Părinţii sau statul?

homeschool
Mihai-Vladimir Topan

Mihai-Vladimir Topan

Conferențiar la Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale din cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti, Preşedinte al Institutului Mises România (www.mises.ro). Co-fondator al Academiei Private (www.academiaprivata.ro)
Mihai-Vladimir Topan

Problema principală a domeniului educaţiei (cea obligatorie, în special; multe se aplică însă şi celorlalte segmente) – aşa cum sugerează şi titlul – gravitează în jurul întrebării: cine trebuie să decidă, în ultimă instanţă, dacă, ce anume, cât timp, cu cine, sub îndrumarea cui etc. ar trebui să studieze copiii? Răspunsul în vigoare azi este cât se poate de limpede: statul. Dacă vreun părinte se simte nedreptăţit de ceea ce spun, îl invit să facă modificări în programele analitice ale materiilor pe care copiii le studiază la şcoală, sau chiar să retragă copilul din sistemul public pentru a-l educa (exclusiv) pe cont propriu. Dacă în primul caz nu va face decât să se izbească de veritabilul decident (statul, prin organul de resort – Ministerul Educaţiei) putând încerca cel mult să-l influenţeze, în cel de-al doilea s-ar putea foarte bine să înfunde puşcăria sau să-şi piardă copii pentru neglijenţă parentală.

Sistemul ubicuu al meditaţiilor nu arată decât că – în ilegalitate – părinţii mai pot de facto repara stricăciunile provocate de sistemul public. (Sau, mai rău, că sunt nevoiţi să-şi treacă odraslele prin furcile caudine ale unor examene impuse prin decret, sau necesare pentru a accede în mod legal la nivele superioare de salarizare sau în branşe cu privilegii de monopol gen avocaţi, notari, ofiţeri ai stării civile etc.).

În spatele indignării oamenilor de bine (pe care doar o bănuiesc) care mi-ar putea aspru răspunde că uit de copiii şi oamenii săraci fără posibilităţi şi fără şanse, cred că se ascunde o încredere de neînţeles (cel puţin pentru mine) în bunele intenţii şi deplina competenţă ale autorităţilor publice. Aş putea numi acest lucru viziunea „statului angelic şi infailibil”. Sau statolatrie. Aceeaşi oameni care, atunci când acţionează în mod privat, sunt consideraţi nu suficient de responsabili şi competenţi pentru a rezolva problemele educării odraslelor lor (şi, eventual, ale altora), devin în mod magic – prin simpla trecere în slujba statului – îngeraşi atotştiutori şi atotputernici. Şi ceea ce mă indignează (pe mine, de data asta) cel mai tare este că diferenţa specifică între cele două situaţii nu pare să fie alta decât posibilitatea de a utiliza forţa (fără consecinţe pentru cel ce o utilizează). Carevasăzică degeaba eşti părinte (că poate eşti denaturat); degeaba eşti antreprenor privat în domeniul educaţiei (că poate eşti hrăpăreţ sau nu te gândeşti decât la cei bogaţi care-şi permit educaţie mai scumpă); degeaba eşti firmă privată de certificare a calităţii educaţiei (că poate eşti parţială, coruptibilă, „mituibilă”); degeaba eşti profesor privat (că poate predai prostii, neinteresat decât de onorariu); dar dacă eşti ministru al educaţiei, inspector sau alte poziţii din acestea „publice” (adică de stat) onorabile, „toate le poţi câte le voieşti” – tu si bunul Dumnezeu.

Un lucru care mi se pare straniu este acela că ori de câte ori întreb pe cineva cum a apărut învăţământul public, văd un exerciţiu de istorie apriori prin care cel chestionat, mânat de bune intenţii, îşi închipuie care ar fi motivele pentru care el ar apela la aşa o soluţie, expunând apoi argumente gen egalitatea de şanse, alfabetizarea etc. O incursiune istorică veritabilă însă ar dezvrăji rapid acest mit: educaţia publică a fost la origini cam peste tot (Prusia, Franţa, SUA, Anglia sau chiar România) un program de creare de „cetăţeni” buni. Adică fideli statului, plătitori de taxe, pasibili de martiriu pentru conducători în forţele armate, docili etc. Mă gândesc de multe ori că o lele cumsecade de aiurea de prin România pe care învăţământul public vrea cică s-o scutească de sarcina (pentru care nu e înzestrată, vezi Doamne!) de a-şi educa odraslele, i-ar scoate afară cu mătura din casă pe un Dewey sau un Horace Mann în primele momente în care le-ar audia progresistele idei cu iz protestant despre cum trebuie educaţi copiii la grămadă.

 

banner-distractia

 

Ce-i de făcut? Cred că singurii despre care se poate prezuma în mod rezonabil că sunt autentic interesaţi de binele copiilor sunt părinţii. Aşadar lor trebuie să le fie integral şi deplin restituită suveranitatea (dacă vreţi) în materie de educaţie. Nu parlamentului, nu ministerului, nu diverselor comitete şi comiţii sau diverşi inspectori. Iar aceasta este totuna cu libertatea întreprinderii în sfera educaţională (şcoli private, antreprenori, profesori şi certificatori privaţi, în concurenţă). Pentru cei săraci – şcoli ale unor fundaţii caritabile sau umanitare (private), ale unor mănăstiri sau biserici.

Presimt în ceafă încordarea pragmaticilor gradualişti care se întreabă ce se poate face „aici şi acum” pentru a îmbunătăţi calitatea educaţiei. Că doar n-o să desfiinţăm Ministerul Educaţiei mâine! Parafrazându-l pe William Lloyd Garrison, oponentul sagace al sclaviei în America secolului al XIX-lea, nu zic că se va desfiinţa mâine – dar că ar trebui să dispară chiar azi, susţin. Până una alta – păstrând scopul strategic al privatizării autentice a educaţiei în minte mereu – există şi paşi mai mărunţi ce pot fi făcuţi. De pildă, libertatea de a educa tinerii la domiciliu (homeschooling, zic anglo-saxonii), evident cu scutire aferentă de taxe (nu mai utilizez sistemul public, nu mai dau părticica aceea de impozit). Cel mai important element al oricărei strategii de reformă a învăţământului rămâne însă instaurarea unei alternative autentice în afara sistemului public. Că degeaba dau liber la şcoli private dar le oblig să se certifice la un organ public. Mai subtil, dar tot învăţământ public e.

Publicat iniţial pe Mises.ro

Articole similare

One Comment;

  1. Vlad Craioveanu said:

    Cei saraci nu trebuie sa procreeze. Niciodata, cat timp sunt saraci.

*

Top