Nănașa

nanasa
Carmen Cătălina Alexa

Carmen Cătălina Alexa

A absolvit Facultatea de Istorie" A. D. Xenopol" a Universității "Al. I. Cuza" Iași în 1995. Master în Istoria comunismului. Predă istoria la Liceul Teoretic Mihail Kogalniceanu Vaslui.
Carmen Cătălina Alexa

Latest posts by Carmen Cătălina Alexa (see all)

Zice mama într-o bună zi, în toiul unei discuții despre moșii de iarnă și ce se întâmpla când era ea copil:
– Eh, pe vremea ceea oamenii făceau copii mulți, să aibă și de unde trăi, și de unde muri. Iaca, la tata în casă au crescut șase copii, la mama au fost nouă. Tata a avut patru surori- Paraschiva, Măndița, Zoița și Catrina. Pentru că bunicii au murit destul de tineri, a muncit el ca să le mărite, că primele mai erau cum mai erau, dar ultima, Catrina, avea o limbă ascuțită de i se dusese vestea. O cam ocoleau flăcăii și-i cam trecea vremea. Zicea săracu’ tata- ce să mă mai însor, nu pot să mă însor până nu oi vedea-o și pe asta de la urmă la casa ei, că nu poate nimeni sta în aceeași curte cu ea. Se iau de păr! Mi-ajunge una! Până la urmă s-a găsit cineva s-o ia și pe Catrina, așa rea de gură cum era.

Pe lângă surori, a mai avut un frate, Ghiță, care a murit prins de roata morii pe la 15-16 ani. A fost îngropat chiar lângă peretele bisericii, peste ambii părinți, iar când a murit, bunicul a fost pus tot acolo. Mulți ani după aceea, primăvara, când se ducea să sape și să dea cu grebla pe mormântul lor, bunica tot mai găsea câte o bucățică de oscior pe la suprafață și bodogănea de fiecare dată- pe mine să mă îngropați în mormânt nou și să-mi dați pace, să nu mă mai scormoniți după șapte ani! Că uite cum ajungi să rămâi pe dinafară, împrăștiat printre buruieni!    Mărunțea bulgării , netezea pământul ca pe o leasă din grădină, mai sădea niște flori și, la sfârșit, desena cu var alb, adus într-o găletușă, un perimetru mai gros, ușor tremurat care încadra peticul de pământ reavăn.

Când a venit pe lume mama, s-a oferit să o boteze una dintre surorile mai înstărite ale bunicului, Zoița. Ca rudă apropiată și ca nănașă a copilului, venea apoi destul de des pe la bunicul pe acasă.

Cică la început, când o vedea pe bunica cum se canonea cu niște cârpe destul de uzate ca să-și înfeșe fata, spunea:
– Ei, nu-s prea bune scutecele alea, lasă că-i aduce nănașa data viitoare o pânză, să o tai și să o înfeși cu bucăți din ea! Când venea a doua oară, nu aducea nimic, dar nici nu o întreba nimeni dacă a adus pânza sau nu.

Când mama a mai crescut, nu mai vorbea cu bunica, ci direct cu ea:
– Ei, lasă că îți cumpără nănașa când a mai veni niște biscuiți…sau niște bomboane…
Pleca, iar când se întorcea, după o vreme, nu avea nici biscuiți, nici bomboane.

Mai târziu, promisiunile deveneau tot mai ademenitoare:
– Ei, fata nănașei, a să-ți ieie nănașa o rochiță! Să vezi ce frumos a să-ți steie cu ea! N-a să mai fie nimeni ca tine!
A așteptat mama mult și bine și rochița, care a venit la fel cum veniseră și biscuiții, și bomboanele.

Când s-a măritat mama, a apărut din nou în curtea bunicilor:
– Ei, să fii sănătoasă, iaca acuma ajungi și la casa ta! O să-ți ieie nănașa doi cârlani, să-i ai când te-i muta!
La nuntă nu a venit, că era deja văduvă și nu a vrut să stea stingheră.

Toți din familie se obișnuiseră deja cu metamorfozele iluzorii ale generozității ei eterice. Nici nu mai credeau că o să-i aducă mamei vreo ceva, nici nu se supărau că spune că aduce și nu mai aducea.

– În concluzie, ți-a adus vreodată vreo ceva? am întrebat-o pe mama, auzind a nu știu câta oară povestea.
– Nu mi-a adus nica! Nici măcar moși nu mi-a adus niciodată!

Moși îi aduceau toate celelalte mătuși, ține minte și acum cum intrau în casă, salutau, se scotoceau fără grabă în sacoșă și scoteau o farfurie sau două, pe care le așezau cu grijă pe masă. Mai băgau o dată mâna după cutia cu chibrituri și după lumânările învelite bine în niște foi din Scânteia. Înfigeau lumânarea în colac sau în felia groasă de cozonac, tot cu grijă, să nu se rupă, scăpărau bățul de chibrit și, cu ochii pe flacăra gălbuie, unduitoare, spuneau- ține, să fie de sufletul lui…Și înșiruiau nume multe de prunci, de copii mai mari, de femei și de bărbați, nume care îi făceau pe cei mari să dea din cap, să ofteze și să vadă aievea, în jocul molcom al flăcării, chipurile ieșite pentru câteva clipe din ascunzișurile inimilor lor şi nume care nu spuneau nimic celor mici, cu ochii țintă la bunătățile de sub flacăra aurie, hipnotică.

Bunicii spuneau bogdaproste și împingeau ceva mai încolo farfuriile, să stea să mai ardă lumânările, să aibă cei pomeniți lumină cât mai multă. Chibritul rămânea pe farfurie, era parte a pomenii.

După care stăteau de vorbă mult, ore întregi- și despre cei duși, și despre ale lor. Dusul moșilor ocupa toată ziua, pentru că nu se duceau la o singură casă.

Ce conțineau farfuriile alea și cum se goleau nu mai știe azi nimeni. Dar vorba lasă, că a să-ți ieie nănașa sau a să-ți facă nănașa a rămas definitiv în familia noastră. E varianta noastră, cu circuit închis, a ceea ce pentru ceilalți înseamnă „la anul și la mulți ani”, „la Paștele cailor” sau „la Sfântu’ Așteaptă”. E în loc de „când o să-ți vezi ceafa”!

Zâmbim de fiecare dată când folosim expresia asta. Celei căreia i-o datorăm i se potrivește perfect formula ritualică- Dumnezeu să o ierte și noi să trăim să o pomenim! Pentru că asta facem, de multe ori fără să ne dăm seama.

Mășa Zoița nici nu a visat că o vorbă de-a ei va rămâne în patrimoniul familiei sub forma unei ironii calde, rezistând mai abitir decât toate scutecele, biscuiții, bomboanele, rochițele și cârlanii pe care i-a avut, sau mai degrabă nu i-a avut, mama de-a lungul vieții ei.

 

banner-articol-gatto

 

banner-articol

 

 

 

FOTO: Carmen Cătălina Alexa

Articole similare

Top