Lutăria

lutaria
Carmen Cătălina Alexa

Carmen Cătălina Alexa

A absolvit Facultatea de Istorie" A. D. Xenopol" a Universității "Al. I. Cuza" Iași în 1995. Master în Istoria comunismului. Predă istoria la Liceul Teoretic Mihail Kogalniceanu Vaslui.
Carmen Cătălina Alexa

Latest posts by Carmen Cătălina Alexa (see all)

Foarte curând, la Anacronic, o nouă carte, “Chiuind în fântână” de Carmen Cătălina Alexa. Același duh, noi povestiri.


 

În urmă cu aproape cincizeci de ani, atunci când   hotărau că trebuie să-și zugrăvească iarăși casele, oamenii de aici se duceau la o lutărie din afara satului, una cu pereții mai înalți, în care era mai periculos de săpat, dar care avea un lut mai bun decât aceea de pe dealul viei, aflată mai aproape de sat. Era lutăria Zincuței, un sătuc de vreo șaptezeci de case, ridicat acolo nimeni nu mai știa de cine și când. Într-o după-amiază de primăvară timpurie, când zăpada se strecura încet în pământ și sătenii încercau să-și termine treburile prin bătătură și să se adune prin case, dealul a început deodată să vuiască și să alunece, făcându-le până la căderea nopții gospodăriile una cu pământul.

La început crezuseră că dealul doar o să se hâțâne puțin, o să se mai așeze, așa cum făcea în fiecare primăvară, ca un urs care se întinde greoi la gura bârlogului, dar când au văzut că pereții încep să pârâie și să crape, s-au grăbit să-și arunce în căruțe și care pernele, țoalele, războaiele de țesut și ce au mai apucat și să se îndepărteze în fugă de ulițele lor mișcătoare. Adunați în vale, au privit apoi cum stâlpii prispelor se frângeau ca niște bețe de chibrituri, iar casele li se încovoiau fără scăpare sub poala dealului ieșit din țâțâni, într-un tablou de sfârșit de lume.

Ore în șir, valea și noaptea au răsunat de bocetele deznădăjduite ale femeilor. Rămași gârbovi sub cerul întunecat care cernea asupra lor o burniță măruntă, au așteptat să se facă ziuă, și-au luat copiii în brațe și vitele de funie și au venit în sat.

Zincuța a dispărut atunci pentru totdeauna, dar după ce vremea s-a îmbunat și pământul răscolit s-a mai uscat, oamenii și-au făcut curaj și s-au dus să vadă ce a mai rămas din satul lor. Au pășit cu grijă printre feliile de pământ de culori diferite, au încercat terenul cu bețe groase, să nu li se afunde picioarele, au clătinat amar din cap privindu-și casele scufundate. Peste bucățile de acoperișuri, pereții ghemuiți și ferestrele strivite, bârnele rășchirate haotic păreau niște brațe de naufragiați biruiți de furtună.

Oamenii au încercat să-și refacă măcar curțile și grădinile, dar locul devenise de nerecunoscut. Orbecăind ziua în amiaza mare pe pământul cel străin, s-au apucat să-l împartă dun nou, au ridicat garduri de nuiele cam pe unde le fuseseră grădinile astupate de deal și au încercat să-l cultive mai departe. După o vreme, și-au dat seama că munceau degeaba- pământul răscolit era sărat, sucit, neroditor, nu au mai putut sădi nimic în el decât niște salcâmi spinoși pe care-i tăiau iarna și-i puneau pe foc în noile case, tot de vălătuci, înălțate împrăștiat prin satele comunei pe unde se găsiseră locuri de case, pe niște dealuri mai cuminți, care stăteau locului.

În preajma fostului sat numai lutăria mai rămăsese în picioare, aducându-le aminte de casele cele vechi, desprinse odinioară din coasta ei.

Așa se face că, până la o vreme, de fiecare dată când aveau nevoie de lut, sătenii de prin jur își înhămau animalele și se duceau cu un car să aducă mai mult, să nu bată drumul de mai multe ori. Spre sfârșitul iernii, după ce dădea colțul ierbii și pământul se mai zvânta, prin toate curțile apărea câte o moviliță aurie de lut din care femeile înmuiau doar cât aveau nevoie ca să-și dreagă mai întâi prispele în care se proptiseră peste iarnă troienele groase. Urmau sobele cu plită și rolă, cuptoarele cu cotloane late, așternute pentru dormit, sau pereții casei care trebuiau neapărat lipiți înainte să fie zugrăviți încă o dată. Treaba făcută de mântuială era ironizată printr-o vorbă veche, spusă fără ocol atunci când se potrivea: „ văruit pe nelipit, bine-mi pare c-am gătit! “

Curățatul pereților de lutul coșcovit și lipirea cu lut proaspăt, amestecat mai întâi cu pleavă și apoi cu balegă proaspătă de cal erau primii pași în grijrea unei case. După ce pereții se uscau bine, era întinsă tencuiala într-un strat de var gros, alb, cu nisip mai mult, după care era așternut altul, de var colorat. Pe deasupra, cine voia mai mult decât un var simplu, descria cu ruloul șiruri de ghirlande sau ornamente colorate care împestrițau vesel pereții încăperilor.

Zugrăvitul era semn de primăvară, de apropiere a Paștelui sau de viață luată de la capăt. Atunci când murea cineva dintr-o casă, camera în care stătuse coșciugul era neapărat zugrăvită. Lutul proaspăt întins pe perete și varul în nuanțe pastelate alungau amintirea toiagului șerpuit de ceară, lung cât cel dus și aprins la capul lui, urmele fumului de lumânări din sfeșnicul adus de la biserică și frigul lăsat în urmă de carnea vineție, îmbrăcată ca de sărbătoare, dar golită de viață și mușcată de putreziciune.

Lutul proapăt izgonea umbrele și chema din nou lumina soarelui în casă.

***

S-a întâmplat ca nu demult, într-o dimineață, două femei din sat cu care mergeam spre biserică, una de vreo șaizeci, alta trecută binișor de optzeci, să înceapă să vorbească despre înmormântarea alteia dintr-un sat vecin, cel în care se află și biserica. Cea mai tânără se întreba cam câți ani să fi avut răposata.

– Păi…zise cea mai vârstnică, acuma chiar câți ani o fi avut nu pot să-ți spun, că nu știu. Știu numai că am ieșit în lume cam deoodată. Înseamnă că eram leaturi sau pe aproape.

„Am ieșit în lume” m-a făcut să devin mai atentă la dialog. Mi-a sunat desuet și fermecător. Astăzi tinerii spun unii despre alții- ne știm de la cămin, de la grădiniță sau am fost colegi încă din școala primară. Ei ies în lume mai devreme și într-un mod complet diferit și, într-un fel, lumea îi confiscă mult mai fragezi, cu toate ale ei.

Pentru femeia de peste optzeci de ani, a ieși în lume avea sensul de a fi ieșit pentru prima dată la horă, de a fi jucat cu flăcăii de pe vremea aia și de a fi cunoscut dragostea. Ieșitul în lume nu dura mult. În cel mult trei-patru ani erau deja neveste, dar perioada aceea este evocată de toate cu o adâncă tandrețe. E perioada în care viața lor a fost intensă, nediluată, pură, cu posibilitățile nealterate și perspectiva intactă. E timpul în care totul încă era posibil.

– Am ieșit amândouă în lume, iaca acuma ea numai ce-a ieșit din lume…a mai adăugat, rostind apăsat „a ieșit”, după care a tăcut minute în șir.

– Eh…a adăugat cealaltă într-un târziu. Cine vede soarele, vede și moartea.

În curtea cimitirului, la câțiva pași de biserică, doi bărbați cu fețele rumene aruncau ultimele lopeți de pământ galben și umed din groapa aproape terminată, cu pereții înalți, drepți, parcă trași cu rigla. Alți doi își culegeau de pe mal uneltele și așezau deoparte niște bucăți de lemn putred, înnegrit. În colțurile gropii luceau simetric flăcăruile a patru lumânări înfipte în picioare în pământul dezgolit. La adâncimea aceea nicio adiere nu le mai tulbura arderea și luminițele sclipeau aproape vesel. Lângă o cruce de fier care fusese scoasă ca să poată fi săpată groapa era adunat un săculeț de pânză albă ce părea să aibă ceva în el.

– Eeeei…șopti femeia de optzeci de ani când văzu săculețul de un alb imaculat. Asta trebuie să fie copila aceea a ei care a murit la lutărie!

Într-adevăr, anii de pe plăcuța de fier arătau că fetița se stinsese la vârsta de patru ani. În ultima ei zi de viață se ținuse de car până la lutărie, se zbenguise bucuroasă de plimbare și, în timp ce ceilalți își vedeau de săpat, un perete se surpase peste ea chiar sub privirile împietrite ale mamei.

După ce fetița a pierit sub valul de lut, oamenii nu s-au mai dus acolo. Au început să sape în lutăria de sub vii, chiar dacă lutul din cealaltă fusese mai bun. Lutul care le înghițise un sat întreg, cu ulițe, grădini și curți și se făcuse poartă de ieșire din lumea aceasta pentru un suflet nevinovat a rămas după aceea pustiu, uscat, brăzdat de rădăcini de buruieni sălbatice și de scaieți.


 

ANACRONIC și-a propus să reînvie misiunea de edificare a cărții. Însă această misiune ar fi de la bun început sortită eșecului, dacă nu am avea în vedere și rolul sanitar pe care trebuie să îl joace o carte în zilele noastre. Așa că întregul nostru proiect editorial țintește simultan restabilirea coordonatelor unei tradiții și demitizarea idolilor modernității. Cărțile Anacronic sunt alese cu grijă și cu intenția de a forma o colecție, o veritabilă bibliotecă pierdută. Le găsiți pe Magazin Anacronic.

 

banner-articol-siluirea

 

banner-articol-wallstreet

 

 

FOTO: Carmen Cătălina Alexa

Articole similare

Top