Marele dar al cititului cu voce tare

5795958000_f9de5d86c6_b

Traducere dupa The Great Gift of Reading Aloud de Meghan Cox Gurdon

 

Era o după amiază toridă de iulie, cu 21 de ani în urmă, iar mie și soțului meu tocmai ne fusese, în mod incredibil, permis să părăsim un spital din Tokio alături de primul nostru născut, o fetiță.

Imediat după ce am intrat în apartamentul nostru, copleșită de ceea ce se întâmpla, am dus fetița în camera pe care o pregătisem pentru ea, m-am așezat în balansoarul pe care îl pictasem înainte de sosirea ei și am inceput să îi citesc cu voce tare dintr-o carte de basme.

“Cu mult timp în urmă, trăia un văduv alături de fiica sa” am informat-o pe gălușca din brațele mele. “Dorind să se recăsătorească, el a ales o văduvă care avea la rândul ei două fiice. Cele trei erau niște femei pline de invidie…”

Soarele fierbinte de vară se zărea prin ferestre. Vocea mea suna ca o văicăreală ciudată. Copilul mă privea, părând să nu ințeleagă prea multe. Mă asculta măcar? Ar fi trebuit să îi arăt mai degrabă ilustrațiile? În urma conștientizării bruște a absurdității comportamentului meu, am început să mă smiorcăi. Lucrurile s-au îmbunătățit rapid, dar, sincer acum, ce fel de maniac îi citește “Cenușăreasa” unui nou născut?

Cititul cu voce tare ar fi fost probabil oricum o parte mare din viața noastră de familie, dar nu cred că ar fi ajuns la acest nivel extrem, însă benign, de importanță în lipsa influenței prietenei mele, Lisa Wolfinger, care devenise mamă cu câțiva ani înaintea mea.

Ea a fost modelul meu în ceea ce privește plăcerea deosebită de a le citi cu voce tare copiilor, chiar și în cadrul unei vieți de familie aglomerate. Le citea celor patru băieți ai ei în fiecare noapte, pentru intervale lungi de timp si aproape fără abatere. Îmi amintesc că eram la o petrecere ținută în casa ei din Maine când băieții ei erau destul de mici. În timpul cocktail-urilor, s-a scuzat și a dispărut la etaj. A stat acolo atât de mult timp încât, până la urmă, cineva l-a întrebat pe soțul ei dacă s-a întâmplat ceva. “O, nu” a răspuns el. “Doar le citește băieților.” Orice urmă de supărare pe care am fi simțit-o în urma dispariției gazdei noastre a fost înlocuită cu uimire si admirație – iar pentru mine, cu hotărârea de a face același lucru pentru viitorii mei copii, dacă urma să îi am.

Ei bine, am avut copii, cinci, mai exact, iar de la acel dintâi episod isteric din Japonia, le-am citit cu voce tare tuturor sau unora dintre ei aproape în fiecare zi. Era una dintre marile bucurii ale vieții noastre de familie. Însă această activitate este, de asemenea, din ce în ce mai mult, un chin – pentru că pe masură ce copiii cresc, programul devine din ce în ce mai aglomerat; pentru că și mai greu este să ne obișnuim copiii cu marii clasici ai literaturii înainte să vadă variantele făcute de Hollywood; pentru că însăși copilăria e acaparată cu rapiditate de vraja tehnologiei.

“Cred că oamenilor afundați în graba de a își rezolva treburile trebuie să li se amintească importanța cititului cu voce tare”, spune autoarea Kate DiCamillo, medaliată Newberry si specialistă în acest subiect.

Timpul petrecut alături de copii, cu o carte bună, este de multă vreme una dintre marile practici civilizatoare ale vieții domestice, și o modalitate aproape magică de a ajunge la apropiere între oameni, glume împărtășite si o ințelegere culturală reciprocă. Maria Tatar, profesoară la Harvard, a scris despre originile acestei activități, și anume despre spunerea poveștilor în gospodăriile medievale, “înainte ca tehnologia să monopolizeze activitățile de seară”.

banner-articol-gatto

 

banner-distractia

 

Cu siguranță, în vremurile noastre, o conotație caraghioasă îi este atribuită imaginii unui adult și a unui copil care stau împreună într-o liniște întreruptă de o singura voce. Însă cât de comod, cât de incredibil de plăcut este! Spre deosebire de dispozitivele aduse de tehnologie, care creează distanță între membrii familiei, atrăgându-l pe fiecare în propria sa realitate virtuală, poveștile apropie oameni de vârste diferite, atat din punct de vedere fizic, cât și emoțional. Când copiii mei erau mici, le citeam foarte des, cu fata cea mare ghemuită lângă mine, băiețelul atârnând ca o panteră, sprijinindu-se pe de o parte pe umerii mei și pe de altă parte pe spatele canapelei, câte o fetiță pe fiecare genunchi si bebelușul in poală. Dacă se intâmpla să citim “Comoara din insulă”, clasica operă a lui Louis Stevenson, soțul meu ni se alătura și asculta povestea întins pe jos, în costum și cravată, și îi calma pe copii atunci când începeau să se exteriorizeze la părțile captivante ale cărții.

“Lăsăm garda jos atunci când o persoană pe care o iubim ne citește o poveste”, spune Kate DiCamillo. “Coexistăm într-un colțișor de căldură și lumină.”

Are dreptate, bineînțeles. Atunci când citești “Noapte bună, lună” cu un copil așezat în poala ta, plin de încredere, privind absorbit filele cărții; când îi spui să “găsească șoricelul”, iar ea ridică un deget și atinge cu seriozitate pagina, atunci vă aflați în acel colțișor de căldură si lumină, amândoi. Când îi citesti “The Story of Ping” unui copil puțin mai mare si îi observi înfiorarea atunci când Ping primește o palmă dupa ce și-a petrecut toată noaptea afara, pe râul Yangtze; sau când ajungi la scena din “Vântul prin sălcii” în care domnul Toad își vede primul automobil, iar copiii râd în hohote la strigătele sale frenetice (“O poop-poop! O, Doamne!”), te afli în acel colțișor de lumină.

Incontestabila plăcere de a asculta o poveste care îți este citită cu voce tare nu se limitează la cei mici. Chiar și adolescenții (și bărbații) vor asculta dacă respectiva carte este scrisă bine. Prin urmare, e pacat că în multe familii părinții le citesc copiilor numai până când aceștia ajung la vârsta la care pot citi singuri. În minunatele și încețoșatele zile de altădată – acum zece ani, să spunem – cititul cu voce tare putea cu ușurintă să reprezinte un obicei permanent. Cititul cu voce tare era un fel de poartă de trecere grandioasă, frumoasă in sine, dar și o cale de intrare către lumea mai largă a literaturii. Era de înțeles că un copil care a invățat să iubească poveștile ce îi erau citite va fi un copil care va avansa de bunăvoie la a citi literatura mai sofisticată.

Însă această afirmație nu mai este ușor de făcut. Într-o epocă în care ecranele de un fel sau altul au devenit omniprezente, este mai necesar ca oricând să citim cu voce tare, cât mai des și pentru cât mai mult timp, pentru atât cât vor fi copiii dispuși să asculte. Fără efortul susținut al adulților, mulți copii nu vor face efortul de a trece prin aceasta poartă.

Cunosc pe cineva care obișnuia să fie un mare devorator de cărți, dar care a încetat să mai citească romane de plăcere pentru aproape patru ani după ce a început să aibă acces la un laptop. În familia noastră, periculoasa atracție către tehnologie a ajuns la fiecare dintre copii, la o vârstă din ce în ce mai mică – nu pentru că aș fi eșuat ca părinte, sper, ci pentru că aceasta este direcția în care merge societatea. Dacă alunecarea către YouTube și Instagram și Hulu a avut loc în familia noastră obsedată de cărți, în casa noastră plină de tot felul de volume datorită profesiei mele de critic de cărți pentru copii la un ziar, oare cum e în alte familii?

Tehnologia a “denaturat copilăria fiilor mei”, a spus sumbru o prietenă. Asemenea alor mei, copiii ei au prins atât vremurile de dinaintea, cât și cele de după folosirea în masă a instrumentelor computerizate, de dinaintea și după năpădirea online-ismului – o invenție periculos de asemănătoare onaniei si poate nu atât de departe de aceasta -, iar prietena mea observă o diferență catastrofală între nivelul de acaparare de către tehnologie la fiul ei de 17 ani și la fratele acestuia de 13 ani. Cel mic a avut mai puțin timp să se dezvolte în absența pixelilor și acest lucru e vizibil.

Pentru mulți copii care au de ales între o carte și internet, internetul va câștiga. Studiile cu privire la consumul de media confirmă acest lucru. Însă dacă alegerea este între a naviga prin lumile prefabricate ale internetului și a primi atenția unui adult devotat, cu siguranță cititul cu voce tare poate triumfa. Britanny Baldwin, autoare de discursuri din Washington, își aduce aminte de vremurile în care tatăl ei le citea, pentru lungi intervale de timp, “The Hobbit” si “The Yearling”, ei și celor trei frați ai ei în casa lor din Houston. “Era ceva anume legat de ascultat care ne ajuta să fim nu numai atenți, dar și absorbiți de poveste până când se transforma in vis”, spune ea despre vremurile de dinaintea Internetului. Ascultarea poveștilor derulându-se ușor, adaugă ea, “îmi oferea o perspectivă asupra lucrurilor mai presus de ceea ce se vede.”

Modelul meu, gazda disparută – și, întâmplarea face, producătoare de film și, prin urmare, nu un dușman din reflex al ecranelor – spune : “Crearea acelei lumi în propria minte este un mușchi ce trebuie antrenat. Copiilor li se oferă acum pe tavă partea vizuală a poveștii, așa că nu au de ce să închidă ochii și să își imagineze o lume, să vizualizeze cum arată acele personaje, hainele și mirosurile și peisajele.”

Din acest motiv am încercat cu încrâncenare, atunci când copiii mei erau mici, să fiu cu un pas înaintea filmelor Disney și a altor alterări bine intenționate ale literaturii clasice pentru copii. Nu spun că adaptările cinematografice sunt neapărat rele, dar au tendința de a pune stăpânire pe minte. Mi-am dorit ca cei mici să evoce poveștile fascinant de excentrice ca “Aventurile lui Alice in Tara Minunilor”, “Peter Pan” și “Ursulețul Winnie Puh” în propria minte, pentru ei înșiși, înainte să asimileze interpretările animate. A fost greu și devine din ce în ce mai greu. Un copil de clasa a doua, prea mic pentru a aborda cărțile “Harry Potter”, aproape că nu are de ales decât să le vadă ecranizările, sau fragmente din ele, și prin urmare o va vizualiza pe Maggie Smith ca Prof. McGonagall înainte să deschidă primul volum al seriei. Faptul că Hollywood a ecranizat operele pentru copii încă de la începuturile acestora – gândiți-vă la Shirley Temple în “Mica prințesă” (1939) – e un semn că această luptă împotriva mașinăriilor are loc de dinaintea invenției iPad-ului.

Asteptați puțin, aud un cor de voci agasate întrebând : “Ce e atât de rău la iPad? Dar la acele cărticele de povești interactive pe care copiii le pot “citi” singuri? Cât despre cărțile audio – nici ele nu sunt bune?” IPad-urile și cărțile audio au avantajele lor, însă nu au brațe calde, nu pot impărtăși o glumă și nu au niciun fel de cunoștiințe sau interes în ceea ce îl priveste pe copilul în cauză. În cazul poveștilor înregistrate, nu pot răspunde la întrebări, nu pot observa confuzia de pe chipul copilului și nu știu să se oprească pentru a explica, să zicem, ce este aceea o caleașcă. Și cu siguranță nu vor reciti insultele geniale ale domnului Toad pentru un ascultător care vrea să le învețe pe de rost. (Unul dintre cele mai fericite momente ale mele ca mamă a fost să îmi aud una dintre fiice acuzând-o cu voioșie pe o alta de a fi o “femeie comună, grasă și de joasă speță”, o triumfătoare justificare a faptului că le citisem Kenneth Grahame.)

Atât adulții, cât și copiii au de pierdut în absența cititului cu voce tare. Este trist să te gândești la pierderea ce se află de partea copiilor: ilustrațiile minunate pe care nu le vor vedea, limbajul ezoteric pe care nu îl vor auzi poate niciodata, poveștile palpitante la care nu se vor alătura. Însă adulții au de asemenea de pierdut – se lipsesc de un punct cheie al conexiunii cu cei mici și de multă distracție copilarească (tatăl unui prieten de-al meu obișnuia sa îi citească “The Happy Lion”, vorbind tărăgănat, asemenea lui John Wayne), dar și de oportunitatea de a își transmite mai departe lecturile favorite. Profesoara de la Harvard Maria Tatar amintește cuvintele lui William Wordsworth în contextul transmiterii poveștilor preferate : “Ceea ce noi am iubit / O să iubească alții, iar noi îi vom învăța cum să facă asta.”

Pe deasupra, a le citi copiilor oferă un bilet de întoarcere către poarta de trecere – către povești la care altfel adulții nu s-ar mai intoarce, basme și mitologie nordică, legendele eroice ale lui Ulise si Beowulf, chiar și aventurile neașteptat de tulburătoare ale copiilor care s-au trezit cu Mary Poppins ca dădacă. (Walt Disney a lăsat multe lucruri deoparte când a făcut filmul.)

Pentru 45 de minute sau o oră, adulții le pot oferi copiilor – și lor înșiși – un cadou imposibil de înlocuit, o bază culturală, un simț al limbii, o piatră de temelie în istoria bogată a povestirilor. Nu este atât de mult, nu-i așa? Cu siguranță va mai rămâne destul timp și pentru online.


ANACRONIC și-a propus să reînvie misiunea de edificare a cărții. Însă această misiune ar fi de la bun început sortită eșecului, dacă nu am avea în vedere și rolul sanitar pe care trebuie să îl joace o carte în zilele noastre. Așa că întregul nostru proiect editorial țintește simultan restabilirea coordonatelor unei tradiții și demitizarea idolilor modernității. Cărțile Anacronic sunt alese cu grijă și cu intenția de a forma o colecție, o veritabilă bibliotecă pierdută. Le găsiți pe Magazin Anacronic.

 

banner-articol-siluirea

 

banner-articol-wallstreet

FOTO: Peter Morgan/ Flickr

Articole similare

Top