor consumatorilor.

Banii, pe de altă parte, sunt diferiţi de toate celelalte mărfuri: în absenţa oricărei alte modificări, mai multă încălţăminte sau descoperiri de resurse suplimentare de petrol sau de cupru vor aduce un beneficiu societăţii. Dar, o dată o marfă consacrată de piaţă în funcţia monetară, nici un fel de adaos la cantitatea existentă de bani nu mai este necesar. Deoarece singurele funcţii ale banilor sunt medierea schimburilor şi cea de numitor comun pentru calculele economice, mai mulţi dolari, sau mai multe lire, sau mai multe mărci puse în circulaţie nu pot însemna un beneficiu social. Asemenea adaosuri nu vor face decât să dilueze valoarea de schimb a fiecărei unităţi monetare existente, fie că este vorba despre dolari, lire sau mărci. Iată de ce faptul că aurul şi argintul sunt rare şi costisitor de furnizat reprezintă un avantaj enorm.

Însă dacă statul izbuteşte să-şi instaleze biletele de hârtie sau creditul bancar în funcţia rezervată banilor, aşadar ca substitute echivalente gramelor sau unciilor de aur, atunci statul, ca furnizor-dominant, dobândeşte puteri nelimitate de a crea bani, la discreţie şi fără costuri. În consecinţă, această „inflaţie” a ofertei monetare distruge valoarea dolarului sau a lirei, induce creşterea preţurilor, perverteşte calculul economic, pe scurt, împiedică şi perturbă întregul mers al economiei de piaţă.

Tendinţa naturală a statului, o dată ce-şi vede asigurat controlul asupra banilor, este de a inflaţiona şi de a distruge valoarea monedei. Pentru a pătrunde acest adevăr, trebuie să examinăm natura statului şi a isprăvilor sale în calitate de creator de bani. De-a lungul istoriei, guvernele au suferit cronic de insuficienţa veniturilor. Motivul nu e greu de sesizat: spre deosebire de mine şi de dumneavoastră, guvernele nu produc bunuri şi servicii utile, comercializate pe piaţă. În loc să producă şi să-şi vândă serviciile, guvernele parazitează, mai degrabă, piaţa şi societatea. Spre deosebire de orice altă persoană sau instituţie din societate, guvernul îşi extrage veniturile prin coerciţie, din impozitare. În vremuri mai vechi şi mai bune, e drept, regele reuşea să-şi acopere cheltuielile din propriile sale posesiuni private, pământuri şi păduri, precum şi din taxe de utilizare a drumurilor. Accesul statului la un sistem de taxe reglementat, prelevate pe timp de pace, este rezultatul unei lupte de secole. Chiar şi după ce impozitarea a fost instituţionalizată, regii au fost siliţi să constate că nu este uşor să impui taxe noi sau să sporeşti ratele celor deja existente: în astfel de cazuri, revoluţiile ameninţau să izbucnească.

Controlul ofertei monetare

Dacă impozitarea rămâne permanent în urma cheltuielilor efectuate de către stat în stilul său obişnuit, cum poate el să acopere deficitul? Prin acapararea controlului asupra ofertei monetare sau, mai clar, prin contrafacere. Într-o economie de piaţă nu putem obţine bani de bună calitate decât cumpărând aurul în schimbul unor bunuri şi servicii sau din cadouri; alternativ, ar mai fi şi angajarea în procesul costisitor de extragere a aurului din pământ. Contrafăcătorul, pe de altă parte, este un nelegiuit care urmăreşte să profite făcând uz de falsuri, de pildă încercând să dea o bucată de bronz drept aur. Dacă falsul este detectat imediat, contrafăcătorul nu ajunge cu adevărat să dăuneze; dar, în măsura în care falsul trece nedescoperit, contrafăcătorul reuşeşte să fure, şi nu numai de la producătorii ale căror bunuri le cumpără. Într-adevăr, introducând bani falşi în economie, el reuşeşte să-i fure pe toţi ceilalţi, lipsindu-l pe fiecare de valoarea banilor săi. Diluând valoarea fiecărei uncii sau fiecărui dolar autentic, furtul comis de contrafăcător este mai sinistru şi cu adevărat mai subversiv decât al hoţului de drumul mare; căci el tâlhăreşte întreaga societate, iar tâlhăria lui este atât de perfidă şi ascunsă, încât reuşeşte să camufleze relaţia cauză-efect.

Recent, presa ne-a înfricoşat cu titluri de felul: „Guvernul iranian încearcă să distrugă economia S.U.A. contrafăcând bilete de 100 $”. Dacă aiatolahii şi-au propus într-adevăr asta nu ştiu; nu e nevoie de multă imaginaţie pentru a extrage resurse prin contrafacere de bani tipăriţi. Dar orice contrafacere este într-adevăr subversivă, destructivă şi inflaţionistă.

Aşa stând lucrurile, ce să mai spunem atunci când guvernul îşi însuşeşte controlul asupra ofertei monetare, aboleşte moneda aur şi instituie, în locul ei, propriile sale bilete, ca singura formă de bani permisă? Cu alte cuvinte, ce să mai spunem când guvernul însuşi îşi arogă exclusivitatea monopolului de contrafacere monetară?

Nu numai că falsificarea n-a fost detectată, dar Marele Contrafăcător, în cazul S.U.A. The Federal Reserve System (Fed), în loc să fie hulit ca hoţ şi corupător masiv de sistem economic, este ovaţionat şi celebrat ca guvernator şi înţelept manipulator al „macroeconomiei” noastre, o instituţie pe care ne bizuim ca să ne ferească de recesiuni şi inflaţii şi căreia îi încredinţăm determinarea ratelor dobânzii, preţurile capitalului şi controlul utilizării forţei de muncă. În loc să fie permanent acoperit cu roşii şi ouă stricate, din cap până-n picioare, directorul Fed, fie el impozantul Paul Volker sau hieraticul (“owlish”) Alan Greenspan, e permanent ovaţionat ca Omul Indispensabil (Mr. Indispensable) al sistemului nostru economic şi financiar.

Într-adevăr, nu există cale mai directă de acces la misterele sistemului monetar şi bancar modern decât realizarea faptului că guvernul şi banca sa centrală operează aidoma unui Mare Contrafăcător, cu efecte sociale şi economice perfect similare. Cu mult timp în urmă, pe vremea când benzile desenate mai erau amuzante, revista „The New Yorker” înfăţişa un grup de falsificatori holbându-se pofticios la maşinăria lor, care tocmai tipărea primul bilet contrafăcut de 10 $. „Nene”, zicea unul, „vânzarea cu amănuntul din cartier o să încaseze o doză puternică“ [aluzie la droguri].

Şi avea dreptate. Pe măsură ce contrafăcătorii tipăresc noi bani, încasările cresc în sectoarele privilegiate de ei, indiferent dacă preferă să cumpere mărfuri cu amănuntul, pentru uz personal, sau împrumuturi şi alte efecte destinate „bunăstării generale”, ca în cazul guvernului. Dar „prosperitatea” rezultată e iluzorie; nu avem decât o cantitate mai mare de bani care licitează resursele existente, aşa că preţurile cresc. Pe de altă parte, contrafăcătorii şi cei aflaţi pe primele locuri în lanţul de încasare a noilor bani licitează în dauna sărmanilor fraieri care aşteaptă la capătul „cozii” să-şi primească raţia de bani nou creaţi – dacă o vor mai primi vreodată. Noii bani injectaţi în economie declanşează inevitabil un efect de undă. Cei care-i încasează devreme cheltuiesc mai mult şi licitaţia lor induce o creştere a preţurilor, pe când cei care încasează târziu banii, sau ale căror venituri sunt chiar fixe, vor fi confruntaţi cu creşterea nejustificată a preţurilor la bunurile de care au trebuinţă, neînsoţită de o creştere corespunzătoare a veniturilor proprii, care rămân în urmă, uneori chiar neschimbate. Cu alte cuvinte, inflaţia monetară nu determină numai creşterea preţurilor şi nu are numai un efect de corupere a unităţii monetare; ea acţionează de asemenea ca un sistem gigantic de expropriere a celor care primesc la urmă banii cei noi, în favoarea contrafăcătorilor înşişi şi a celor dintâi clienţi ai lor. Expansiunea monetară este un vast sistem de redistribuţie camuflată.

Când guvernul este contrafăcătorul, nu numai că procesul de falsificare poate fi „detectat”; el se autoidentifică, proclamându-şi deschis suveranitatea monetară, în numele binelui obştesc. Expansiunea monetară devine atunci un angrenaj gigantic de impozitare nedeclarată, taxele lovind în grupurile cu venituri fixe, în cele îndepărtate de cheltuielile şi subvenţiile guvernamentale şi în economiile celor precauţi, dar suficient de naivi pentru a-şi păstra valorile în formă bănească, cei care mai cred în moneda ţării lor.

Cheltuiala şi datoriile sunt încurajate; economiile şi sudoarea frunţii sunt descurajate şi penalizate. Mai mult, grupurile care beneficiază sunt cele cu interese speciale, aflate în vecinătatea politică a guvernului, care pot exercita presiunile necesare pentru a-şi atrage primele încasările de pe urma noilor cheltuieli guvernamentale, aşa încât să-şi asigure creşterea veniturilor înaintea declanşării inflaţiei în preţuri. Contractorii guvernamentali, afaceriştii cu relaţii politice, sindicatele şi alte grupuri de presiune vor beneficia pe seama publicului neprevenit şi neorganizat.

*

Am menţionat deja mai sus una din etapele procesului contemporan de îndepărtare a banilor neviciaţi, rezultaţi din alegerea pieţei libere, în favoarea unui sistem monetar etatizat şi inflaţionist: abolirea etalonului aur de către Franklin Roosevelt în 1933, înlocuit cu biletele de hârtie Fed, ridicate de atunci la rangul de „etalon monetar”. Alt episod crucial al aceluiaşi proces a fost cartelizarea federală a băncilor americane, efectuată sub egida Sistemului Federal de Rezerve (Fed), fondat în acest scop în 1913.

Sistemul bancar este o parte mai degrabă misterioasă a sistemului economic; una din problemele pe care le ridică ţine de faptul că însuşi cuvântul „bancă“ are mai multe înţelesuri, cu implicaţii foarte diferite, corespunzătoare unor activităţi diferite. În vremea Renaşterii, „bancheri” întâlnim în familia Medicis din Italia sau în familia Fugger din Germania; însă activitatea lor bancară era nu numai privată, ci, iniţial cel puţin, legitimă, non-inflaţionistă şi deosebit de productivă. În esenţă era vorba de „bancheri-comercianţi”, proveniţi din rândurile comercianţilor celor mai capabili. Pe măsură ce-şi extindeau comerţul, aceştia au început să acorde credite clienţilor, sfârşind, în cazul marilor familii de bancheri, prin a se consacra activităţilor „bancare”, de creditare, renunţând în bună parte la preocupările propriu-zis „mercantile”. Asemenea firme împrumutau cu dobândă bani acumulaţi din profiturile şi economiile proprii. Astfel, ele erau concepute pentru a-şi canaliza propriile economii către investiţiile productive.

În măsura în care băncile acordă împrumuturi din economiile proprii sau mobilizează economiile altora, activităţile lor sunt invariabil productive. Chiar şi în cadrul sistemului bancar comercial curent, dacă eu cumpăr un CD („certificate of deposit” — certificat de depozit) în valoare de 10.000 $, rambursabili în 6 luni, încasând o anumită dobândă prestabilită, nu înseamnă decât că mi-am luat economiile şi le-am dat băncii cu împrumut, iar aceasta la rândul ei le-a împrumutat cu o dobândă mai mare, diferenţa revenindu-i ei, băncii, pentru că şi-a luat sarcina de a le canaliza către solicitanţii de împrumuturi productivi, care ştiu să-şi onoreze creditele. Un asemenea proces este ireproşabil.

Acelaşi lucru se poate spune, în principiu, şi despre marile „case bancare de investiţii”, care s-au dezvoltat când înflorea capitalismul, în secolul al XIX-lea. Asemenea case luau din propriul lor capital sau din capitalul investit sau împrumutat de alţii, pentru a subscrie cu el obligaţiile financiare asumate faţă de acţionari şi creditori de anumite corporaţii care urmăreau astfel atragerea capitalului de care aveau trebuinţă. Necazul cu băncile de investiţii era că una dintre principalele lor direcţii de activitate era subscrierea obligaţiunilor guvernamentale, ceea ce le adâncea în marasmul manevrelor politice, incitându-le sistematic să se angajeze în presiuni şi manipulări guvernamentale, pentru a se asigura de prelevarea taxelor necesare acoperirii obligaţiunilor guvernamentale ale clienţilor lor. Aşa se explică imensa şi funesta influenţă politică a băncilor de investiţii în secolele XIX şi XX: de pildă familia Rothschild în Europa Occidentală, sau Jay Cooke şi Casa Morgan în S.U.A.

Către finele secolului al XIX-lea, familia Morgan se distinge prin tenacitatea presiunilor pe care le exercită asupra guvernului S.U.A., pentru a-l determina să organizeze cartelizarea industriilor de care era interesată — întâi căile ferate şi apoi manufacturile: aşadar, guvernul trebuia să protejeze aceste industrii de rafalele competiţiei libere şi să facă uz de puterea sa, pentru a le permite să ridice preţurile, restrângând producţia.

În particular, proprietarii băncilor de investiţii au jucat rolul de lobby radical pentru a impune cartelizarea băncilor comerciale. Într-o măsură oarecare, băncile comerciale oferă cu împrumut propriul lor capital şi banii achiziţionaţi prin CD-uri. Dar în cea mai mare parte, activitatea băncilor comerciale se întemeiază pe „depozite” („deposit banking”), uzând de un artificiu care nu este altceva decât o uriaşă fraudă: ideea, împărtăşită de majoritatea depunătorilor, că banii lor sunt păstraţi în siguranţă la bancă, gata pentru rambursare în orice clipă. Dacă Jim posedă un cont [cu rambursare pe bază] de cecuri („checking account”) la banca locală, el ştie că are un depozit rambursabil la cerere („demand deposit”), aşadar că banca se angajează să-i plătească 1.000 $ bani gheaţă, la cerere, oricând pofteşte „să-şi scoată banii”. Natural, toţi Jim-ii din lume sunt convinşi că banii lor stau în siguranţă acolo, la bancă, aşteptându-i pe ei să-i scoată când doresc. Cu alte cuvinte, ei privesc contul lor de cecuri ca pe o chitanţă de depozitare. Dacă şi-ar depozita scaunul într-un depozit înainte de a pleca într-o călătorie, ei s-ar aştepta, pe bună dreptate, să-l primească înapoi îndată ce îşi prezintă chitanţa. Din nefericire, deşi băncile depind de analogia cu depozitele, depunătorii sunt sistematic înşelaţi. Banii lor nu se află acolo.

Un depozit cinstit îşi ia toate măsurile pentru ca bunurile care i-au fost încredinţate spre păstrare să rămână acolo, în spaţiile şi incintele sale afectate acestui scop. Băncile, pe de altă parte, acţionează foarte diferit, cel puţin din secolul al XVII-lea încoace, de când cele din Amsterdam şi Hamburg mai operau într-adevăr după principiile unui depozit, acoperindu-şi integral toate chitanţele cu valori efectiv depozitate, de pildă aur şi argint. Acest sistem întru totul corect de depozitare se numeşte „sistem bancar cu (acoperire în) rezerve 100%”. De atunci încoace, băncile au prins obiceiul să creeze chitanţe de depozitare (iniţial note bancare şi acum depozite) din nimic. Ele au devenit, în esenţă, întreprinderi de contrafacere, producătoare de false chitanţe de depozitare, pentru numerar şi bani standard, care circulă ca şi cum ar fi note sau depozite rambursabile la cerere autentice, complet acoperite. Băncile fac bani literalmente creîndu-i din nimic (astăzi [în S.U.A.] exclusiv depozite, şi nu bancnote). Genul acesta de fraudă sau contrafacere este astăzi legitimat prin întrebuinţarea expresiei „sistem bancar cu (acoperire în) rezerve fracţionare”, care înseamnă că depozitele bancare nu sunt acoperite decât printr-o mică fracţiune din numerarul pe care se angajază să-l posede, la nevoie, pentru rambursare. (În acest moment, în S.U.A., această fracţiune minimă este fixată de Fed la 10%).

Sistemul de rezerve fracţionare

Să vedem cum funcţionează procesul fracţionar în absenţa unei bănci centrale. Doresc să pun pe picioare o Bancă Rothbard, şi investesc 1.000 $ bani gheaţă în acest scop (că este vorba de aur sau de hârtie guvernamentală nu contează aici). Apoi, îi acord cuiva un „împrumut” de 10.000 $ pentru consum sau investiţii. Cum să ofer cu „împrumut” o sumă mult mai mare decât am? Ei da, aici intervine magia „fracţiunii” în sistemul de rezerve fracţionar. N-am decât să deschid un cont bancar de 10.000 $ şi să-i împrumut voios domnului Jones. De ce împrumută Jones de la mine? De pildă, fiindcă eu pot să-i cer o dobândă mai mică decât i-ar cere cei care-şi împrumută economiile. Eu n-am economisit bani pentru împrumut, pur şi simplu îi contrafac acum, din nimic. (În secolul al XIX-lea aş fi putut să emit bancnote, dar astăzi Fed deţine monopolul acestei îndeletniciri). Fiindcă depozitele rambursabile la cerere de la Banca Rothbard funcţionează ca echivalente ale banilor gheaţă, oferta monetară naţională a crescut brusc şi miraculos cu 10.000 $. Procesul inflaţionist de contrafacere a demarat.

În secolul al XIX-lea, economistul englez Thomas Tooke afirma, pe bună dreptate, că „libera iniţiativă în domeniul bancar este echivalentă cu libera iniţiativă în domeniul escrocheriei”. Dar, în condiţii de libertate şi în absenţa suportului guvernamental, există câteva piedici severe în calea acestui proces de contrafacere, numit de unii şi „free banking” (sistem bancar liber). Mai întâi: de ce s-ar încrede cineva în mine? De ce ar accepta cineva depozitele rambursabile la cerere ale Băncii Rothbard? Dar chiar şi presupunând că mi s-ar acorda încredere, aşadar că aş fi în stare să-mi croiesc drum prin prostia omenească, ademenind pofticioşii, mai rămâne un obstacol greu de surmontat, datorat faptului că mă aflu într-un sistem competitiv, în care oricine are liber acces la activitatea bancară. Clientela băncii Rothbard trebuie să fie, în cele din urmă, limitată. Dacă Jones împrumută depozite rambursabile la cerere de la mine, el le va cheltui. Altfel de ce ar mai plăti dobândă pentru ele? Mai devreme sau mai târziu, banii pe care-i cheltuieşte, în vacanţă sau pentru a-şi extinde afacerile, vor fi utilizaţi pentru a cumpăra bunuri şi servicii de la clienţii altei bănci, să zicem Banca Rockwell. Banca Rockwell n-are nici un interes să păstreze depozitele rambursabile la Banca mea. Ea are nevoie de rezerve-gheaţă pe care să-şi sprijine propriile piramide [răsturnate] de bani contrafăcuţi. Şi dacă presupunem, pentru simplificare, că Banca Rockwell încasează un cec de 10.000 $ rambursabili la Banca Rothbard, ea va solicita bani gheaţă, pornind de la care se va putea angaja în propriile ei scheme inflaţioniste, de contrafacere piramidală. Dar eu, desigur, nu pot plăti cei 10.000 $, aşa că sunt terminat. Falit. Dat în vileag. După dreptate, ar trebui să sfârşesc în puşcărie ca un escroc; în tot cazul, măcar depozitele mele frauduloase au fost eliminate din joc şi din oferta monetară, cu mine cu tot.

Pe scurt, în condiţii de liberă competiţie, fără nici un fel de suport sau ajutor guvernamental, contrafacerea fracţionară nu va fi decât foarte limitată. Băncile pot carteliza pentru a se susţine reciproc, dar, lipsite de suportul guvernamental necesar pentru a-i nimici pe competitorii care s-ar încăpăţâna să distrugă cartelul, în cazul de faţă, pentru a forţa băncile competitoare să-şi achite unele altora datoriile, ele nu vor reuşi în general să menţină în funcţiune, pe piaţa liberă, asemenea aranjamente.

Sistemul bancar central

Iată de ce bancherii înşişi au tendinţa să solicite intervenţia guvernamentală necesară cartelizării sub auspiciile unei bănci centrale. Începuturile acestui sistem datează de la înfiinţarea Băncii Angliei, prin anii 1690, de unde s-a răspândit ulterior în tot occidentul secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, pentru a fi în fine impus şi în S.U.A. de presiunea bancară favorabilă cartelizării, via The Federal Reserve System (Fed), înfiinţat în 1913. Cei mai entuziaşti adepţi ai băncii centrale au fost proprietarii băncilor de investiţii, Casa Morgan de pildă, care iniţiase întreaga mişcare şi care la vremea respectivă se extinsese şi în domeniul băncilor comerciale.

În sistemul bancar central modern, băncii centrale îi revine monopolul emisiunii de bancnote (iniţial chitanţe de depozitare scrise sau tipărite, deosebite de chitanţele „intangibile” specifice depozitelor bancare), care acum sunt totuna cu banii guvernamentali de hârtie şi, implicit, totuna cu „etalonul” monetar naţional. Oamenii doresc să utilizeze atât bani gheaţă, cât şi depozite bancare. Aşadar, dacă eu doresc să-mi preschimb 1.000 $ din contul meu bancar în bani gheaţă, banca trebuie să se adreseze Fed pentru a-şi utiliza propriul cont la Fed, „cumpărând” note emise de Fed (singurii bani gheaţă în S.U.A., azi) în valoare nominală de 1.000 $. Cu alte cuvinte, Fed funcţionează ca o bancă a bancherilor. Băncile posedă la Fed conturi rambursabile la cerere şi aceste depozite reprezintă rezervele lor bancare, în temeiul cărora pot expanda piramidal de 10 ori mai mulţi bani sub formă de cecuri băneşti rambursabile la vedere („checkbook money”).

Iată cum funcţionează astăzi sistemul de contrafaceri în întreaga lume. Să presupunem că Fed decide, cum are obiceiul, că doreşte să expandeze (i.e., să inflaţioneze) oferta monetară. Fed se hotărăşte să cumpere de pe piaţă (aşa numita „open market” — piaţă deschisă) un activ. N-are importanţă, în fond, ce activ cumpără; important este că emite un cec. Fed ar putea, dacă ar dori, să cumpere orice activ, inclusiv acţiuni la corporaţii, clădiri sau valută. În practică, achiziţionează aproape invariabil obligaţiuni guvernamentale S.U.A.

Să zicem că Fed cumpără obligaţiuni ale trezoreriei S.U.A în valoare de 10.000.000 $ de la una din firmele autorizate să facă tranzacţii cu poliţe guvernamentale (un grup redus), să zicem Shearson, Lehman de pe Wall-Street. Fed emite un cec în valoare de 10.000.000 $, pe care îl înmânează firmei Shearson, Lehman, primind în schimb 10.000.000 $ în obligaţiuni S.U.A. De unde a luat Fed cei 10.000.000 $ cu care a plătit pe Shearson, Lehman? Banii au fost creaţi din nimic. Firma Shearson, Lehman nu poate face decât un singur lucru cu cecul căpătat: să-l depoziteze în contul său (cu rambursare pe bază) de cecuri la o bancă comercială, de pildă Chase Manhattan. „Oferta monetară naţionlă” a şi crescut în acest moment cu 10.000.000 $. Nu s-a produs nici o diminuare a unui alt cont cu acest prilej. S-a produs numai o creştere netă de 10.000.000 $.

Dar acesta nu-i decât începutul procesului de contrafacere inflaţionistă. Într-adevăr, Chase Manhattan e încântată să primească un cec emis de Fed şi dă fuga să-l depoziteze în propriul său cont de la Fed, care, cu această ocazie, creşte cu 10.000.000 $. Acest din urmă cont face parte din „rezervele” băncilor, acum sporite cu 10.000.000$ pe scară naţională. Dar acum Chase Manhattan poate să-şi creeze propriile sale depozite pe baza acestor rezerve şi tot aşa, pe măsură ce rezerve şi cecuri se propagă de la o bancă la alta (după un mecanism similar propagării depozitelor de la Banca Rothbard), fiecare dintre ele îşi adaugă mica sa contribuţie inflaţionistă, până când ansamblul sistemului bancar înregistrează o creştere a depozitelor la cerere de 100.000.000 $, de 10 ori mai mare decât valoarea activelor achiziţionate iniţial de Fed. Reglementările în vigoare prevăd ca sistemul bancar să posede rezerve care să acopere 10% din depozite, ceea ce înseamnă că „multiplicatorul monetar” — volumul depozitelor expandabile de bănci peste rezerve — este 10. O achiziţie de active monetare în valoare de 10.000.000 $ efectuată de către FED s-a multiplicat rapid de 10 ori, pentru a genera o creştere a ofertei monetare din ansamblul sistemului bancar de 100.000.000 $.

Ca un amănunt interesant, toţi economiştii sunt de acord asupra descrierii acestui proces, chiar dacă ei adoptă poziţii radical diferite în ce priveşte evaluarea sa morală şi economică. Prin contrast, din nefericire, marele public neiniţiat în misterele sistemului bancar încă mai crede că banii depunătorilor rămân „în bancă“.

Astfel, Fed şi alte bănci centrale acţionează ca nişte creatori şi supraveghetori gigantici de carteluri bancare; Fed acoperă datoriile băncilor aflate la ananghie, centralizează şi coordonează întregul sistem bancar, astfel încât toţi partenerii, fie că este vorba de un Chase Manhattan, de un Rothbard sau de un Rockwell, să inflaţioneze la unison. Într-un sistem de „free-banking”, orice bancă ce îşi devansează suratele cu expansiunea monetară este pândită la tot pasul de faliment. Sub controlul Fed însă, expansiunea se desfăşoară la unison şi proporţional.

„Asigurarea depozitelor”

Dar în ciuda sprijinului Fed, sistemul fracţionar de rezerve s-a dovedit fragil, necesitând adăugarea unei noi minciuni în 1933, în vremea aşa-numitului New Deal, când a apărut „asigurarea depozitelor bancare”, exploatând termenul benign „asigurare”, pentru a camufla o escrocherie strigătoare la cer. Când sistemul de economii şi împrumuturi („savings and loan system”, prescurtat S&L) s-a scurs pe sorbul de canalizare la finele anilor 80, „asigurarea depozitelor” la nivel federal de către FSLIC [„Federal Savings and Loan Insurance Corporation” — Corporaţia federală de asigurare a economiilor şi împrumuturilor] şi-a dat în vileag caracterul pur fraudulos. „Asigurarea” nu era decât un paravan de fum şi oglinzi pentru numele neasumat al guvernului federal. Sărmanii contribuabili au acoperit în cele din urmă deficitele sistemului S&L; dar ce ne facem acum cu odată sanctificata FDIC [Federal Deposit Insurance Corporation — Corporaţia federală de asigurare a depozitelor] concepută pentru băncile comerciale şi care acum pare tot mai şubredă, de vreme ce nu posedă nici măcar 1% din volumul enorm de depozite pe care „le asigură“?

Ideea însăşi de „asigurare a depozitelor” este o fraudă; cum ar putea cineva să asigure o instituţie (sistemul bancar cu rezerve fracţionare) inerent insolvabilă şi care se va prăbuşi chiar în clipa în care publicul va înţelege, în cele din urmă, înşelăciunea? Să presupunem că mâine publicul american ar deveni subit conştient de frauda bancară şi s-ar prezenta de dimineaţă în faţa ghişeelor, cerând la unison bani gheaţă. Ce s-ar întâmpla? Băncile ar deveni instantaneu insolvabile, deoarece ele n-ar putea să ramburseze mai mult de 10% din avutul clienţilor înşelaţi. Taxa enormă necesară pentru a acoperi deficitele tuturor este de neconceput. Nu: singurul lucru pe care l-ar mai putea încerca Fed – şi acesta îi stă în putere – ar fi să tipărească suficientă hârtie pentru rambursarea depunătorilor tuturor băncilor. Din nefericire, în situaţia actuală a sistemului bancar, rezultatul ar fi precipitarea imediată a economiei în ororile hiperinflaţiei.

Să zicem că totalul depozitelor asigurate se ridică la 160 miliarde de dolari. Tehnic vorbind, în cazul unei precipitări asupra băncilor, Fed îşi poate exercita puterile pe care le are în stare de necesitate, tipărind cei 160 miliarde de dolari în bani gheaţă, pentru a-i înmâna FDIC-ului spre rambursarea depunătorilor. Problema este că, stimulaţi de această acoperire masivă a deficitelor, depunătorii şi-ar redepune prompt cele 160 miliarde de dolari în bănci, sporind volumul total al rezervelor bancare cu exact aceeaşi sumă şi permiţând prin aceasta o expansiune imediată înzecită a ofertei monetare, aşadar o creştere totală a stocului monetar bancar de 1600 miliarde de dolari. Inflaţia scăpată de sub control şi prăbuşirea completă a monedei ar fi iminente.

*

Pentru a ne salva sistemul economic de la distrugere şi de la holocaustul inflaţiei scăpate de sub control care ne ameninţă, noi, poporul [aluzie la primele cuvinte din Constituţia americană], trebuie să retragem producţia de bani din mâinile statului. Banii sunt mult prea importanţi pentru a fi lăsaţi în seama bancherilor sau a economiştilor şi finanţiştilor de curte (Establishment). Aşadar, banii trebuie să fie înapoiaţi economiei de piaţă şi toate funcţiile sistemului monetar trebuie încredinţate structurilor de drept întemeiat pe proprietatea privată, în cadrul unei economii libere de piaţă.

S-ar putea crede că amestecul guvernului cu banii a ajuns prea departe, a invadat capilarele sistemului economic, contopindu-se prea intim cu acesta pentru a mai putea fi eliminat fără a plăti preţul unei prăbuşiri economice complete. Conservatorii au prins obiceiul reflex să-i denunţe sistematic pe aşa-zişii „simplişti incurabili”, care compromit totul cu reducţionismul şi irealismul schemelor lor. Însă dificultatea reală este tocmai mistificarea regizată de elitele puterii, tehnocraţi şi intelectuali, care, ori de câte ori se ridică din public o voce pentru a solicita mari reduceri de taxe sau dereglementarea drastică a economiei, intonează sarcastic refrenul despre masa celor grei la minte care „caută soluţii simple la probleme complicate”. Ei bine, de cele mai multe ori, soluţiile sunt într-adevăr simple şi clar conturate, chiar dacă sunt deliberat obliterate de cei pe care i-am putea numi „complicaţionişti incurabili”. Într-adevăr, recuperarea banilor noştri uzurpaţi de guvern ar fi relativ simplă şi realizabilă fără multe ocoluri, în orice caz, mult mai simplă decât sarcina teribilă a privatizării şi decomunizării în ţările comuniste din Europa de Est sau din fosta Uniune Sovietică[1].

Pe scurt, ţelul nostru este privatizarea sistemului monetar şi separarea guvernului de bani şi de sistemul bancar. Mijlocul principal de atingere a acestui ţel este imediat identificabil. Abolirea, lichidarea Sistemului federal de rezerve (Fed) — aşadar, abolirea băncii centrale. Dar cum ar putea fi lichidat Fed? Elementar: pur şi simplu revocându-i statutul federal, aşa numitul „Federal Reserve Act”, din 1913. Obligaţiile Fed (note şi depozite) erau iniţial rambursabile în aur, la cerere. După monstruoasele fapte săvârşite de Franklin-Roosevelt în 1933, „dolarii” emişi de Fed, precum şi depozitele sale şi ale băncilor afiliate Fed au încetat de a mai fi rambursabile în aur. Depozitele bancare sunt acum rambursabile în note Fed, în vreme ce notele Fed nu sunt rambursabile în nimic sau, dacă preferăm, sunt rambursabile în alte note Fed. Cu toate acestea, ele sunt banii noştri, „etalonul” nostru monetar, şi creditorii sunt siliţi să accepte asemenea note discreţionare ca mijloace de plată, indiferent cât ar fi ele de depreciate.

În afară de renegarea rambursării dolarilor în aur, Roosevelt a mai comis un act criminal în 1933: a confiscat literalmente tot aurul şi metalul preţios deţinut de cetăţenii americani, în schimbul unor „dolari” evaluaţi arbitrar. Ciudat este că, deşi proclamă neîntrerupt, cot la cot cu stabilimentul guvernamental, desuetudinea şi devalorizarea aurului ca metal monetar, Fed (asemenea tuturor celorlalte bănci centrale) se cramponează de aurul său cu ghearele. Aurul nostru confiscat se găseşte şi azi în posesia Fed, care-l păstrează în depozitele trezoreriei de la Fort-Knox şi din alte părţi. Într-adevăr, din1933 şi până în anii 70, deţinerea de către americani a aurului monetar a fost încontinuu proscrisă, sub orice formă, fie că era vorba de monedă, lingouri sau chiar seifuri păstrate acasă sau în străinătate. Toate aceste măsuri, adoptate în situaţie de urgenţă „pentru combaterea depresiunii economice”, s-au transfigurat în marea moştenire permanentă rămasă de pe urma „New Deal”-ului. Zeci de ani la rând, tot aurul care ajungea în mâini americane private a trebuit depozitat în bănci şi de acolo, mai departe, la Fed. Aurul menit scopurilor „legitime”, nemonetare, de pildă lucrărilor dentare, necesităţilor industriale sau bijuteriei, era raţionalizat cu gelozie de către Departamentul Trezoreriei.

Din fericire, datorită eforturilor eroice ale congresman-ului Ron Paul, astăzi, în America, deţinerea de aur a redevenit legală, inclusiv sub formă de monedă sau de lingouri. Dar aurul confiscat şi sechestrat tâlhăreşte de către Fed se mai află şi acum în mâinile sale. Cum să ne recuperăm aurul de la Fed? Cum să privatizăm stocul său de aur?

Privatizarea aurului federal

Răspunsul e conţinut în faptul că Fed, care promisese să-şi onoreze pasivele în aur, şi-a renegat obligaţiile contractuale, începând cu momentul din care Roosevelt a repudiat etalonul aur, în 1933. Aflându-se deci în culpă, Fed trebuie lichidat, exact în acelaşi fel în care e lichidată orice firmă însolvabilă: activele i se parcelează, pro rata, în favoarea creditorilor săi. Lista activelor deţinute de Fed în aur la 30 octombrie 1991 indica un total de 11,1 miliarde $. Pasivele Fed la aceeaşi dată se ridicau la 295,5 miliarde $, sub formă de note Fed aflate în circulaţie, plus cele 24,4 miliarde $ datorate băncilor afiliate Fed, aşadar un total de 319,9 miliarde $. Cu excepţia aurului, Fed deţinea şi alte active, între care obligaţiuni guvernamentale S.U.A. în valoare de 262,5 miliarde $. Acestea din urmă ar trebui anulate fără ezitare, fiind mai rele decât o ficţiune contabilă: contribuabilii sunt siliţi să plătească dobânda şi valoarea principală pentru a acoperi datoriile guvernului federal către propria-i creatură, Fed. Cele mai importante active rămase sunt numerarul trezoreriei, 21 miliarde $, care ar trebui anulat, plus 10 miliarde $ în SDR [Special Drawing Rights], care nu sunt decât nişte creaturi de hârtie ale sistemului bancar internaţional, şi acestea trebuind a fi abolite neîntârziat. Lăsând deoparte câteva clădiri, valori imobile şi alte active Fed care se ridică la cca. 35 miliarde $, avem, aşadar, cele 11,1 miliarde $ în active aur pentru a acoperi pasivele în valoare de 319,9 miliarde $.

Din fericire, situaţia este mai puţin încurcată decât pare, deoarece cele 11,1 miliarde $ Fed în aur sunt rezultatul unei evaluări pur fictive. Într-adevăr, avem aici unul din cele mai bizare aspecte ale fraudulosului nostru sistem monetar. Stocul de aur Fed se ridică la 262,9 milioane uncii; evaluarea sa în dolari la numai 11,1 miliarde $ nu e decât rezultatul subevaluării artificiale de către guvern a propriului său stoc de aur la un preţ de 42,22 $ uncia. Preţul de piaţă al aurului învârtindu-se acum în jurul valorii de 350 $ uncia, chiar şi acest detaliu ar fi suficient pentru a proba izbitor anomalia sistemului nostru.

Definiţii şi devaluări

De unde au apărut cei 42,22 $?

Esenţa etalonului aur constă în faptul că unitatea monetară („dolar”, „franc”, „marcă“, etc.) reprezintă prin definiţie o anumită greutate de aur. În condiţiile funcţionării etalonului aur, nici dolarul, nici francul nu sunt lucruri-în-sine, simple nume pe o bucată de hârtie emisă de stat sau de o bancă centrală; dolarul şi francul sunt denumirile unui etalon de greutate al aurului, exact la fel ca denumirile mai generale: „uncie”, „grăunte“ sau „gram”. Vreme de un secol înainte de 1933, „dolarul” reprezenta, prin definiţie, 23,22 grăunţe de aur ( 1 grăunte = 0,0648 g.). Deoarece uncia era socotită la 480 grăunţe, aceasta însemna că dolarul era prin definiţie echivalent cu 0,048 uncii de aur. Altfel spus, uncia de aur era prin definiţie egală cu 20,67 $.

În afară de faptul că ne-a rupt pe plan intern de etalonul aur, Franklin Roosevelt, cu al său New Deal, a „devalorizat” („debased”) dolarul, redefinindu-l, adică „uşurându-l de greutate”, la numai 13,714 grăunţe de aur, aşadar redefinind uncia de aur la 35 $. Dolarul a continuat să fie rambursabil în aur, la această paritate mai scăzută, pentru băncile şi guvernele străine. Şi Statele Unite au menţinut forma aceasta hibridă a etalonului aur internaţional până în 1971, când preşedintele Nixon a isprăvit treaba, zvârlind etalonul aur la gunoi cu totul. Din 1971 încoace, Statele Unite posedă un etalon hârtie absolut discreţionar; nu întâmplător, aceasta este şi perioada celei mai dramatice inflaţii suferite vreodată de America pe timp de pace. După 1971, orice legătură a dolarului cu o greutate fixă de aur a încetat, el devenind astfel un bun separat, care fluctuează pe pieţele mondiale independent de aur.

Cu ruperea legăturii dintre dolar şi aur, am asistat la cea mai bună aproximaţie a unui experiment de laborator la care putem spera în lumea acţiunii umane. Toţi economiştii de curte — de la keynesieni la monetariştii de la Chicago — ne-au asigurat că aurul îşi pierduse de mult valoarea corespunzătoare funcţiei sale monetare, că aurul n-ar fi atins valoarea exaltată de 35 $ uncia decât graţie „fixării” preţului său la acest nivel ridicat de către guvern. Dolarul, ziceau ei, e cel care conferă valoare aurului – şi nu invers; iar dacă aurul şi dolarul ar fi vreodată despărţite, am asista la prăbuşirea rapidă a preţului celui dintâi până la valoarea sa non-monetară (pentru bijuterie, lucrări dentare, etc.) estimată la cca. 6 $ uncia. În contrast cu această predicţie unanimă a „experţilor” acreditaţi politic, misesienii şi alţi „rozători de aur” au prezis că aurul se va dovedi subevaluat la cei 35 $ „uşuraţi” şi că preţul său va urca cu mult, avansând cifra de 70 $.

Va fi de ajuns să adăugăm că preţul aurului n-a coborât niciodată sub 35 $, ba, la un moment dat, a atins un maximum de 850 $ uncia, fluctuând în prezent în jurul valorii de cca. 350 $ uncia. Şi cu toate acestea, după 1973, Fed şi Trezoreria au continuat cu perseverenţă să-şi evalueze stocul de aur nu chiar la vechiul şi desuetul preţ de 35 $, e drept, ci la numai un dram mai mult, la 42,22 $ uncia. Pe scurt, dacă guvernul S.U.A. s-ar decide şi el să opereze cele câteva ajustări elementare care incumbă oricărui contabil — acceptând să-şi evalueze activele la preţul pieţei — valoarea stocului de aur Fed s-ar ridica imediat de la 11,1 la 92 miliarde $.

Din 1933 până în 1971, economiştii care pledau pentru întoarcerea la etalonul aur — al căror număr, cândva foarte mare, era acum în continuă scădere — au recomandat, în principiu, revenirea la cei 35 $ uncia. Mises şi adepţii săi recomandau adoptarea unui „preţ” mai ridicat, adecvat valorii curente a aurului. Dar şi majoritatea avea de partea ei un argument întemeiat: faptul că orice măsură sau definiţie, o dată adoptată, trebuie respectată. Însă decesul din 1971 al cândva consacraţilor 35 $ uncia a pus capăt discuţiei, iar acum toate pariurile se refac. Cu toate că definiţiile o dată adoptate ar trebui permanent respectate, nu există nimic sacru care să împiedice adoptarea unei definiţii iniţiale, alese în aşa fel încât să marcheze cel mai prielnic posibil punct de pornire. Dacă dorim să restaurăm etalonul aur, avem libertatea de a alege cea mai utilă definiţie a sa: astăzi nu mai suntem legaţi de vechile definiţii care fixau preţuri de 20,67 sau 35 $ uncia.

Abolirea Fed

În particular, dacă dorim să lichidăm Sistemul federal de rezerve, putem selecta o nouă definiţie a „dolarului”, astfel încât să existe posibilitatea acoperirii exacte a pasivelor Fed. Revenind la exemplul de mai sus, putem acum redefini „dolarul” ca fiind echivalent cu 0,394 grăunţe de aur, respectiv la 1 217 $ uncia de aur. Cu o asemenea definiţie, întregul stoc de aur Fed ar putea fi utilizat pentru batere de monedă, acoperitoare pentru a înlocui notele Fed aflate în circulaţie, precum şi rezervele în valoare de 24,4 miliarde $ ale diverselor bănci comerciale. Sistemul federal de rezerve ar fi astfel abolit, moneda aur s-ar afla din nou în circulaţie, înlocuind bancnotele Fed, aurul ar fi mijlocul de efectuare a schimburilor, şi dolarii aur ar fi unitatea de calcul şi contabilitate, la noua rată de 1 217 $ uncia. Două importante obiective — întoarcerea la etalonul aur şi abolirea Fed — ar fi atinse simultan, fără complicaţii inutile.

Bineînţeles, un corolar indispensabil ar fi abolirea FDIC, o instituţie practic deja falită. Însuşi conceptul de „asigurare a depozitelor” e fraudulos. Cum să „asiguri” o întreagă industrie inerent insolvabilă? Este ca şi cum ai asigura Titanicul după ce s-a izbit de iceberg. Unii economişti favorabili pieţei libere recomandă „privatizarea” acestui sector prin încurajarea firmelor private, sau chiar a băncilor, să se angajeze în „asigurări” reciproce ale depozitelor. Dar asta n-ar face decât să ne întoarcă în vremurile amare ale cartelurilor bancare florentine, când fiecare bancă urmărea să pescuiască pasivele celorlalte. Sistemul nu funcţionează; să nu uităm că, în anii 80, colapsul primelor S&L-uri s-a produs în Ohio şi Maryland, unde se bucurau de avantajele dubioase conferite de asigurarea „privată“ a depozitelor.

Ne confruntăm aici cu o eroare importantă, comisă frecvent printre libertarieni şi economiştii adepţi ai pieţei libere, care socotesc că toate activităţile guvernamentale ar trebui privatizate; sau, ca un corolar, că orice acţiune, atâta vreme cât e privată, e numaidecât şi legitimă. Adevărul este însă cu totul altul: activităţile de felul fraudei, escrocheriei sau contrafacerii n-ar trebui „privatizate”, ci abolite.

Am ajuns astfel la o situaţie în care băncile comerciale încă se mai află în situaţia de a opera cu rezerve fracţionare. În trecut, am recomandat trecerea nemijlocită la un sistem bancar non-fraudulos, cu rezerve 100%, prin ridicarea suficientă a preţului aurului pentru a acoperi pasivele bancare rambursabile la cerere în proporţie de 100%. Ar urma, desigur, consfinţirea prin lege a sistemului de rezerve bancare 100%. Estimările actuale arată că acest deziderat ar implica revenirea la aur în regim de 2 000$ uncia, numai pentru a acoperi toate conturile de depozite rambursabile la cerere ale băncilor comerciale; pentru a include toate depozitele la vedere ar trebui să stabilim preţul aurului la 3 350$ uncia, iar dacă impunem rezerve 100% şi pentru acoperirea depozitelor de economisire rambursabile prin cecuri (pe care toată lumea le priveşte ca rambursabile la cerere) etalonul aur pretinde până la 7 500$ uncia.

Însă această soluţie ridică probleme. O problemă minoră este că producţia de aur va fi cu atât mai stimulată, cu cât noua valoare a aurului va depăşi mai mult preţul curent de piaţă. Se poate admite că de aici ar rezulta o inflaţie uşoară şi nerepetată. O problemă mai complicată e cea de ordin moral: oare merită băncile să-şi vadă toate pasivele acoperite în active 100% aur, prin lichidarea Fed, ca un cadou gratuit? Evident că aşa ceva e greu de susţinut, chiar şi în numele netezirii tranziţiei către un sistem monetar sănătos; bancherii ar trebui să se considere norocoşi că nu sunt cercetaţi pentru fraudă. Mai mult, pe o bază administrativă ar fi dificil de urmărit şi vegheat la funcţionarea corectă a unui sistem bancar supus cerinţei de acoperire în rezerve 100%. Mai simplu şi mai libertarian ar fi să se facă apel la curţile de justiţie. Înainte de Războiul Civil, când apăreau în regiuni geografic îndepărtate de „casă“, bancnotele emise de băncile americane care operau vicios, pe bază fracţionară, erau cumpărate cu o reducere de „brokeri monetari” profesionişti, care se deplasau apoi la sediul băncii pentru a solicita rambursări masive în aur ale bancnotelor adunate.

Asemenea practici sănătoase ar putea să renască cu uşurinţă astăzi, când tehnologia electronică avansată ar asigura un plus de eficienţă brokerilor monetari profesionişti, care ar încerca să câştige un profit de pe urma detectării şi lichidării băncilor insolvabile. Un concept ideologic deosebit de drag inimii mele este cel de „Ligi antibancare ale vigilenţilor”, care ar urmări îndeaproape funcţionarea băncilor, le-ar identifica pe cele păcătoase şi ar proclama neîntârziat la televiziune insolvabilitatea lor, îndemnându-i pe deţinătorii de bancnote şi pe depunători să solicite imediat rambursarea la care au dreptul. Cu atât mai bine dacă asemenea ligi ar putea stârni isteria publică urmată de precipitări asupra băncilor, cu deţinători de bancnote şi depunători înghiontindu-se să-şi recupereze avutul înainte ca banca să-şi epuizeze efectiv rezervele: în acest caz, nu doar guvernul, ci însăşi populaţia ar hăitui necontenit sistemul de rezerve fracţionar. Elementul cheie al unui sistem bancar sănătos, care nu va fi niciodată îndeajuns subliniat, este că, la primul semn de insolvabilitate pe care-l dă o bancă, poliţia şi curţile de justiţie trebuie să-i declare imediat falimentul, eliminând-o din afaceri. Dreptate instantanee, punct. Fără milă şi fără acoperire a deficitelor.

În asemenea condiţii, n-ar trebui să dureze mult până când băncile fie „s-ar duce la fund”, fie şi-ar contracta din proprie iniţiativă masa de note şi depozite aflate în circulaţie, până la pragul impus de criteriul acoperirii 100%. O asemenea deflaţie monetară, cu diversele ajustări inerente, ar fi desigur un eveniment irepetabil, sortit să înceteze definitiv o dată cu sfârşitul contracţiei pasivelor bancare, până la pragul impus de activele 100% aur. O diferenţă crucială între inflaţie şi deflaţie este că inflaţia poate continua la infinit, exacerbând oferta monetară şi preţurile, în vreme ce deflaţia ofertei monetare este strict limitată de cantitatea totală a banilor standard aflaţi în circulaţie, adică, în regim de etalon aur, de cantitatea monedei-aur. Aurul defineşte pragul inferior la care deflaţia se opreşte.

Dacă o asemenea propunere va fi apreciată ca fiind prea severă cu băncile, atunci va trebui să remarcăm că oricum sistemul bancar se află în cădere liberă. Ca o consecinţă a colapsului reţelei S&L, fragilitatea extremă a sistemului nostru bancar a ieşit în fine la lumina zilei. Astăzi se poate discuta liber despre insolvabilitatea FDIC sau despre întreaga structură bancară care stă să se prăbuşească. Şi când oamenii se vor pătrunde până-n măduva oaselor de aceste adevăruri, atunci ei vor năvăli într-o glorioasă precipitare asupra băncilor, străduindu-se să-şi mute banii din bănci în buzunare. Şi băncile se vor prăvăli huruind, fiindcă banii oamenilor nu se află acolo. Singura măsură care ar putea salva reţeaua bancară de furia unei atât de glorioase precipitări a clienţilor ar fi tipărirea de către Fed a sumei de 1 600 miliarde bani gheaţă, pentru a fi înmânaţi băncilor — măsură care ar aprinde imediat o devastatoare inflaţie scăpată de sub control, capabilă să distrugă dolarul.

Socialiştii nu mai contenesc cu punerea crizei pe seama „lăcomiei anilor 80”. Dar lăcomia n-a fost mai intensă în anii ‘80 decât în anii ‘70, sau în decadele precedente, sau decât va fi în viitor. Ceea ce am pătimit într-adevăr în anii ‘80 a fost un val agresiv de deficite guvernamentale şi de expansiune a creditelor bancare, indus de Fed. În vreme ce Fed cumpăra active pentru a pompa rezerve în sistemul bancar, băncile îşi multiplicau voios creditele şi emiteau bani nou creaţi pe seama acestor rezerve.

S-a vorbit mult despre calitatea necorespunzătoare a împrumuturilor bancare: despre împrumuturi acordate unor ţări falite din lumea a treia sau unor scheme hipertrofiate şi — retrospectiv — falimentare de construcţii imobiliare şi de complexe comerciale aşezate în plină pustietate. Dar împrumuturile şi investiţiile de proastă calitate sunt inerent şi invariabil legate de sistemul bancar central şi de expansiunea creditelor bancare. Recurenţa mult prea bine cunoscută a ciclurilor „boom-bust”, euforia şi crahul, prosperitatea şi depresiunea n-au fost nici descoperite în anii 80, nici nu sunt rezultate ale civilizaţiei şi ale economiei de piaţă. Recurenţa ciclică „boom-bust” a fost declanşată în secolul al XVIII-lea de începuturile sistemului bancar central şi s-a intensificat de atunci, pe măsură ce sistemul bancar central se extindea, ajungând să controleze ansamblul economiilor occidentale. Numai abolirea Fed şi întoarcerea la etalonul aur poate pune capăt ciclului „boom-bust” şi poate, în cele din urmă, elimina inflaţia cronică şi accelerată.

Inflaţia, expansiunea creditelor, ciclurile economice, povara deficitelor guvernamentale şi taxele usturătoare nu sunt, aşa cum pretind istoricii de curte, atribute inevitabile ale capitalismului sau ale „modernizării”. Din contră, toate acestea nu sunt decât excrescenţe parazitare, profund anticapitaliste, altoite pe sistemul economic de statul intervenţionist, de pe urma căruia profită bancherii şi clienţii lor favoriţi, îndestulaţi pe ascuns cu privilegii speciale, pe seama tuturor celorlalţi.

Esenţa liberei iniţiative şi a capitalismului este un sistem solid de drepturi de proprietate privată, care-i va garanta fiecăruia posesiunea câştigurilor sale. La fel de indispensabilă capitalismului este o etică de natură să încurajeze şi să recompenseze economisirea, prevederea, munca susţinută şi iniţiativa productivă şi să descurajeze nelegiuirea, nimicind fără ezitare orice încălcare a drepturilor de proprietate. Dar, după cum am văzut, banii ieftini şi expansiunea creditelor n-au ce face cu asemenea drepturi şi virtuţi. Inflaţia răstoarnă şi perverteşte valorile, răsplătind grija-de-a-cheltui şi sforăritul din spatele uşilor închise şi făcând de ocară tradiţionalele valori „victoriene”.

Restaurarea Republicii tradiţionale

Restaurarea libertăţii americane şi a Republicii tradiţionale este o sarcină cu multiple aspecte. Ea presupune extirparea cancerului din mijlocul nostru, a Statului-Leviatan. Ea presupune anularea puterii centrale concentrate la Washington, D.C. Ea presupune restaurarea eticii şi a virtuţilor prevalente în secolul al XIX-lea, recuperarea culturii din nihilismul şi victimologia în care se complace şi reaşezarea ei pe temeiuri salubre şi sănătoase. Pe termen lung, cultura, politica şi economia sunt indivizibile. Restaurarea Republicii tradiţionale pretinde un sistem economic fondat temeinic pe inviolabilitatea drepturilor de proprietate privată, pe dreptul fiecărei persoane de a păstra ceea ce câştigă şi de a comercializa nestingherită produsele muncii sale. Pentru a îndeplini această sarcină este indispensabil să recuperăm banii produşi pe piaţă, aşadar să repunem aurul în locul hârtiei, cu o unitate monetară definită ca greutate de aur în locul numelui unei bucăţi de hârtie emise ad libitum de guvern. Investiţiile trebuie să fie guvernate de economiile voluntare comercializate pe piaţă, şi nu de bani şi credite contrafăcute, emise tâlhăreşte de un sistem bancar privilegiat de stat. Pe scurt, trebuie să abolim sistemul bancar central şi să forţăm băncile să-şi onoreze obligaţiile la fel de prompt ca tot restul lumii. Banilor şi sistemului bancar le-a fost confecţionată o imagine obscură şi misterioasă, de procese care nu pot fi controlate decât de o elită tehnocrată. Nimic nu este mai puţin adevărat. În privinţa banilor, chiar mai mult decât în altele, am fost înşelaţi de un Vrăjitor din Oz malign. În privinţa banilor, ca şi în alte privinţe care afectează vieţile noastre, restaurarea bunului simţ şi a Republicii tradiţionale merg mână în mână.

Publicat iniţial pe Mises.ro


*Traducere după articolul publicat postum în trei părţi în The Freeman 45: 9, 10 & 11 (1995), după cum urmează: „Taking Money Back” (September), „Fractional Reserve Banking” (October), „The Solution” (November).

© Reprinted with the permission of the Foundation for Economic Education, from The Freeman 45 (1995).

© 2005 Institutul Ludwig von Mises – România pentru versiunea în limba română.

[1] Dimensiunile planului Rothbard de privatizare în aceste ţări sunt următoarele: (1) Reduceri enorme şi drastice ale impozitării, ale utilizării forţei de muncă de către stat şi ale cheltuielilor guvernamentale. (2) Privatizarea integrală a tuturor activelor guvernamentale: unde este posibil, prin restituirea lor către proprietarii expropriaţi sau moştenitorii lor; unde nu, prin împărţire de acţiuni (imediat comercializabile, după plac) muncitorilor producători şi ţăranilor care „şi-au amestecat munca cu aceste valori”, după venerabilul principiu de „homesteading” lockean, reconciliat cu sloganul marxist: „pământul — ţăranilor, fabricile — muncitorilor!” (3) Garantarea drepturilor de proprietate completă şi inalienabilă pentru toţi posesorii de proprietăţi private. Deoarece dreptul deplin de proprietate implică libertate completă de angajare în schimburi şi transferuri voluntare, trebuie eliminată orice urmă de amestec guvernamental în asemenea tranzacţii. (4) Deposedarea guvernului de puterea de a mai crea bani noi, obiectiv cel mai uşor de atins printr-o reformă fundamentală, menită în acelaşi timp să lichideze banca centrală şi să-i utilizeze aurul pentru rambursarea notelor şi depozitelor, corespunzător unităţii monetare existente, redefinită în termenii unui nou etalon de greutate-aur. Toate acestea pot şi trebuie să se petreacă într-o singură zi, cu excepţia reformei monetare, care ar putea să necesite câţiva paşi succesivi şi un răgaz de câteva zile.

Dar nu poate fi vorba de nici o privatizare sau piaţă liberă autentică câtă vreme guvernului i se permite să contrafacă bani, aşadar să-i creeze din nimic, fie că e vorba de bilete de hârtie sau de depozite bancare. Asemenea creaţie de bani funcţionează ca o formă ascunsă şi insidioasă de impozitare şi expropriere a resurselor şi proprietăţii producătorilor. A pune capăt contrafacerii înseamnă a elimina guvernul de pe piaţa producătorilor de bani, ceea ce, trebuie repetat, implică eliminarea, deopotrivă, atât a banilor de hârtie guvernamentali, cât şi a sistemului bancar central. Altfel spus, înseamnă denaţionalizarea unităţilor monetare, a rublei, forintului, zlotului, etc., prin repunerea lor în mâinile private ale producătorilor supuşi forţelor pieţei. O asemenea denaţionalizare a monedei nu poate fi realizată decât redefinind unitatea monetară de hârtie în termenii unui etalon-marfă de greutate, corespunzător unui metal comercializat pe piaţă, preferabil un etalon-aur. Cu ocazia lichidării lor, băncile centrale ar putea să-şi regurgiteze stocurile de aur tezaurizat; ca un ultim gest înainte de trecerea lor în nefiinţă, ele ar putea să-şi ramburseze toate biletele de hârtie, corespunzător nou definitului etalon-marfă.

În vreme ce, dată fiind voinţa de a privatiza, acest proces de denaţionalizare monetară nu este atât de complex şi dificil cum pare la prima vedere, el poate într-adevăr să se prelungească dincolo de singura zi necesară pentru înfăptuirea celorlalte părţi ale planului nostru. În acest caz, s-ar putea dovedi necesari câţiva paşi succesivi, derulaţi pe o durată de câteva zile: mai întâi, rubla sau forintul ar putea fi lăsate să fluctueze, liber convertibile în alte monede, la ratele de schimb ale pieţei. Imperativul următor ar fi lipsirea guvernului naţional de puterea de a mai crea bani; realizarea sa ar fi posibilă într-un al doilea pas, când rubla ar putea deveni convertibilă în valută forte, la o rată de schimb fixă [sistem de rezerve 100% în valută forte]. Până la lichidarea băncii centrale şi întoarcerea la un etalon aur pur, pentru blocarea puterii guvernamentale de a mai crea bani ar fi de asemenea importantă îngheţarea permanentă a tuturor activităţilor băncii centrale, inclusiv a operaţiilor de „open market”, a împrumuturilor şi a emisiunilor de bancnote. Inutil să mai adaug, o lege sau un edict de limitare sau îngheţare a operaţiilor guvernamentale nu este un act de intervenţie în economie sau în societate. Exact aşa cum piaţa neagră, asemenea tuturor celorlalte pieţe private, ar fi eliberată, tot astfel instituţiile de credit privat, de împrumut al economiilor proprii sau de canalizare a economiilor altora ar fi repuse în drepturi, libere să se dezvolte. (Notă extrasă, cu uşoare adaptări, din M.N. Rothbard, „How and How Not to Desocialize”, The Review of Austrian Economics, 6, 1 (1992): 65-77 – n.tr.)

Articole similare

*

Top