Moara cu apă din Ohaba – sau cum proprietatea privată păstrează tradițiile

Bogdan Glăvan

Bogdan Glăvan

Profesor universitar de economie, autor al site-ului Logica Economică (www.logec.ro).
Bogdan Glăvan

Ultimele postari ale lui Bogdan Glăvan (vezi toate)

“Dar dacă nu ar fi statul, cine ar mai finanța muzeele?” – poate să sune o întrebare naivă. Naivă pentru că muzeele de stat sunt finanțate tot din banii noștri, dar din bani luați cu forța prin impozite, asupra cărora nu mai veghează ochiul grijuliu al proprietarului. Din acest motiv multe vestigii istorice cad în uitare sau paragină, cea mai importantă menire a lor fiind aceea că oferă un job călduț unor funcționari plictisiți.

Până ieri aveam la îndemână două exemple prin care puteam demonstra cum inițiativa privata funcționează în acest domeniu considerat prin excelență unul al “bunurilor publice” – adică unul în care doar acțiunea colectivă (a statului) aduce rezultate. Primul era Castelul Bran, care după retrocedare a continuat să funcționeze ca muzeu, aducând de patru ori mai multe profituri decât înainte. Al doilea era peștera Valea Cetății, care a fost conservată și amenajată pentru public abia după ce a fost trecută în administrare privată. Dar acum aceste exemple sunt eclipsate de cazul morii cu apă din Ohaba, lângă Șercaia.

Cum a ajuns moara din Ohaba cea mai veche moară cu apă funcțională din zona Făgărașului? Este prima idee pe care mi-o spune apăsând pe cuvinte, proprietarului ei, domnul Nicolae Popa:

Moara, construită în 1873, a fost păstrată în funcțiune până astăzi datorită faptului că a rămas proprietate privată. Nici comuniștii nu au putut să o ia, bunicul s-a opus și a mers la pușcărie. Eu reprezint a patra generație de proprietari.

Dacă aveți drum prin zonă vă recomand să o vizitați, gasiți suficiente indicații cu google. Se merge pe o uliță prin sat, se traversează pe un podeț cursul râului și se ajunge la casa omului. Proprietarul, foarte primitor, a sărit de pe o băncuță de cum m-a văzut că-i intru în curte. Nu m-a pus să trec pe la casa de bilete, nu mi-a spus că este închis (era ziua de Paști, totuși). Timp de o jumătate de oră mi-a explicat în detaliu modul de funcționare, mi-a răspuns la toate întrebările, mi-a pus în brațe poze un album de poze. I-am promis că revin la vară pentru a lua un sac de făină, obținută din grâu măcinat “la rece”.

Publicat inițial pe Logica Economică

Articole similare

Top